Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 431-434.

***

Nu știam că Jonathan Swift[1] a fost preot anglican. Și ieri, din stiva de cărţi şi de romane pe care o am la bloc, am luat tocmai o carte de-a lui[2] de peste 600 de pagini.

Am citi pe ici pe colo şi am rămas surprins: deşi a trăit în secolele XVII-XVIII este foarte actual în multe.

Am găsit la el: „Carte către un june domn de curând primit la Sfânta Hirotonie” şi, intrigat fiind de ea, am citit-o.

Şi iată pasaje: „de îndată ce a pus mâna pe o diplomă…viitorul cleric se grăbeşte la rândul său să primească hirotonia fără a mai sta pe gânduri[3]. Parcă ar fi astăzi!

Şi despre predică şi stil are multe argumente preţioase: „cuvântul potrivit la locul potrivit, iată ce hotărăşte stilul[4]; să nu folosim cuvinte pe care nu le pot înţelege oamenii care ne ascultă, chiar dacă sunt termeni teologici foarte cunoscuţi pentru teologii de profesie; observa „frecvenţa epitetelor plate şi de prisos” dar şi „redescoperirea şi folosirea prostească a vechilor expresii tocite[5]; o paralelă între Demostene şi Cicero foarte obiectivă, din care reiese, până la urmă, că aţâţarea părţii emoţionale în detrimentul învăţăturii de credinţă e dăunătoare, pentru că „nu se cade pasiunii să fie mai presus de raţiune[6].

Trec peste câteva lucruri. Scrierea aceasta de câteva pagini ar putea fi lăţită într-o conferinţă.

Şi concluzionez cu următoarele: „Ignoranţa poate fi uneori mamă a superstiţiei; din experienţă, nu reiese însă să fi fost şi mama sentimentului religios; într-adevăr religia creştină a propăşit mereu cel mai iute şi mai bine în ţările civilizate. Ţin să pomenesc aici acest lucru pentru că s-a susţinut cum că preoţimea ar avea mai mare trecere acolo unde domneşte neştiinţa (cu siguranţă că dacă ar fi aşa, ţara noastră ar fi un adevărat rai pentru clerici)”[7].

Cu cât oamenii se apropie de dreapta raţiune a firii cu atât spun lucrurilor pe nume.

Ei nu pot ajunge niciodată, fără Revelaţia dumnezeiască, la înţelegeri care decurg din aceasta, dar pot ajunge la nişte înţelegeri, care pot fi utilizate şi îmbogăţite de cei care sunt plini de cuvintele cele prea sfinte ale lui Dumnezeu.

De aceea, de la un moment dat, în urcuşul nostru duhovnicesc nu trebuie să ne mai fie teamă de a privi peste tot, oriunde, pentru ca să înţelegem adevărurile Sfintei Ortodoxii.

Pot privi pe un scriitor, pe un muzician, pe un filosof, pe un eretic şi din ei pot extrage argumente pentru veridicitatea adevărului Sfintei Biserici şi nu argumente împotriva ei.

De curând m-au surprins plăcut trei formaţii hip-hop românești, care au spus nişte adevăruri categorice ale vieţii noastre.

Una instigă la cultură, la a mai citi o carte, alta cere României să se trezească şi dă exemplu pe unul care munceşte de dimineaţa până seara şi cade lat seara, amintindu-ne totodată că în decembrie, la revoluţia română, alţii au murit ca să îţi fie ţie mai bine iar a treia vorbeşte despre lumea aceasta nebună, în care nu trebuie să mori de tânăr, pentru că mai poţi visa, adică mai poţi vedea ceva bine în viitor.

Cu cât priveşti mai atent lucrurile, cu cât le cunoşti mai aproape de adevăr, cu atât poţi spune lucrurilor pe nume.

*

A trebuit să plec la Sfânta Biserică. Ziua pogorârii Sfântului Duh.

Şi după ce am terminat de scris la computer  cele de mai sus, acesta s-a stricat „din senin”.  Imprimantele, două la rând, una după alta, s-au stricat și ele tot „din senin”.

Totul se strică…dar numai când eu am cea mai mare nevoie de ele.

Părintele profesor Dumitru Popescu a acceptat tema mea pentru doctorat[8] dar a extins-o și mai mult, pentru ca să aibă întâlnire cu problematica culturală a lumii de astăzi.

Şi mi-am adus aminte că aseară eroul poporului a rămas singur, pentru că lumea sa a trecut şi de el, cei de astăzi, nu mai au nevoie, deşi el a luptat pentru ei.

M-a durut această realitate, când el cânta din muzicuţă un marş ostăşesc, era orb, dar sta în faţa statuii ridicate pentru foştii săi combatanţi, acum morţi pentru ţară.

*

Aseară am văzut un film înspăimântător în esenţa lui.

Un grup de femei se înţeleseseră între ele ca să îşi ucidă bărbaţii. Şi fiecare trebuia să ucidă bărbatul alteia, cu ştiinţa soţiei aceluia. Aşa ceva este înspăimântător pentru mine.

În casa unde bărbatul se teme de soţia lui ca să nu-l ucidă sau femeia se teme să nu fie ucisă de soţ sau copiii se tem să nu fie ucişi de părinţi sau părinţii se tem să nu fie ucişi de proprii lor copii e un adevărat iad.

Frica, teama persistentă în fiinţa noastră ne scelerează, ne face să acceptăm înrâurirea demonilor foarte adânc şi să comitem fapte rele, foarte rele.

Într-o astfel de stare semi-conştientă poţi fi un monstru.

Oamenii care nu dorm liniştiţi sau îndeajuns de mult şi sunt enervaţi pot deveni asasini fără să vrea, pentru că se lasă purtaţi de imaginea deformată a realităţii pe care ei o percep în această stare.

Oboseala multă, epuizarea extremă, drogurile, mândria că poţi face una sau alta sunt factori de debilitate perpetuă.

E foarte greu dar, cu harul lui Dumnezeu, e posibil să treci peste obstacole mari într-o asemenea stare.

Omul care se simte neajutorat sau care nu se roagă cu tărie Domnului se închide în el şi, ca un animal încolţit, aşteaptă un sfârşit iminent.

Dar nu vine nimic!

El se simte claustrat, nedorit, apăsat…Dar nu e reală simţirea lui. E numai o influenţă satanică.

Dacă şi-ar smeri cugetul ar vedea că starea aceasta de aşteptare catastrofică e falsă.

Starea de boală te face să te uiţi în urmă cu silă, ca şi când nu ai făcut nimic care trebuie să rămână.

De multe ori Satana mă împinge să arunc tot ce am scris aici, în această carte şi în celelalte. Îmi spune că totul e pueril, că nimeni nu vrea să citească aşa ceva.

Şi chiar dacă nimeni nu ar vrea să citească, cuvintele acestea mă ţin treaz pe mine însumi şi prin ele mă eliberez de uitare sau de lipsa de curaj de a le privi în faţă.

Ispita distrugerii sau a autodistrugerii o avem la fiecare păcat pe care îl facem.

Pasiunea satanică de a ne răni e înspăimântătoare.


[1] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Jonathan_Swift.

[2] Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, Povestea unui poloboc şi alte satire, trad. de Leon Leviţchi şi Andrei Brezianu, Ed. Univers, București, 1985, p. 646.

[3] Idem, p. 536.

[4] Idem, p. 537.

[5] Idem, p. 540.

[6] Idem, p. 543.

[7] Idem, p. 552.

[8] Subiectul tezei mele doctorale.

Did you like this? Share it: