Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 435-438.

***

E interesant faptul că în structura noastră lingvistică  prezentul e o acţiune care nu se termină în prezent.

Spunem: „eu văd”, ca şi când am spune: „eu voi vedea oricând”.

Şi privind această speranţă a prezentului cu ochii unui bătrân putem spune că prezentul e foarte juvenil. Că el, prezentul, nu ştie că oamenii pot şi orbi la un moment dat.

Istoria vieţii omeneşti neagă această speranţă neţărmurită a indicativului prezent.

„Poate fi şi altfel”, spune ea.

Însă, dacă raportăm la suflet acest prezent, e adevărat: sufletul întotdeauna va vedea.

Vom vedea şi dincolo de moarte.

Sufletul vede.

Bogatul, fiind în Iad, vedea Raiul dar se vedea şi pe sine. Își conştientiza chinul în care se afla.

Noi privim Sfintele Icoane ca să începem să ne curăţim privirea, să ne-o sfinţim.

E o mare liniştire, o mare bogăţie de sens şi o prolifică teologie în contemplarea Sfintelor Icoane.

Privirea te duce la înţelegere.

Privind un Sfânt vrei să îi cunoşti şi mai bine viaţa.

Cauţi viaţa lui şi o citeşti dar ţii şi legătura cu acel Sfânt prin rugăciunea directă şi cu inimă deschisă către el.

Relaţiile cu Sfinţii lui Dumnezeu, legătura de iubire şi de încredere în ei sunt cele mai sincere prietenii ale umanităţii.

Pe cât ne privim pe noi în mod egoist, pe atât nu mai înţelegem rostul aproapelui nostru, nu mai vedem importanţa lui covârşitoare pentru noi.

Nu mai înţelegem că el ne face să ne simţim iubiţi, ascultaţi, că el ne dă încrederea în celălalt, pacea inimii ca iubire pentru oameni şi pentru Dumnezeu.

Oamenii fără prieteni sunt decăzuţi din umanitate, sunt mai puţin oameni.

Atâta timp cât singurătatea ta e din cauza egoismului tău viaţa ţi se pietrifică, inima îţi devine de gheaţă.

E înfiorătoare această gheaţă a neiubirii, a neînţelegerii durerii celuilalt, a apelului celuilalt.

Dar tot la fel de dizgraţioasă e şi relaţia cu un altul, atunci când urmărești un scop meschin sau situația în care nu îl laşi să intre în inima ta dacă vezi că e sincer, dacă vezi că te iubeşte enorm, dacă vezi că vrea să fie într-o relaţie de sfântă prietenie cu tine.

În ultimul timp am încercat o deschidere enormă faţă de fiecare om, care a vrut să intre în contact cu mine. Au intrat însă prea puţini până la urmă.

Am spus tot ce mi-a trecut prin inimă în faţa lor, le-am arătat toată dragostea şi toată încrederea încât unii au rămas uimiţi.

Dar nu am găsit niciunul care să rămână lângă mine, pentru că ar fi înţeles că are mare nevoie de mine.

Eu însă aveam mare nevoie de fiecare dintre acei oameni, care mi-au călcat pragul, numai pentru că vreau să fiu în relaţii vii cu toţi.

Şi am înţeles ceva: că nu e de ajuns să vrei să ai întâlniri mari cu oamenii, ci că acestea sunt un dar al lui Dumnezeu până la urmă.

Oamenii vin la tine şi fără să vrei tu.

Dacă vrea Dumnezeu, prietenii apar din toate zările lumii.

Însă, cred eu, că e bine să vii în faţa oamenilor, să îi aştepţi, să îi cauţi, dacă vrei să iubeşti oamenii şi să îi ajuţi.

A sta acasă nu e întotdeauna un lucru bun. Uneori trebuie să ieşi afară şi să cauţi.

*

Am rămas în suflet cu răceala crematoriului din parcul Tineretului[1]. Şi niciodată până azi mausoleul comuniştilor[2] din parcul Carol[3] nu mi s-a părut mai ridicol şi dizgraţios.

Când am văzut crematoriul am crezut că e un templu evreiesc. Privind pe geam, pătrăţelele cu urne pline cu cenuşă umană m-au înfiorat.

Comuniştii distrugeau Sfintele Biserici, care aveau Sfinte Moaşte în ele şi își puneau în mijlocul spaţiilor verzi osemintele lor păgâne, atee.

Propaganda Partidului Democrat[4] împotriva Sfintei Catedrale[5], care se vrea construită în parcul Carol şi a celor care se împotrivesc e de un satanism feroce.

Preferă un monument fără nicio semnificaţie în locul unui locaş al lui Dumnezeu. E ca şi cum ar spune că Dumnezeu nu are ce căuta în acel parc, că „nu l-a făcut El”.

Îi refuzăm lui Dumnezeu existenţa. Ce ridicol!

Îl refuzăm pe Dumnezeu pretutindeni unde spaţiul se foloseşte împotriva voii Sale.

Parcul Herăstrău[6] mi se pare singurul parc din Bucureşti unde poţi să respiri sănătos.

În rest, spaţiile sunt amenajate mai mult comercial.

Urcam scările spre crematoriu, scări concentrice. Era ca o redută în care moartea trona. Nu există niciun semn, nicio inscripţie. Gianina [Picioruș] a dedus că e un crematoriu din nişte afişe care vorbeau despre urne.

Îţi duci mama la crematoriu şi o laşi pe mâna unui necunoscut ca să o incinereze. Poate să-şi bată joc de trupul ei cum vrea.

La fel la morgă: le taie capul cu unelte electrice şi le privesc creierul, le scot tot din stomac şi cap. Şi îi cos trupul la loc ca pe un sac.

Trupul nu mai are nicio demnitate, nicio valoare în ochii lor.

Ce diferenţă este între evlavia cu care se umblă cu trupul unui Sfânt, de către cei care îl iubesc şi modul cum l-ar fi tratat, pe acelaşi trup, cei de la incinerare sau de la morgă!

Citeam despre Sfinţii care au fost martirizaţi în Rusia de către comunişti.

Le aruncau trupurile unele peste altele şi sfântul lor sânge era ca o baltă în acele camere unde îi aruncau. Umblau oricum cu trupurile lor pentru că nu simţeau mireasma curăţiei acelor trupuri.

Nu aveau nasul înfundat, ci sufletul. Asta e marea drama a acestor persecutori nebuni!

Am stat puţin pe o bancă. Am luat aer…dar nu mi-am făcut niciun prieten.

Furăm momentele de linişte, de răcoare. Dar când vom vrea să avem şi ore de intimitate, de bucurie şi de dăruire cu alţii?

Ca să vindem ceva punem reclame facem şi desfacem.

Dar ce reclame punem ca să ne cunoaştem şi să ne iubim cu sfinţenie unii pe alţii, „aşa cum ne-a iubit El”?

Nu e mult mai uşor să scrii oamenilor, decât să-i iubeşti şi să te dărui lor?

Şi, cu toate acestea, astăzi am avut o stare de bucurie de când m-am trezit. Uneori, cineva se roagă pentru mine şi mă bucură mult aceste rugăciuni.

Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru mila Ta cea mare şi prea minunată, pe care o reverşi în inima mea, a păcătosului!

Scrisorile Fericitului Ilie [văzătorul de Dumnezeu] sunt şi ele o altă lecţie profundă de viață în viaţa mea.

Sunt scrise de el la vârsta pe care o am eu acum.

Şi ne asemănăm atât de mult încât el e tatăl meu mai mult decât propiul meu tată.

Aşa trebuia să arate tatăl meu! Aşa vroiam să fie! Şi Dumnezeu mi l-a dăruit din plin.

Darurile sale, ale Dumnezeiescului Ilie, sunt cele mai mari şi mai sfinte bucurii ale vieţii mele.

Sunt darurile unui Sfânt pentru fiul său cel prea nevrednic. Şi iubirea aceasta te umple de lacrimi, de o bucurie fără margini.


[1] A se vedea: http://wikimapia.org/62368/ro/Crematoriul-uman-Cenu%C5%9Fa.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mausoleul_din_Parcul_Carol.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Parcul_Carol_I.

[4] Acum se numește: Partidul Democrat Liberal. Pe atunci era Partidul Democrat: http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Democrat.

[5] Catedrala Mântuirii Neamului s-a dorit să fie construită în Parcul Unirii, unde e crucea patriarhală de acum, care îi enervează pe mulți și nu mai știu cum să o mascheze, când vine vorba de evenimente culturale.

Apoi s-a dorit construirea ei în Parcul Carol I, în locul mausoleului…dar unii au început să protesteze legându-se de copaci.

În cele din urmă lucrările s-au început aici și continuă: http://catedralaneamului.ro/.

[6] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Parcul_Her%C4%83str%C4%83u.

Did you like this? Share it: