Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [58]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 438-443.

***

M-am reîntors la Omul din subterană[1] ca la o a amintire frumoasă dar uitată în mod fundamental.

Cineva cu o memorie impecabilă (dacă există şi aşa ceva) nu m-ar înţelege, dacă i-aş spune că am uitat tot ce am citit până acum, şi ceea ce îmi amintesc este aşa de vag încât trebuie să recitesc ceea ce am mai citit şi tot nu îmi aduc aminte totul.

Destăinuirile lui sunt fireşti, normale, cu tot ficţionalul lor. Intri în pielea unui personaj, care este de fapt autorul.

Dar un autor dublat de toate senzaţiile, percepţiile şi amintirile pe care le are vizavi de alţi nu ştiu câţi oameni, pe care i-a întâlnit sau a vrut să îi întâlnească, pe care și i-a imaginat sau pe care i-a „falsificat” în scris, deoarece în atingerea cu viaţa sa au fost prea brutali.

Şi cel care vorbeşte mult – şi un scriitor vorbeşte mult (căci scrisul e o formă de vorbire foarte lungă, epuizant de lungă) – scrie despre sine: „unica menire a oricărui om deştept e pălăvrăgeala”[2].

Bineînţeles că e ironic.

Se autoironizează autorul nostru, deoarece în faţa mulţimii neşcolite omul deştept e doar unul care vorbeşte mult dar nu și esențial.

Pentru ei vorbirea lui nu e esențială…pentru că ei nu au nimic de-a face cu profunzimea.

E adevărat: omul deştept e foarte obositor atunci când nu poţi să-l urmăreşti. Şi asta pentru că nu ştii despre ce vorbeşte. Pentru că nu cunoşti ce vrea el să îţi spună.

Teoria despre civilizaţie mi s-a părut de un mare realism.

Spune Dostoievski: „Civilizaţia nu face decât să ne dezvolte varietatea senzaţiilor; nimic mai mult. De pe urma dezvoltării acestei varietăţi s-ar putea ca omul să evolueze atât de-al dracului[3] încât să-şi afle desfătarea în sânge”[4].

Şi tot el remarcă, că cei care au vărsat cel mai mult sânge nu erau de teapa lui Atila sau Stenka Razin, ci din categoria domnilor celor mai civilizaţi[5].

Căutând să-l civilizăm pe om fără să îl transfigurăm duhovniceşte, ontologic, ajungem la ideea de civilizaţie ca la cea mai anostă utopie, care încă se practică: „sunteţi ferm convinşi că omul se va obişnui neapărat, când vor dispărea cu desăvârşire diversele apucături vechi şi proaste, când bunul-simţ şi ştiinţa, reeducând firea omului pe deplin, o vor îndruma pe calea normală”[6].

Omul secularizat crede că se poate domina, că se poate educa pe deplin de unul singur.

De aceea copiii lui fac meditaţii la orice nu şi la Religie.

Religia e privită ca „o apucătură veche”, care nu ne mai trebuie şi, mai ales, viaţa Bisericii nu ne mai trebuie.

Însă Sfânta Biserică are puterea de a ne transfigura ontologic.

Adevăratul bun simţ şi folosirea corectă a cercetărilor ştiinţifice ţine de transformarea harică a fiinţei noastre.

Reeducarea pur umană nu e decât o schilodire şi mai nefirească a firii umane.

Omul care se centrează pe sine e cel mai exasperant.

Şi devine cel mai exasperant, pentru că „ştiinţa însăşi îl va învăţa pe om…că în realitate el n-are nici voinţă, nici capricii, cum de altfel n-a avut nicicând; că el nu-i, în fond, decât ceva gen clapa pianului sau butonul orgii”[7].

Ştiinţa îl învaţă pe om că el e ceva inert, că e cineva fără valoare.

Însă întruparea Fiului lui Dumnezeu îi arată omului adevărata valoare: omul e chemat la îndumnezeire.

Omul nu e o maşină, nu e cineva programat să facă una sau alta.

Cândva poate am să mă întorc la această carte.

Utopia e o viziune umană inadecvată despre lume, care este infuzată la nivel politic în viaţa noastră.

Comunismul e o utopie pe care am digerat-o cu greu.

Democraţia e o altă utopie, pe care o digerăm şi pe asta cu greu.

Nu poţi face proiecte socialo-politice perfecte, atâta timp cât unii vor să se curăţească de păcate iar alţii vor să facă orice ca să se îmbogăţească.

Incompatibilitatea ţine de voinţa antagonică a celor care trebuie să trăiască într-un astfel de stat, gândit şi condus comunist sau democratic.

Însă ideea că ni se va arăta de ce suntem aşa sau aşa, fără cuvântul lui Dumnezeu, e cea mai periculoasă afirmaţie a ştiinţei şi culturii contemporane.

Atâta timp cât ni se va „demonstra” că nu ne putem schimba pe deplin, ci numai parţial, se va lupta împotriva vieţii duhovniceşti, care îl transfigurează pe om şi îl face om nou cu adevărat.

Falsa „soteriologie” a culturii şi civilizaţie e un subiect care merită a fi cercetat.

Încrederea omului exclusiv în sine constituie eşecul lumii contemporane.

*

Ca să fim ironici cu adevărat trebuie să spunem prostii cu carul. Dar ca să fii ironic într-un mod nebuneşte de enervant e ca în întâmplările care urmează.

Mergem la o filială BCR ca să spunem că avem în cont o sumă de bani dar ea nu mai apare şi pe cardul nostru. Ni se cer nişte acte, le aducem şi când colo, în loc să ne spună de banii pe care trebuia să îi ridicăm datorită unei banale erori de soft, doamna cu pricina se uita dacă nu cumva actul nostru de căsătorie e fals.

Venisem să ridic banii şi ea se uita la acte care nu aveau nimic de-a face cu cardul. Asta mi se pare de-a dreptul ironie nebunească.

Însă un caz şi mai „tare” decât al nostru a fost acela, că în acelaşi timp, unui tânăr, bancomatul băncii îi „mâncase” cardul cu totul, pe care avea 400 de euro.

Acesta cerea să i se restituie banii și cardul, pentru că îi rămăsese în bancomat iar cea care îl îndruma îi spunea să sune în Elveţia, ca să primească un fax de acolo, pentru ca să se confirme faptul că pe acel card sunt banii lui.

Însă el îi spunea cu foc, din toată inima, că nu mai are niciun ban şi că doar aceia sunt banii lui, pe care, în loc ca bancomatul băncii să i-i dea…i-a înghițit.

Văzând că nu o scoate la capăt cu impertinenta, până la urmă a cerut, sărmanul, numai cardul și le-a oferit banii „cadou”, că și așa nu avea banca prea mulți bani.

Dar femeia, funcţionara de un prost gust veritabil, și când acesta i-a spus că nu mai vrea banii ci doar cardul, în loc să spună că e vina lor și că se rezolvă imediat, pentru că nenorocitul de bancomat e al băncii și dacă îi dădea banii…nimeni nu îl mai înnebunea de cap, a ținut-o una şi bună, până la final, ca o placă stricată: că trebuie să sune în Elveţia.

Nu vroia să-i restituie cardul, deşi se putea face foarte uşor acest lucru, deschizându-se bancomatul, căruia i-au pus, după toată tărășenia, un „defect” pe el…în timp ce cardul omului era înăuntru.

Dar el nu era defect, ci cu 400 de euro în el, care nu erau ai băncii ci ai unui cetăţean oarecare, care nu trebuie umilit și nici escrocat de nimeni.

Dar pentru că totul era foarte ușor de făcut, pentru că era prea simplu de făcut, tocmai de aceea nu s-a putut face.

Nici banii mei nu au fost găsiți.

Ideea era că introdusesem cardul în bancomatul unei alte bănci şi aceea mi-a „mâncat” banii instantaneu…fără ca eu să îi scot.

Nu am făcut decât să introduc cardul într-un bancomat Bancpost, să stabilesc cuantumul de bani pe care îl doream…și…când trebuia să îmi curgă banii…mi s-a afișat că am zero lei în cont!

Însă banii nu mi i-a mâncat nimeni, pentru că pe desfăşurătorul primit de la bancomatul BCR se spunea că banii sunt la ei.

Deci am banii într-o bancă şi, în acelaşi timp, nu-i am.

Nu era pentru prima dată când foloseam bancomatul Bancpostului. De fapt foloseam bancomatele ambelor bănci şi până acum n-am mai avut probleme de acest gen.

Dar dacă eu bag un card al unei bănci în bancomatele altei bănci şi îmi „dispar” banii, ce înseamnă asta: că băncile se fură între ele? Atunci ce siguranţă pot avea în astfel de instrumente de vehiculare a banilor, când banii dispar ca la hocus-pocus?

Nu ni s-a restituit niciun ban. Nici tânărului nu i s-au restituit cei 400 de euro.

Ambii avem „probleme de nerezolvat” deşi nu avem nicio problemă.

Lui putea să îi dea cardul în două minute iar mie putea să îmi dea banii pe loc şi să-mi schimbe cardul.

Însă mi-au făcut doar formele de schimbare ale cardului, pe când problema banilor anteriori a rămas în aer.

Cardul e pe numele soţiei. Pe ea nu a crezut-o funcţionara băncii că e măritată cu mine, până nu i-am adus acte „doveditoare”. Dar când i-am dat cardul să ni-l schimbe, ni l-a luat și nu ne-a dat nici măcar o chitanţă în schimb, ci din partea noastră s-a mers „pe încredere”.

Adică ei: hoți cu noi, pe când noi: oameni de zahăr cu hoții.

De ce nu s-a mers pe încredere şi în cazul nostru?

„Marile” bănci apar pe spinarea pârliţilor care pierd. La fel ca şi cazinourile.

Statul român, la fel şi marile instituţii comerciale, te taxează la zi, la secundă dacă nu îţi plăteşti taxele, însă când faci reclamaţii, când îţi ceri drepturile, când vrei să ţi se facă dreptate, se face dreptate niciodată sau după ce mori.

E ironic. O ironie absurdă.

Credem că suntem apăraţi sau în siguranţă pentru că statul are grijă de noi.

Însă nu e adevărat! Suntem singuri, pe cont propriu, într-o lume pe care nu o guvernează decât Dumnezeu.

---

[1] F. M. Dostoievski, Omul din subterană, col. „Marii scriitori – Marile cărţi”, trad. de V. Em. Galan şi Igor Blok, Ed. Orfeu, București, 1993.

[2] Idem, p. 24.

[3] A se citi: „de satanic”.

[4] F. M. Dostoievski, Omul din subterană, ed. cit., p. 29.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 30.

[7] Ibidem.