Zi: 17 martie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 443-448.

***

Ieri am mers spre noi Sfinte Biserici. Am luat-o pe jos.

Am trecut prin faţa casei lui Anton Pann[1], care acum e locuită de ţigani. Nu ştiu dacă au auzit vreodată cum sună cuvintele acestuia.

Câinii ieşeau din curţi cu bucuria de a ne muşca.

Am scăpat totuşi.

Puţin mai încolo, lângă o casă părăginită, o vilă avea şi parc cu statui în grădină şi piscină.

Contrastul era de prost gust.

Era un nefiresc total în acest ansamblu arhitectural, ca în cazul bogatului cu zece lanţuri de aur şi a săracului ce stă lângă el şi care nu are chiloţi în cur[2].

Mergem mai departe şi ajungem la prima Sfântă Biserică din faţa noastră.

Era pe un deal pusă și arăta ca și când ar fi fost un container de gunoi, pentru că nu avea ce să facă pe delușorul ăla.

Nefirescul ei era evident. Fostul regim cred că şi-a spus cuvântul şi aici.

Ne aşezăm în dreapta şi o femeie, imediat, îmi dă scaunul ei. Nu ştiu unde a dispărut acea femeie, pentru că nu am mai văzut-o.

Însă atmosfera de aici mi-a fost atât de insuportabilă, datorită celor care o compuneau, încât am plecat până să înceapă Sfânta Liturghie.

Era un soi de debandadă, de ducere și întoarcere continuă, care spune multe despre cei care slujesc aici.

Se vorbea care cu cine dorea şi cum se putea, unii se spovedeau, alţii erau într-un continuu voiaj la Biserică iar cântăreţul a cântat canoanele Adormirii Maicii Domnului, apoi s-au întors cu slujba şi s-au citit Sfintele Evanghelii (a duminicii şi a praznicului), pentru a se reveni la Laude.

Probitatea şi credibilitatea multor preoţi e îndoielnică. Te uiţi la feţele lor şi înțelegi acest lucru.

Ieşim afară. Cineva ne îndrumă spre o alta din apropiere: Biserica Dobroteasa.

Lume multă. Mergem în faţă. Căldură mare.

Îl văd pe patronul de la Sofia[3], care face drumuri dese cu cărţile şi pe alţi câţiva pe care îi cunosc din vedere.

Preotul slujitor e părintele Gheorghe Sima[4], care mi-a fost profesor de Spiritualitate ortodoxă la facultate.

Îl ştiam în altă parte şi nu mă aşteptam să îl văd aici.

Însă în timp ce noi ne aşezăm lângă Sfintele Icoane, tot pe partea dreaptă, datorită cozii de la împărtăşit, apar mai multe doamne, una după alta, care fără să ne ceară voie, ne fac să ne dăm la o parte, ca să se închine ele un minut la două Sfinte Icoane…

M-am enervant şi mai mult şi le-am certat din tot sufletul. Au fost uimite de reacţia mea, chiar indispuse, însă fără să conştientizeze că nu se face aşa ceva niciodată. Că nu există rugăciune pentru tine…dacă în timp ce tu crezi că te rogi…îi umplii de nervi pe cei de lângă tine.

Le-am întrebat: „Dacă erau vreo 30 de Icoane aici, ce făceaţi: îi dădeaţi pe toţi la o parte, numai ca să vă închinaţi dumneavoastră?…În ce instituţie de stat vă mai comportaţi aşa, ca la piaţă?…”.

N-au zis nimic.

Însă una dintre ele s-a îndreptat spre răsărit şi a început să se roage, ca şi când eu aş fi deranjat-o enorm prin „mojicia” mea…nu mojicia ei pe mine.

Însă zisul de la obraz a fost un lucru bun…pentru că nimeni nu a mai îndrăznit să ne deranjeze…după cum nici noi nu am deranjat pe nimeni în jur.

S-a terminat fâţâitul în zona noastră.

A început predica. Foarte slabă, de altfel. Mă aşteptam la ceva mai mult de la el.

Dar am avut parte de o altă surpriză: un om la vreo 40-50 de ani se înălţa pe vârfuri în spatele nostru, pentru ca să îl vadă pe preot predicând.

I-am dat voie, cu stupoare, ca să treacă mai departe.

În faţa noastră, în spatele unei doamne care stătea la slujbă, el se înălţa pe vârfuri ca un şoarece, pentru ca să audă ce se predică.

Nu l-am întrebat ce a auzit el din predică. Însă știu că eu nu am reţinut nimic din cauza enervării pe care mi-a produs-o.

Dar el nu a sesizat cât e de penibil.

Și sunt uluit mereu de asta: credincioșii noștri nici măcar nu își dau seama că sunt penibili, ridicoli prin anumite gesturi, darămite să le ceri mai mult!

Harul lui Dumnezeu ne atrage ca să mergem la Sfânta Biserică, însă mergem acolo cu nesimţirea şi proasta creştere de acasă.

Şi îi spuneam Gianinei [Picioruș]: ortodocşii noştri nu au nici măcar orgoliul satanic al omului civilizat de a nu se face de râs, de a spăla aparenţele, chiar dacă ei sunt mitocani de înaltă clasă.

Îşi arată prostia în stil mare în Biserică și în societate, în timp ce ereticii sau liber cugetătorii își ascut limba la orice prostie pe care o spun, pentru ca să pară „intelectuali rasați”, „profunzii profunzilor”.

La miruit am fost surprins de faptul, că fostul meu profesor şi-a adus aminte de mine.

M-a întrebat despre cum am ajuns eu tocmai pe aici. Şi i-am răspuns: „Am căutat strada”.  Nu am găsit ceva mai bun pentru o asemenea întrebare.

De la Timpuri Noi am ajuns cu metroul în Unirii şi am cumpărat un spray. Domnişoara care ni l-a vândut era mult mai drăguţă decât cei care au mers astăzi să se împărtăşească.

Nu contează dacă a făcut-o din interes comercial sau nu dar cel puţin s-a dovedit mai atentă decât cei care erau la slujbă.

Asta e dramatic: să găseşti oameni mai deschişi la minte în afara Sfintei Biserici şi noi, cei care ne unim totdeauna cu Dumnezeu, să fim mult mai fazi decât ei.

Asta mă omoară cu zile: nici măcar nu nimăm evlavia, delicatețea, voioșia, frumusețea în Biserică și în relații dacă tot nu le avem ci distrugem totul în jur prin trei cuvinte și două priviri.

Condiţiile în care noi facem slujbe nu sunt deloc potrivite.

Avem locaşuri mici, cântare proastă, încălzire şi aerisire precară şi slujitori care rar se ridică la înălţimea unui intelectual fin şi de-a dreptul înfiorător de rar sunt cei care trăiesc ca nişte teologi ai lui Dumnezeu.

Situaţia mă înspăimântă. Ce văd mă şochează. Consternarea pe care o trăiesc mă lasă mut.

Iar când te uiţi la credincioși ei arată, cu precădere, ca preoţii care îi conduc. Şi când te uiţi la zidurile Bisericii şi acestea îi reprezintă.

Lângă un hotel bea ceva un bărbat care avea steaua evreiască la gât.

Aş vrea să întreb pe un evreu: ce înseamnă încă pentru evrei acest semn?

Pentru mine e dezolant să privesc o sinagogă sau aşteptările unui evreu. E dezolarea care apare atunci, când se calcă evidenţele şi se caută, în acelaşi timp, aceleaşi evidenţe „prea evidente”.

Dezolarea aceasta mă cuprinde şi când privesc un mahomedan sau un budist, un catolic sau un luteran sau pe oricine altcineva, care încearcă să mă înveţe ce e adevărul, unde e adevărul, fără ca el să fie în adevăr.

Dezolarea mea e fundamental religioasă pentru că reprezintă durerea mea față în față cu minciuna, cu lucrurile răstălmăcite, viciate.

Ni s-a îmbâcsit fiinţa de satanism. Peste tot ni se pompează în suflet egoismul, dezinteresul de ceilalţi, crezul că poţi să faci totul de unul singur sau prin forţă.

De aceea, acele femei treceau peste noi ca să se închine, pentru că nu vedeau şi nu sperau decât  la o relaţie egoistă cu Dumnezeu, la o relaţie singuratic-egocentrică, în care comunitatea celorlalţi credincioşi nu era importantă. Sau vin să se închine numai ca să epateze a femei credincioase dar acasă, în mediul privat, nu au timp de rugăciune.

Omul rugăciunii nu e niciodată un om prost-crescut sau indiferent faţă de ceilalţi.

Rugăciunea creează o sensibilitate enormă faţă de toţi oamenii, o amabilitate evanghelică şi o smerenie profundă.

Mulţi încurcă smerenia cu laşitatea plină de egoism, care se propune drept „suferinţă pentru Dumnezeu”.

Însă niciodată fariseismul nu are să fie canonizat şi slăvit ca sfinţenie.

Stam în pat şi vedeam un reportaj din comuna Cumpăna[5]. Primăriţa a făcut multe în această localitate din judeţul Constanţa…

Dar în interviul pe care ea l-a dat unei televiziuni a repetat de atâtea ori numele de Cumpăna, încât la noi, în casă, a devenit proverbială: „ca la Cumpăna”, după cum e proverbială: „care este”, a domnului Vanghelie[6] de la sectorul 5.

„E de la Cumpăna” a devenit semnul distinctiv pentru acela, care nu ştie să vorbească prea pedant dar vrea să se dea, totuşi, de rotund.

Era uşor de găsit un înlocuitor pentru acest nume sau se putea vorbi omeneşte, jovial, direct despre realizările din comună.

Însă ea nu a vrut în ruptul capului acest lucru, pentru că vroia să fie recunoscută drept o femeie cu un anumit standard informaţional, în ciuda faptului că nu-l avea.

Îmi aduc aminte de o funcţionară a Poliţiei (un exemplu tras la xerox), care m-a întrebat ce studii am. Asta când ne-am schimbat buletinele…

Şi i-am spus că am studii post-universitare.

Ea s-a uitat la mine mirată (pentru că nu avea rubrică pentru cetățeni cu studii post-universitare) şi m-a întrebat: Adică ce? Şi i-am spus ce.

S-a uitat la mine…şi a tras concluzia „nefericită”: „Deci, aţi absolvit o facultate!”.

Ea nu înţelegea însă ce sunt acelea studii post-universitare, adică după facultate şi…până la urmă: a scris ce a vrut. Și așa nu conta pentru Poliție dacă eu am sau nu am studii post-universitare…

Însă nu e ea de vină, sărmana…ci cel care a pus-o acolo.

Incompetenţa e anume căutată, e selecționată și pusă în funcție, ea nu e o mirare ci o cotidianitate, și e pusă expre acolo…pentru ca să te întâlneşti cu ea peste tot.

Şi, în România, gradul de întâlnire cu incompetenţa şi ridicolul la nivelul instituţiilor statului e de-a dreptul sinistru.

Mor atâţia, pentru că cei care ne conduc nu sunt cei care trebuie.

Şi cel mai grav e că nu avem mulţi care pot să conducă în aşa fel țara asta încât lucrurile să funcționeze ca unse.

Lângă Magazinul Unirea două domnişoare strângeau semnături pentru doamna Lia Roberts[7].

Liderii americani cred că vor să vadă, dacă românii sunt tot la fel de proşti ca şi alte state ale lumii, care au ales ca preşedinţi persoane venite din America şi care reprezintă mătreaţa economiei capitaliste americane.

Nu am greşit cuvântul când am spus: „mătreaţă”.

Mătreaţa e ceva de prost gust. Cam aşa arată mare parte din economia americană.

În această perioadă nimeni de la noi nu mai atacă America, chiar dacă ne aduc ăia containere întregi cu deșeuri toxice.

Tot ce vine de acolo a devenit „sacru”, la fel de „sacru” cu ceea ce venea odinioară din China sau Rusia, ambele comuniste ca şi noi.

Nu cred însă că va dura prea mult adulaţia aceasta prostească pentru America. Va pieri tot atât de penibil ca și adulaţia pentru comunism.

Oamenii vor vedea foarte curând şi foarte evident ceea ce au început să vadă deja: că democraţia nu e „un rai” pentru toţi, ci doar pentru unii.

Şi că e tot la fel de dictatorială şi de meschină ca şi dictatura politică anterioară, că ne infestează de relativism în orice domeniu, de boli şi de prostie, de corupţie şi de şantaje de diferite feluri, de manipulare grotescă, terorism, războaie şi distrugere.

Mie nu-mi plac exemplele de viață socială în care doi mănâncă banane iar o mie mănâncă răbdări.

La nivel social nu e de a ajuns ca doar câţiva să o ducă bine, ci majoritatea trebuie să o ducă bine.

---

[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann.

[2] O expresie românească neaoşă: „a nu avea chiloţi în cur”. Înseamnă: a nu avea de nici unele, a fi sărac lipit. Dacă aş fi spus că ar fi fost numai sărac, ar fi fost prea puţin pentru a spune adevărul.

[3] Editura Sofia din București: http://www.sophia.ro/index-ro.htm.

[4] A se vedea: http://dobroteasa.ro/parohie/slujitori/.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cump%C4%83na,_Constan%C8%9Ba.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marian_Vanghelie.

[7] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Lia_Roberts.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 438-443.

***

M-am reîntors la Omul din subterană[1] ca la o a amintire frumoasă dar uitată în mod fundamental.

Cineva cu o memorie impecabilă (dacă există şi aşa ceva) nu m-ar înţelege, dacă i-aş spune că am uitat tot ce am citit până acum, şi ceea ce îmi amintesc este aşa de vag încât trebuie să recitesc ceea ce am mai citit şi tot nu îmi aduc aminte totul.

Destăinuirile lui sunt fireşti, normale, cu tot ficţionalul lor. Intri în pielea unui personaj, care este de fapt autorul.

Dar un autor dublat de toate senzaţiile, percepţiile şi amintirile pe care le are vizavi de alţi nu ştiu câţi oameni, pe care i-a întâlnit sau a vrut să îi întâlnească, pe care și i-a imaginat sau pe care i-a „falsificat” în scris, deoarece în atingerea cu viaţa sa au fost prea brutali.

Şi cel care vorbeşte mult – şi un scriitor vorbeşte mult (căci scrisul e o formă de vorbire foarte lungă, epuizant de lungă) – scrie despre sine: „unica menire a oricărui om deştept e pălăvrăgeala”[2].

Bineînţeles că e ironic.

Se autoironizează autorul nostru, deoarece în faţa mulţimii neşcolite omul deştept e doar unul care vorbeşte mult dar nu și esențial.

Pentru ei vorbirea lui nu e esențială…pentru că ei nu au nimic de-a face cu profunzimea.

E adevărat: omul deştept e foarte obositor atunci când nu poţi să-l urmăreşti. Şi asta pentru că nu ştii despre ce vorbeşte. Pentru că nu cunoşti ce vrea el să îţi spună.

Teoria despre civilizaţie mi s-a părut de un mare realism.

Spune Dostoievski: „Civilizaţia nu face decât să ne dezvolte varietatea senzaţiilor; nimic mai mult. De pe urma dezvoltării acestei varietăţi s-ar putea ca omul să evolueze atât de-al dracului[3] încât să-şi afle desfătarea în sânge”[4].

Şi tot el remarcă, că cei care au vărsat cel mai mult sânge nu erau de teapa lui Atila sau Stenka Razin, ci din categoria domnilor celor mai civilizaţi[5].

Căutând să-l civilizăm pe om fără să îl transfigurăm duhovniceşte, ontologic, ajungem la ideea de civilizaţie ca la cea mai anostă utopie, care încă se practică: „sunteţi ferm convinşi că omul se va obişnui neapărat, când vor dispărea cu desăvârşire diversele apucături vechi şi proaste, când bunul-simţ şi ştiinţa, reeducând firea omului pe deplin, o vor îndruma pe calea normală”[6].

Omul secularizat crede că se poate domina, că se poate educa pe deplin de unul singur.

De aceea copiii lui fac meditaţii la orice nu şi la Religie.

Religia e privită ca „o apucătură veche”, care nu ne mai trebuie şi, mai ales, viaţa Bisericii nu ne mai trebuie.

Însă Sfânta Biserică are puterea de a ne transfigura ontologic.

Adevăratul bun simţ şi folosirea corectă a cercetărilor ştiinţifice ţine de transformarea harică a fiinţei noastre.

Reeducarea pur umană nu e decât o schilodire şi mai nefirească a firii umane.

Omul care se centrează pe sine e cel mai exasperant.

Şi devine cel mai exasperant, pentru că „ştiinţa însăşi îl va învăţa pe om…că în realitate el n-are nici voinţă, nici capricii, cum de altfel n-a avut nicicând; că el nu-i, în fond, decât ceva gen clapa pianului sau butonul orgii”[7].

Ştiinţa îl învaţă pe om că el e ceva inert, că e cineva fără valoare.

Însă întruparea Fiului lui Dumnezeu îi arată omului adevărata valoare: omul e chemat la îndumnezeire.

Omul nu e o maşină, nu e cineva programat să facă una sau alta.

Cândva poate am să mă întorc la această carte.

Utopia e o viziune umană inadecvată despre lume, care este infuzată la nivel politic în viaţa noastră.

Comunismul e o utopie pe care am digerat-o cu greu.

Democraţia e o altă utopie, pe care o digerăm şi pe asta cu greu.

Nu poţi face proiecte socialo-politice perfecte, atâta timp cât unii vor să se curăţească de păcate iar alţii vor să facă orice ca să se îmbogăţească.

Incompatibilitatea ţine de voinţa antagonică a celor care trebuie să trăiască într-un astfel de stat, gândit şi condus comunist sau democratic.

Însă ideea că ni se va arăta de ce suntem aşa sau aşa, fără cuvântul lui Dumnezeu, e cea mai periculoasă afirmaţie a ştiinţei şi culturii contemporane.

Atâta timp cât ni se va „demonstra” că nu ne putem schimba pe deplin, ci numai parţial, se va lupta împotriva vieţii duhovniceşti, care îl transfigurează pe om şi îl face om nou cu adevărat.

Falsa „soteriologie” a culturii şi civilizaţie e un subiect care merită a fi cercetat.

Încrederea omului exclusiv în sine constituie eşecul lumii contemporane.

*

Ca să fim ironici cu adevărat trebuie să spunem prostii cu carul. Dar ca să fii ironic într-un mod nebuneşte de enervant e ca în întâmplările care urmează.

Mergem la o filială BCR ca să spunem că avem în cont o sumă de bani dar ea nu mai apare şi pe cardul nostru. Ni se cer nişte acte, le aducem şi când colo, în loc să ne spună de banii pe care trebuia să îi ridicăm datorită unei banale erori de soft, doamna cu pricina se uita dacă nu cumva actul nostru de căsătorie e fals.

Venisem să ridic banii şi ea se uita la acte care nu aveau nimic de-a face cu cardul. Asta mi se pare de-a dreptul ironie nebunească.

Însă un caz şi mai „tare” decât al nostru a fost acela, că în acelaşi timp, unui tânăr, bancomatul băncii îi „mâncase” cardul cu totul, pe care avea 400 de euro.

Acesta cerea să i se restituie banii și cardul, pentru că îi rămăsese în bancomat iar cea care îl îndruma îi spunea să sune în Elveţia, ca să primească un fax de acolo, pentru ca să se confirme faptul că pe acel card sunt banii lui.

Însă el îi spunea cu foc, din toată inima, că nu mai are niciun ban şi că doar aceia sunt banii lui, pe care, în loc ca bancomatul băncii să i-i dea…i-a înghițit.

Văzând că nu o scoate la capăt cu impertinenta, până la urmă a cerut, sărmanul, numai cardul și le-a oferit banii „cadou”, că și așa nu avea banca prea mulți bani.

Dar femeia, funcţionara de un prost gust veritabil, și când acesta i-a spus că nu mai vrea banii ci doar cardul, în loc să spună că e vina lor și că se rezolvă imediat, pentru că nenorocitul de bancomat e al băncii și dacă îi dădea banii…nimeni nu îl mai înnebunea de cap, a ținut-o una şi bună, până la final, ca o placă stricată: că trebuie să sune în Elveţia.

Nu vroia să-i restituie cardul, deşi se putea face foarte uşor acest lucru, deschizându-se bancomatul, căruia i-au pus, după toată tărășenia, un „defect” pe el…în timp ce cardul omului era înăuntru.

Dar el nu era defect, ci cu 400 de euro în el, care nu erau ai băncii ci ai unui cetăţean oarecare, care nu trebuie umilit și nici escrocat de nimeni.

Dar pentru că totul era foarte ușor de făcut, pentru că era prea simplu de făcut, tocmai de aceea nu s-a putut face.

Nici banii mei nu au fost găsiți.

Ideea era că introdusesem cardul în bancomatul unei alte bănci şi aceea mi-a „mâncat” banii instantaneu…fără ca eu să îi scot.

Nu am făcut decât să introduc cardul într-un bancomat Bancpost, să stabilesc cuantumul de bani pe care îl doream…și…când trebuia să îmi curgă banii…mi s-a afișat că am zero lei în cont!

Însă banii nu mi i-a mâncat nimeni, pentru că pe desfăşurătorul primit de la bancomatul BCR se spunea că banii sunt la ei.

Deci am banii într-o bancă şi, în acelaşi timp, nu-i am.

Nu era pentru prima dată când foloseam bancomatul Bancpostului. De fapt foloseam bancomatele ambelor bănci şi până acum n-am mai avut probleme de acest gen.

Dar dacă eu bag un card al unei bănci în bancomatele altei bănci şi îmi „dispar” banii, ce înseamnă asta: că băncile se fură între ele? Atunci ce siguranţă pot avea în astfel de instrumente de vehiculare a banilor, când banii dispar ca la hocus-pocus?

Nu ni s-a restituit niciun ban. Nici tânărului nu i s-au restituit cei 400 de euro.

Ambii avem „probleme de nerezolvat” deşi nu avem nicio problemă.

Lui putea să îi dea cardul în două minute iar mie putea să îmi dea banii pe loc şi să-mi schimbe cardul.

Însă mi-au făcut doar formele de schimbare ale cardului, pe când problema banilor anteriori a rămas în aer.

Cardul e pe numele soţiei. Pe ea nu a crezut-o funcţionara băncii că e măritată cu mine, până nu i-am adus acte „doveditoare”. Dar când i-am dat cardul să ni-l schimbe, ni l-a luat și nu ne-a dat nici măcar o chitanţă în schimb, ci din partea noastră s-a mers „pe încredere”.

Adică ei: hoți cu noi, pe când noi: oameni de zahăr cu hoții.

De ce nu s-a mers pe încredere şi în cazul nostru?

„Marile” bănci apar pe spinarea pârliţilor care pierd. La fel ca şi cazinourile.

Statul român, la fel şi marile instituţii comerciale, te taxează la zi, la secundă dacă nu îţi plăteşti taxele, însă când faci reclamaţii, când îţi ceri drepturile, când vrei să ţi se facă dreptate, se face dreptate niciodată sau după ce mori.

E ironic. O ironie absurdă.

Credem că suntem apăraţi sau în siguranţă pentru că statul are grijă de noi.

Însă nu e adevărat! Suntem singuri, pe cont propriu, într-o lume pe care nu o guvernează decât Dumnezeu.

---

[1] F. M. Dostoievski, Omul din subterană, col. „Marii scriitori – Marile cărţi”, trad. de V. Em. Galan şi Igor Blok, Ed. Orfeu, București, 1993.

[2] Idem, p. 24.

[3] A se citi: „de satanic”.

[4] F. M. Dostoievski, Omul din subterană, ed. cit., p. 29.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 30.

[7] Ibidem.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 435-438.

***

E interesant faptul că în structura noastră lingvistică  prezentul e o acţiune care nu se termină în prezent.

Spunem: „eu văd”, ca şi când am spune: „eu voi vedea oricând”.

Şi privind această speranţă a prezentului cu ochii unui bătrân putem spune că prezentul e foarte juvenil. Că el, prezentul, nu ştie că oamenii pot şi orbi la un moment dat.

Istoria vieţii omeneşti neagă această speranţă neţărmurită a indicativului prezent.

„Poate fi şi altfel”, spune ea.

Însă, dacă raportăm la suflet acest prezent, e adevărat: sufletul întotdeauna va vedea.

Vom vedea şi dincolo de moarte.

Sufletul vede.

Bogatul, fiind în Iad, vedea Raiul dar se vedea şi pe sine. Își conştientiza chinul în care se afla.

Noi privim Sfintele Icoane ca să începem să ne curăţim privirea, să ne-o sfinţim.

E o mare liniştire, o mare bogăţie de sens şi o prolifică teologie în contemplarea Sfintelor Icoane.

Privirea te duce la înţelegere.

Privind un Sfânt vrei să îi cunoşti şi mai bine viaţa.

Cauţi viaţa lui şi o citeşti dar ţii şi legătura cu acel Sfânt prin rugăciunea directă şi cu inimă deschisă către el.

Relaţiile cu Sfinţii lui Dumnezeu, legătura de iubire şi de încredere în ei sunt cele mai sincere prietenii ale umanităţii.

Pe cât ne privim pe noi în mod egoist, pe atât nu mai înţelegem rostul aproapelui nostru, nu mai vedem importanţa lui covârşitoare pentru noi.

Nu mai înţelegem că el ne face să ne simţim iubiţi, ascultaţi, că el ne dă încrederea în celălalt, pacea inimii ca iubire pentru oameni şi pentru Dumnezeu.

Oamenii fără prieteni sunt decăzuţi din umanitate, sunt mai puţin oameni.

Atâta timp cât singurătatea ta e din cauza egoismului tău viaţa ţi se pietrifică, inima îţi devine de gheaţă.

E înfiorătoare această gheaţă a neiubirii, a neînţelegerii durerii celuilalt, a apelului celuilalt.

Dar tot la fel de dizgraţioasă e şi relaţia cu un altul, atunci când urmărești un scop meschin sau situația în care nu îl laşi să intre în inima ta dacă vezi că e sincer, dacă vezi că te iubeşte enorm, dacă vezi că vrea să fie într-o relaţie de sfântă prietenie cu tine.

În ultimul timp am încercat o deschidere enormă faţă de fiecare om, care a vrut să intre în contact cu mine. Au intrat însă prea puţini până la urmă.

Am spus tot ce mi-a trecut prin inimă în faţa lor, le-am arătat toată dragostea şi toată încrederea încât unii au rămas uimiţi.

Dar nu am găsit niciunul care să rămână lângă mine, pentru că ar fi înţeles că are mare nevoie de mine.

Eu însă aveam mare nevoie de fiecare dintre acei oameni, care mi-au călcat pragul, numai pentru că vreau să fiu în relaţii vii cu toţi.

Şi am înţeles ceva: că nu e de ajuns să vrei să ai întâlniri mari cu oamenii, ci că acestea sunt un dar al lui Dumnezeu până la urmă.

Oamenii vin la tine şi fără să vrei tu.

Dacă vrea Dumnezeu, prietenii apar din toate zările lumii.

Însă, cred eu, că e bine să vii în faţa oamenilor, să îi aştepţi, să îi cauţi, dacă vrei să iubeşti oamenii şi să îi ajuţi.

A sta acasă nu e întotdeauna un lucru bun. Uneori trebuie să ieşi afară şi să cauţi.

*

Am rămas în suflet cu răceala crematoriului din parcul Tineretului[1]. Şi niciodată până azi mausoleul comuniştilor[2] din parcul Carol[3] nu mi s-a părut mai ridicol şi dizgraţios.

Când am văzut crematoriul am crezut că e un templu evreiesc. Privind pe geam, pătrăţelele cu urne pline cu cenuşă umană m-au înfiorat.

Comuniştii distrugeau Sfintele Biserici, care aveau Sfinte Moaşte în ele şi își puneau în mijlocul spaţiilor verzi osemintele lor păgâne, atee.

Propaganda Partidului Democrat[4] împotriva Sfintei Catedrale[5], care se vrea construită în parcul Carol şi a celor care se împotrivesc e de un satanism feroce.

Preferă un monument fără nicio semnificaţie în locul unui locaş al lui Dumnezeu. E ca şi cum ar spune că Dumnezeu nu are ce căuta în acel parc, că „nu l-a făcut El”.

Îi refuzăm lui Dumnezeu existenţa. Ce ridicol!

Îl refuzăm pe Dumnezeu pretutindeni unde spaţiul se foloseşte împotriva voii Sale.

Parcul Herăstrău[6] mi se pare singurul parc din Bucureşti unde poţi să respiri sănătos.

În rest, spaţiile sunt amenajate mai mult comercial.

Urcam scările spre crematoriu, scări concentrice. Era ca o redută în care moartea trona. Nu există niciun semn, nicio inscripţie. Gianina [Picioruș] a dedus că e un crematoriu din nişte afişe care vorbeau despre urne.

Îţi duci mama la crematoriu şi o laşi pe mâna unui necunoscut ca să o incinereze. Poate să-şi bată joc de trupul ei cum vrea.

La fel la morgă: le taie capul cu unelte electrice şi le privesc creierul, le scot tot din stomac şi cap. Şi îi cos trupul la loc ca pe un sac.

Trupul nu mai are nicio demnitate, nicio valoare în ochii lor.

Ce diferenţă este între evlavia cu care se umblă cu trupul unui Sfânt, de către cei care îl iubesc şi modul cum l-ar fi tratat, pe acelaşi trup, cei de la incinerare sau de la morgă!

Citeam despre Sfinţii care au fost martirizaţi în Rusia de către comunişti.

Le aruncau trupurile unele peste altele şi sfântul lor sânge era ca o baltă în acele camere unde îi aruncau. Umblau oricum cu trupurile lor pentru că nu simţeau mireasma curăţiei acelor trupuri.

Nu aveau nasul înfundat, ci sufletul. Asta e marea drama a acestor persecutori nebuni!

Am stat puţin pe o bancă. Am luat aer…dar nu mi-am făcut niciun prieten.

Furăm momentele de linişte, de răcoare. Dar când vom vrea să avem şi ore de intimitate, de bucurie şi de dăruire cu alţii?

Ca să vindem ceva punem reclame facem şi desfacem.

Dar ce reclame punem ca să ne cunoaştem şi să ne iubim cu sfinţenie unii pe alţii, „aşa cum ne-a iubit El”?

Nu e mult mai uşor să scrii oamenilor, decât să-i iubeşti şi să te dărui lor?

Şi, cu toate acestea, astăzi am avut o stare de bucurie de când m-am trezit. Uneori, cineva se roagă pentru mine şi mă bucură mult aceste rugăciuni.

Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru mila Ta cea mare şi prea minunată, pe care o reverşi în inima mea, a păcătosului!

Scrisorile Fericitului Ilie [văzătorul de Dumnezeu] sunt şi ele o altă lecţie profundă de viață în viaţa mea.

Sunt scrise de el la vârsta pe care o am eu acum.

Şi ne asemănăm atât de mult încât el e tatăl meu mai mult decât propiul meu tată.

Aşa trebuia să arate tatăl meu! Aşa vroiam să fie! Şi Dumnezeu mi l-a dăruit din plin.

Darurile sale, ale Dumnezeiescului Ilie, sunt cele mai mari şi mai sfinte bucurii ale vieţii mele.

Sunt darurile unui Sfânt pentru fiul său cel prea nevrednic. Şi iubirea aceasta te umple de lacrimi, de o bucurie fără margini.

---

[1] A se vedea: http://wikimapia.org/62368/ro/Crematoriul-uman-Cenu%C5%9Fa.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mausoleul_din_Parcul_Carol.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Parcul_Carol_I.

[4] Acum se numește: Partidul Democrat Liberal. Pe atunci era Partidul Democrat: http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Democrat.

[5] Catedrala Mântuirii Neamului s-a dorit să fie construită în Parcul Unirii, unde e crucea patriarhală de acum, care îi enervează pe mulți și nu mai știu cum să o mascheze, când vine vorba de evenimente culturale.

Apoi s-a dorit construirea ei în Parcul Carol I, în locul mausoleului…dar unii au început să protesteze legându-se de copaci.

În cele din urmă lucrările s-au început aici și continuă: http://catedralaneamului.ro/.

[6] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Parcul_Her%C4%83str%C4%83u.