Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [59]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 443-448.

***

Ieri am mers spre noi Sfinte Biserici. Am luat-o pe jos.

Am trecut prin faţa casei lui Anton Pann[1], care acum e locuită de ţigani. Nu ştiu dacă au auzit vreodată cum sună cuvintele acestuia.

Câinii ieşeau din curţi cu bucuria de a ne muşca.

Am scăpat totuşi.

Puţin mai încolo, lângă o casă părăginită, o vilă avea şi parc cu statui în grădină şi piscină.

Contrastul era de prost gust.

Era un nefiresc total în acest ansamblu arhitectural, ca în cazul bogatului cu zece lanţuri de aur şi a săracului ce stă lângă el şi care nu are chiloţi în cur[2].

Mergem mai departe şi ajungem la prima Sfântă Biserică din faţa noastră.

Era pe un deal pusă și arăta ca și când ar fi fost un container de gunoi, pentru că nu avea ce să facă pe delușorul ăla.

Nefirescul ei era evident. Fostul regim cred că şi-a spus cuvântul şi aici.

Ne aşezăm în dreapta şi o femeie, imediat, îmi dă scaunul ei. Nu ştiu unde a dispărut acea femeie, pentru că nu am mai văzut-o.

Însă atmosfera de aici mi-a fost atât de insuportabilă, datorită celor care o compuneau, încât am plecat până să înceapă Sfânta Liturghie.

Era un soi de debandadă, de ducere și întoarcere continuă, care spune multe despre cei care slujesc aici.

Se vorbea care cu cine dorea şi cum se putea, unii se spovedeau, alţii erau într-un continuu voiaj la Biserică iar cântăreţul a cântat canoanele Adormirii Maicii Domnului, apoi s-au întors cu slujba şi s-au citit Sfintele Evanghelii (a duminicii şi a praznicului), pentru a se reveni la Laude.

Probitatea şi credibilitatea multor preoţi e îndoielnică. Te uiţi la feţele lor şi înțelegi acest lucru.

Ieşim afară. Cineva ne îndrumă spre o alta din apropiere: Biserica Dobroteasa.

Lume multă. Mergem în faţă. Căldură mare.

Îl văd pe patronul de la Sofia[3], care face drumuri dese cu cărţile şi pe alţi câţiva pe care îi cunosc din vedere.

Preotul slujitor e părintele Gheorghe Sima[4], care mi-a fost profesor de Spiritualitate ortodoxă la facultate.

Îl ştiam în altă parte şi nu mă aşteptam să îl văd aici.

Însă în timp ce noi ne aşezăm lângă Sfintele Icoane, tot pe partea dreaptă, datorită cozii de la împărtăşit, apar mai multe doamne, una după alta, care fără să ne ceară voie, ne fac să ne dăm la o parte, ca să se închine ele un minut la două Sfinte Icoane…

M-am enervant şi mai mult şi le-am certat din tot sufletul. Au fost uimite de reacţia mea, chiar indispuse, însă fără să conştientizeze că nu se face aşa ceva niciodată. Că nu există rugăciune pentru tine…dacă în timp ce tu crezi că te rogiîi umplii de nervi pe cei de lângă tine.

Le-am întrebat: „Dacă erau vreo 30 de Icoane aici, ce făceaţi: îi dădeaţi pe toţi la o parte, numai ca să vă închinaţi dumneavoastră?…În ce instituţie de stat vă mai comportaţi aşa, ca la piaţă?…”.

N-au zis nimic.

Însă una dintre ele s-a îndreptat spre răsărit şi a început să se roage, ca şi când eu aş fi deranjat-o enorm prin „mojicia” mea…nu mojicia ei pe mine.

Însă zisul de la obraz a fost un lucru bun…pentru că nimeni nu a mai îndrăznit să ne deranjeze…după cum nici noi nu am deranjat pe nimeni în jur.

S-a terminat fâţâitul în zona noastră.

A început predica. Foarte slabă, de altfel. Mă aşteptam la ceva mai mult de la el.

Dar am avut parte de o altă surpriză: un om la vreo 40-50 de ani se înălţa pe vârfuri în spatele nostru, pentru ca să îl vadă pe preot predicând.

I-am dat voie, cu stupoare, ca să treacă mai departe.

În faţa noastră, în spatele unei doamne care stătea la slujbă, el se înălţa pe vârfuri ca un şoarece, pentru ca să audă ce se predică.

Nu l-am întrebat ce a auzit el din predică. Însă știu că eu nu am reţinut nimic din cauza enervării pe care mi-a produs-o.

Dar el nu a sesizat cât e de penibil.

Și sunt uluit mereu de asta: credincioșii noștri nici măcar nu își dau seama că sunt penibili, ridicoli prin anumite gesturi, darămite să le ceri mai mult!

Harul lui Dumnezeu ne atrage ca să mergem la Sfânta Biserică, însă mergem acolo cu nesimţirea şi proasta creştere de acasă.

Şi îi spuneam Gianinei [Picioruș]: ortodocşii noştri nu au nici măcar orgoliul satanic al omului civilizat de a nu se face de râs, de a spăla aparenţele, chiar dacă ei sunt mitocani de înaltă clasă.

Îşi arată prostia în stil mare în Biserică și în societate, în timp ce ereticii sau liber cugetătorii își ascut limba la orice prostie pe care o spun, pentru ca să pară „intelectuali rasați”, „profunzii profunzilor”.

La miruit am fost surprins de faptul, că fostul meu profesor şi-a adus aminte de mine.

M-a întrebat despre cum am ajuns eu tocmai pe aici. Şi i-am răspuns: „Am căutat strada”.  Nu am găsit ceva mai bun pentru o asemenea întrebare.

De la Timpuri Noi am ajuns cu metroul în Unirii şi am cumpărat un spray. Domnişoara care ni l-a vândut era mult mai drăguţă decât cei care au mers astăzi să se împărtăşească.

Nu contează dacă a făcut-o din interes comercial sau nu dar cel puţin s-a dovedit mai atentă decât cei care erau la slujbă.

Asta e dramatic: să găseşti oameni mai deschişi la minte în afara Sfintei Biserici şi noi, cei care ne unim totdeauna cu Dumnezeu, să fim mult mai fazi decât ei.

Asta mă omoară cu zile: nici măcar nu nimăm evlavia, delicatețea, voioșia, frumusețea în Biserică și în relații dacă tot nu le avem ci distrugem totul în jur prin trei cuvinte și două priviri.

Condiţiile în care noi facem slujbe nu sunt deloc potrivite.

Avem locaşuri mici, cântare proastă, încălzire şi aerisire precară şi slujitori care rar se ridică la înălţimea unui intelectual fin şi de-a dreptul înfiorător de rar sunt cei care trăiesc ca nişte teologi ai lui Dumnezeu.

Situaţia mă înspăimântă. Ce văd mă şochează. Consternarea pe care o trăiesc mă lasă mut.

Iar când te uiţi la credincioși ei arată, cu precădere, ca preoţii care îi conduc. Şi când te uiţi la zidurile Bisericii şi acestea îi reprezintă.

Lângă un hotel bea ceva un bărbat care avea steaua evreiască la gât.

Aş vrea să întreb pe un evreu: ce înseamnă încă pentru evrei acest semn?

Pentru mine e dezolant să privesc o sinagogă sau aşteptările unui evreu. E dezolarea care apare atunci, când se calcă evidenţele şi se caută, în acelaşi timp, aceleaşi evidenţe „prea evidente”.

Dezolarea aceasta mă cuprinde şi când privesc un mahomedan sau un budist, un catolic sau un luteran sau pe oricine altcineva, care încearcă să mă înveţe ce e adevărul, unde e adevărul, fără ca el să fie în adevăr.

Dezolarea mea e fundamental religioasă pentru că reprezintă durerea mea față în față cu minciuna, cu lucrurile răstălmăcite, viciate.

Ni s-a îmbâcsit fiinţa de satanism. Peste tot ni se pompează în suflet egoismul, dezinteresul de ceilalţi, crezul că poţi să faci totul de unul singur sau prin forţă.

De aceea, acele femei treceau peste noi ca să se închine, pentru că nu vedeau şi nu sperau decât  la o relaţie egoistă cu Dumnezeu, la o relaţie singuratic-egocentrică, în care comunitatea celorlalţi credincioşi nu era importantă. Sau vin să se închine numai ca să epateze a femei credincioase dar acasă, în mediul privat, nu au timp de rugăciune.

Omul rugăciunii nu e niciodată un om prost-crescut sau indiferent faţă de ceilalţi.

Rugăciunea creează o sensibilitate enormă faţă de toţi oamenii, o amabilitate evanghelică şi o smerenie profundă.

Mulţi încurcă smerenia cu laşitatea plină de egoism, care se propune drept „suferinţă pentru Dumnezeu”.

Însă niciodată fariseismul nu are să fie canonizat şi slăvit ca sfinţenie.

Stam în pat şi vedeam un reportaj din comuna Cumpăna[5]. Primăriţa a făcut multe în această localitate din judeţul Constanţa…

Dar în interviul pe care ea l-a dat unei televiziuni a repetat de atâtea ori numele de Cumpăna, încât la noi, în casă, a devenit proverbială: „ca la Cumpăna”, după cum e proverbială: „care este”, a domnului Vanghelie[6] de la sectorul 5.

„E de la Cumpăna” a devenit semnul distinctiv pentru acela, care nu ştie să vorbească prea pedant dar vrea să se dea, totuşi, de rotund.

Era uşor de găsit un înlocuitor pentru acest nume sau se putea vorbi omeneşte, jovial, direct despre realizările din comună.

Însă ea nu a vrut în ruptul capului acest lucru, pentru că vroia să fie recunoscută drept o femeie cu un anumit standard informaţional, în ciuda faptului că nu-l avea.

Îmi aduc aminte de o funcţionară a Poliţiei (un exemplu tras la xerox), care m-a întrebat ce studii am. Asta când ne-am schimbat buletinele…

Şi i-am spus că am studii post-universitare.

Ea s-a uitat la mine mirată (pentru că nu avea rubrică pentru cetățeni cu studii post-universitare) şi m-a întrebat: Adică ce? Şi i-am spus ce.

S-a uitat la mine…şi a tras concluzia „nefericită”: „Deci, aţi absolvit o facultate!”.

Ea nu înţelegea însă ce sunt acelea studii post-universitare, adică după facultate şi…până la urmă: a scris ce a vrut. Și așa nu conta pentru Poliție dacă eu am sau nu am studii post-universitare

Însă nu e ea de vină, sărmana…ci cel care a pus-o acolo.

Incompetenţa e anume căutată, e selecționată și pusă în funcție, ea nu e o mirare ci o cotidianitate, și e pusă expre acolo…pentru ca să te întâlneşti cu ea peste tot.

Şi, în România, gradul de întâlnire cu incompetenţa şi ridicolul la nivelul instituţiilor statului e de-a dreptul sinistru.

Mor atâţia, pentru că cei care ne conduc nu sunt cei care trebuie.

Şi cel mai grav e că nu avem mulţi care pot să conducă în aşa fel țara asta încât lucrurile să funcționeze ca unse.

Lângă Magazinul Unirea două domnişoare strângeau semnături pentru doamna Lia Roberts[7].

Liderii americani cred că vor să vadă, dacă românii sunt tot la fel de proşti ca şi alte state ale lumii, care au ales ca preşedinţi persoane venite din America şi care reprezintă mătreaţa economiei capitaliste americane.

Nu am greşit cuvântul când am spus: „mătreaţă”.

Mătreaţa e ceva de prost gust. Cam aşa arată mare parte din economia americană.

În această perioadă nimeni de la noi nu mai atacă America, chiar dacă ne aduc ăia containere întregi cu deșeuri toxice.

Tot ce vine de acolo a devenit „sacru”, la fel de „sacru” cu ceea ce venea odinioară din China sau Rusia, ambele comuniste ca şi noi.

Nu cred însă că va dura prea mult adulaţia aceasta prostească pentru America. Va pieri tot atât de penibil ca și adulaţia pentru comunism.

Oamenii vor vedea foarte curând şi foarte evident ceea ce au început să vadă deja: că democraţia nu e „un rai” pentru toţi, ci doar pentru unii.

Şi că e tot la fel de dictatorială şi de meschină ca şi dictatura politică anterioară, că ne infestează de relativism în orice domeniu, de boli şi de prostie, de corupţie şi de şantaje de diferite feluri, de manipulare grotescă, terorism, războaie şi distrugere.

Mie nu-mi plac exemplele de viață socială în care doi mănâncă banane iar o mie mănâncă răbdări.

La nivel social nu e de a ajuns ca doar câţivao ducă bine, ci majoritatea trebuie să o ducă bine.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann.

[2] O expresie românească neaoşă: „a nu avea chiloţi în cur”. Înseamnă: a nu avea de nici unele, a fi sărac lipit. Dacă aş fi spus că ar fi fost numai sărac, ar fi fost prea puţin pentru a spune adevărul.

[3] Editura Sofia din București: http://www.sophia.ro/index-ro.htm.

[4] A se vedea: http://dobroteasa.ro/parohie/slujitori/.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cump%C4%83na,_Constan%C8%9Ba.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marian_Vanghelie.

[7] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Lia_Roberts.

Did you like this? Share it:

Previous

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [58]

Next

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [60]

2 Comments

  1. Camelia

    Cand Domnul atinge sufletele noastre, toate valorile acestei lumi palesc. Atunci ne putem vedea pe noi insine asa cum suntem de fapt: neputinciosi in fata tuturor problemelor cu care ne confruntam.

    Multi oameni vorbesc despre pedeapsa lui Dumnezeu. Exista oare asa ceva? Eu am inteles tarziu ca nu.

    Pedeapsa lui Dumnezeu pentru noi, ortodocsii, este doar retragerea Lui (temporara) din viata noastra. Si atunci suntem liberi in aparenta, dar robi fara stiinta ai patimilor noastre.

    Parintele Zaharia povesteste despre un tata, preot, care avea trei fii. Dar care niciodata nu le tinuse predici, insa acum toti trei sunt in Biserica.

    „Iata cum facea acest preot: astepta pana se duceau copiii la culcare, si dupa ce adormeau, mergea si ingenunchea langa patul lor si se ruga o vreme si astfel, duhul rugaciunii tatalui se impartasea fiilor sai. Niciodata nu le-a tinut lectii, ci vorbea cu Dumnezeu si Dumnezeu graia inimilor lor. Cand vrem sa-i ajutam pe oameni, de multe ori aduce mai multa roada daca vorbim cu Dumnezeu si Il lasam pe El sa gaseasca o cale de grai inimii lor”.

  2. Camelia

    „Cuvantul lui Dumnezeu este ca o sfera:in orice punct o atingi, intri in contact cu intreaga sfera” – mai spune parintele Zaharia (de la Essex).

    Nebanuite sunt caile prin care Domnul cheama la El fapturile dragi Lui. Si una dintre aceste cai este tocmai rautatea celor ce ne dusmanesc pe noi, din varii motive.

    De cele mai multe ori, iubim pentru respectarea poruncii dumnezeiesti, fara ca sa putem patrunde cu adevarat taina iubirii, esenta poruncii, de ce ni se cere tocmai acest lucru greu cand mai usor si mai firesc, din punctul nostru de vedere, ar fi sa raspundem cu aceeasi moneda sau macar sa ne indepartam de cei ce ne ranesc sufletul.

    De curand mi-a fost dat sa impart cu un suflet drag mie, tristetea si durerea unei continue defaimari, a unor razbunari prostesti, din invidie, a unor rautati care nu aveau nimic in comun cu viata ei, cu felul ei de-a fi si de-a gandi.

    Este o persoana echilibrata, rationala, care in ultima vreme a preferat sa-si conduca viata dupa coduri morale, in care credea cu tarie si pe care le respecta intocmai.

    Insa a ajuns la momente in care acele valori nu-i mai erau de niciun folos. Sunt momente grele nu doar pentru ea, ci pentru noi toti, in care sufletul oscileaza intre binele teoretic si atractia dulcii razbunari, fie ea si sub forma unor replici inofensive. Insa totul nu face decat sa amplifice rautatea.

    E greu ca, doar stand pe margine, sa spui cuiva detaseaza-te, lasa-l in rautatea lui, nu pune la suflet. Dar, pe margine stand, am observat cum acele rautati si nedreptati, amplificandu-se peste masura, au atins limita suportabilitatii.

    Atunci am vazut cu uimire cum se indreapta catre singura usa deschisa, iubirea si puterea, judecata divina.

    Toata aceasta revarsare de rautati a adus-o inapoi Acasa, in fata lui Dumnezeu, singurul loc in care putea afla linistea si impacarea sufletului.

    Abia acum mi-a fost dat si mie sa inteleg cu adevarat ca pentru Domnul suntem, cu totii, fapturi iubite pana-n ultima noastra clipa, ca raul nu exista in om decat prin pacatele lui, exploatate fara mila de demoni, ca toate rautatile semenilor nostri nu vin de la ei, ci de la cei ce-i ispitesc pe ei, ca de cele mai multe ori, in durerea noastra, atribuim lucrarile demonice omului prin care acestea se manifesta.

    „Lucratori fara plata” – asa ii numeste parintele Paisie Aghioritul pe cei care aduc raul in viata noastra, pe demoni.

    Fie ca ne aduc inapoi la Domnul, fie ca ne obliga sa ne uitam mai adanc in sufletul nostru, dusmanii merita sa fie iubiti, merita rugaciunile noastre, pentru ca prin lucrarea lor ei, fara ca ei sa stie, aduc binecuvantarea lui Dumnezeu in viata noastra!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort