Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 18 martie 2011

De ce românii se uită cu talent

Pentru că emisiunea le propune, pe lângă talente reale și surprize frumoase și aiuriți și netalentați ca ei.

Iar cum românii fără talente sunt talentați la bârfe, mulți se uită la emisiune pentru ca să își umple tolba cu bârfe, ca și la alte emisiuni pline de certuri groase, sâni dezveliți și prostie crasă.

Numai că cei trei jurizatori nu bifează ceea ce îi depășește.

Doar un anume fel de a te da în spectacol e apreciat.

Și asta exclude din spectacol pe cel care are talent la poezie, la făcut sarmale sau la rezolvat probleme matematice, pe cea care are talent la crescut copii sau pe cel care are talentul/darul de a aplana conflicte.

Dacă reducem toate talentele la dans, muzică și scălămbăială, pentru că juriul doar la astea se pricepe, nu-i vom vedea niciodată pe marii români talentați ci doar talente periferice și multe non-valori la modă.

Cititorul de cutremure

Duși de sentimente, foarte mulți români au elogiat virtuțile poporului japonez…chiar dacă el nu a înțeles nimic major, profund din zecile de cutremure ale ultimelor zile.

Eu, privind din perspectivă teologică evenimentele, nu pot vedea cutremurul, cataclismul, suferința majoră decât ca pe un avertisment al iubirii lui Dumnezeu față de oameni.

Dacă oamenii nu au înțeles nimic, dacă nu au devenit alții…înseamnă că zecile de distrugeri în masă nu au produs nimic special.

Iar dacă au produs convertiri majore evenimentele, dar noi nu le cunoaștem…faptul că au reparat o autostradă în 4 zile și doi câini au scăpat de sub dărâmături și păreau a fi prieteni nu sunt evenimente mai importante decât schimbările la nivelul credinței.

Dumnezeu dorește ca să simțim prezența Lui în lume și să Îl cunoaștem pe El în adevărata lui Biserică. Dacă un eveniment cataclismic sau sângeros nu conduce spre credința în El nu i s-a înțeles sensul profund…ci doar pe cele colaterale.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [62]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 457-461.

***

Ce vor filmele să ne înveţe? Ce vor cărţile şi ziarele să ne transmită? Şi de ce le folosesc unii pentru a distruge mulţi oameni?

Ideea unei televiziuni duhovniceşti, cu reportaje şi emisiuni despre lucrurile de taină ale Ortodoxiei ar fi un mare scandal.

Însă un canal cu filme porno nu e niciun scandal, ci e chiar „o reuşită” a firmei de cablu.

Iluzoriul, ficţionalul e totuşi o căutare spirituală. Preferi să te crezi în lumi paralele, omorând monştri, creând civilizaţii utopice, pentru că niciodată nu vei face asta.

Ţi se dă iluzia să crezi în lucruri pe care nu le vezi, care nu există şi nu vor exista niciodată dar care sunt puse în scenă într-un mod impecabil.

Orice încercare şi mai demonică de prezentare a unei lumi presupuse sau a unui sfârşit al lumii „apocaliptic” nu e decât o dorinţă luciferică de a muta limitele imaginaţiei.

Însă imaginaţia nu are o evoluţie salvatoare a lumii.

Niciodată utopia nu va da speranţe reale omului.

Eroul care moare dramatic și care, până moare, te face să ţi se taie respiraţia când era să cadă de pe o stâncă…sau criminalul, care intră în casă şi vrea să îi omoare soţia unui ofiţer de poliţie…sunt momente fulminante dintr-o viaţă, care nu s-a petrecut niciodată…pentru ca să avem ce vedea la televizor.

Ficţionalul e un mod plăcut de a-ţi pierde timpul dar, în acelaşi timp, creează un alt om: omul care nu mai ştie ce să facă dacă nu i se mai dau ficţiuni, omul care nu mai poate trăi durerea dacă nu are plăcere, dacă nu i se dă o doză mare de plăcere, oricum ar fi şi oricare ar fi aceasta.

Devenim dependenţi nu de vreun personaj anume, ci de ideea că trebuie să vedem ceva nou, de ideea că ceea ce am văzut e ceva mai prost în comparaţie cu ceea ce vom avea de văzut pe mai departe.

Aşteptăm ca mâine, filmul de mâine să fie şi mai sexy sau şi mai oribil decât cel de ieri. Neapărat vrem acest lucru.

Căutăm cu ardoare să vedem ceva dar, în acelaşi timp, văzând ceva, ne schimbăm după acel ceva pe care îl vedem.

Cum arată vedeta arată şi spectatorul care o iubeşte.

Apare trupul mirosind a patimă pe ecran, bătaia, înjurătura, viciul, minciuna, accidentul cu morţi şi răniţi, atentatul cu bombă, în care totul e numai frică, încordare, teroare.

Te aştepţi ca mâine şi tu să fii tâlhărit, să cadă şi la tine un avion de luptă pe casă, să se întâmple şi cu tine o mare dragoste, la fel ca în filme.

În secolul al XVIII-lea, Montesquieu[1] scria: „Fardul nu e numai o dovadă că femeile se gândesc mai mult la frumuseţea lor, ci dimpotrivă, că se gândesc mai puţin…(Cândva) feţele erau nefardate, iar frumuseţea era a fiecăreia. De unde şi erau mari deosebiri şi mari superiorităţi. Astăzi toate feţele sunt la fel[2] .

Dacă atunci erau la fel, ce să mai spunem de astăzi, când, deşi există multe farduri, toate dau cu farduri. Sau deşi există multe farduri, foarte puţine vor să nu le folosească.

În propoziţia de mai sus nu e nicio eroare.

Pe mine mă miră faptul, că deşi există atâtea farduri, prea puţine femei îşi pun întrebarea la ce folosesc, pentru că mai frumoasă tot nu poţi fi, cu ceva care nu aduce decât o frumuseţe de 5 secunde.

Multitudinea lor îmi dă de gândit, cum îmi dă de gândit multitudinea restaurantelor sau a revistelor deocheate. Şi îmi dau de gândit, pentru că toate sunt cam la fel de proaste.

Ideea nu e ca tu să ieşi folosit cu ceva ci să pierzi.

Societatea de azi, numită în mod eufemistic: „de consum”, nu e nici pe departe o societate care să-ţi facă plăcere să „o mănânci”, ci abia poți să „o înghiţi”. E un fel de muzică ţigănească, cântată după ureche, pe care o auzi numai când te interesează votca din faţa ta.

Căderea în alcool a omului postmodern sau lăsarea în voia fumului de furnal care îți iese din gură e un mod de a uita de tine, un refuz criminal de a-ţi da o notă bună.

Erau întrebate femeile, care au pozat în reviste „explicite”, despre motivul care le-a determinat să facă acest lucru. Însă niciuna nu a recunoscut că dorește, în mod nebuneşte, să fie adulată de bărbaţi şi, nu în ultimul rând, ca în faţa pozelor ei bărbaţii să se masturbeze.

Ele şi-au luat banii iar bărbaţii, ca niște fraieri, îşi pierd puterea…masturbându-se în fața unor poze.

Şi sexul vine, în lumea de azi, ca „o compensare”, ca „o sărbătoare” pe care şi-o oferă oamenii între ei sau pe care şi-o cumpără sau şi-o iau cu forţa.

Bucuria rugăciunii e mult prea rară în comparaţie cu bucuria sexuală.

Sexul e o idolatrie depersonalizantă în stadii mai avansate de împătimire sexuală.

În revistele porno româneşti apare la un moment dat, ca un icon, un penis ditamai de bărbat, pe care o femeie îl îmbrăţişează ca şi cum l-ar adora.

Mulţi dintre credincioşii noştri, încă tulburi la minte, vad în Sfintele Icoane nişte trupuri care le produc plăcere, care îi excită.

Uneori sărutatul Sfintelor Icoane sau al Sfintelor Moaşte se transformă în altceva mult mai greţos.

Filmele porno sunt categorisite foarte „ştiinţific”. Unde trebuie să vezi zoofilie asta găseşti. Dacă e vorba de transsexuali găseşti transsexuali.

Apar actriţe îmbrăcate în călugăriţe romano-catolice şi sunt posedate în chip şi fel.

Bancurile româneşti cu preoţi, nu de puține ori vorbesc despre femeile care vin să se spovedească dar fac sex oral cu preoţii, pentru că îngenuncherea la spovedanie o asimilează felației.

Mai ales bărbaţii văd în reverenda preotului ortodox o „fustă”, ca şi cum el ar fi femeie. Iar dacă e femeie înseamnă că e cineva slab. Și preotul ortodox e văzut ca femeie pentru că poartă „fustă”.

Raţionamentul, deși destul de pueril, e foarte răspândit.

Când trece preotul pe lângă cei mici, auzi: „Doamne miluieşte, popa prinde peşte!”. Sau: „Veşnica pomenire!”.

E interesant cum sunt păstrate în timp, cu multă ardoare, de către cei mai puţin credincioşi, aceste citate celebre ale batjocurei la adresa preoţilor.

Filmul porno vrea să îţi redea întregul act, vrea să te facă să fii acolo dar nu îţi spune pentru ce. Îţi dă ocazia să vezi dar nu îţi spune care e motivaţia filmului.

Aproape toţi cred că ştiu care e motivaţia filmului porno: să te masturbezi sau să faci sex cu cineva uitându-te la un film.

Dar motivaţia filmului porno e alta: să crezi că totul e atât de uşor, că sexul e ceva plăcut şi fără nicio urmare rea şi că plăcerea e cea care te împlineşte, plăcerea e scopul tău, adevărata ta normă de viaţă.

De fapt nu vrea să îţi arate ceva, ci să te înveţe ceva, să te convingă de ceva.

La fel stă treaba şi cu momentele publicitare. Nu vor să cumperi ceva anume în primul rând, ci să te convingă că ceea ce pot ei să facă, de acelea ai tu nevoie.

Reclama nu te duce spre produs, ci spre firma care îl produce. Firma e lăudată până la urmă şi nu produsul.

Şi nici firma nu contează până la urmă ci banii pe care îi câştigă cei care dețin firma.

La alt nivel, orice firmă e ca un petic de pământ pe care tu sădeşti ceva. Te foloseşti de pământul acela dar nu te interesează pământul, ci profitul.

Dar profitul nu înseamnă să ai, ci să ştii că ai numai tu şi ai mai mult decât alţii.

Cel care ne vinde pâine, face ca totul să ni se pară bun, dar pe el nu îl prea interesează de pâinea noastră. Poate chiar ne urăşte că nu cumpărăm pâine mai multă.

Când trebuie să depui bani la bancă sunt foarte amabili, ca şi când ar fi văzut coborându-se soarele la ei în casă, dar când trebuie să îi scoţi, parcă ei sunt proprietarii banilor tăi iar tu le-ai lua ceva care nu îţi aparţine.

Ideea de posesivitate e larg mediatizată. De la ideea de „drept elementar al omului”, până la ideea de „libertate de manifestare şi de opinie” acest e al meu sună cu putere.

Şi ţi se spune: „cumpără pentru că meriţi”. Dar de ce merit?

Ideea de merit nu mai e legat de persoana mea ci de banii mei. De fapt nu merit ceva, dacă nu am bani.

Şi merit ceva, orice vreau, în măsura în care pot să îmi permit să îl cumpăr.

În teologia romano-catolică ideea de merit a apărut ca ceva distinct de persoană.

În concepţia românească, ideea de merit apare cam aşa:  nu meriţi ceva, dacă nu munceşti, dacă nu trudeşti pentru el.

Dar astăzi ţi se implementează contrariul: dacă ai o pilă undeva, poţi să intri oriunde.

Ideea de pilă, de a pili este extrem de sugestivă.

Pe unde se pileşte ceva sau unde se erodează fierul pot să intre toţi gândacii de bucătărie.

Însă „a te pili” înseamnă  şi „a te îmbăta”, căci băutura erodează mintea.

Şi iarăşi mă întorc la exploatarea sexualităţii pentru a-l degrada pe om. Se dorește cu tot dinadinsul desfiinţarea ruşinii.

Dar ruşinea odată diminuată în om are numai consecinţe nefaste pentru societate.

Vocabularul pornografic distruge limba pe care o vorbim, ne pupăm şi facem sex în public, facem tot felul de semne obscene, ne folosim de trupul nostru ca să câştigăm ceva, ne creăm obsesii asupra anumitor persoane, distrugem viaţa altora.

Anarhia societăţii e creată în undergroundul ei. De aici izbucneşte afară toată mizeria pe care o avem stagnată în noi.

Atâta timp cât bărbatul şi femeia nu vor fi decât nişte sexe care își produc plăcere reciproc, relaţiile dintre oameni vor deveni strict impulsive, fără pic de dialog, de înţelegere, de cunoaştere reciprocă, de dragoste.

Căsătoria însă nu e numai sex. Este în primul rând dialog, încredere, dragoste, compasiune, punerea mereu în locul celuilalt şi trăirea în locul lui şi cu el.

Acolo unde sexul devine o obsesie toată frumuseţea interioară şi exterioară a celor doi devine banală, o marfă vandabilă, ceea ce nu e.

Scopul ideologiei porno, care îți dă să vezi tot e să te ducă spre acel moment, când ţi se va părea normal să te culci cu oricine, de la mama ta și până la vaca pe care o ai în curte, pentru ca să te simţi „liber”.

Şi, după ce faci asta, să mergi mai departe, spre lucruri din ce în ce mai greu de suportat de o minte sănătoasă, pentru ca să devii mai rău decât toţi.


[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Montesquieu.

[2] Montesquieu, Scrisori persane. Caiete, trad. de Ştefan Popescu, cu prefaţă de Irina Eliade, Ed. Minerva, București, 1970, p. 353.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [61]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 452-457.

***

Ieri, după ce am condus-o pe mamaia la tren, l-am vizitat (fără să ne așteptăm să-l găsim acolo) pe părintele Grigore Mazilescu[1] şi impunătoarea sa catedrală. E una dintre cele mai frumoase Sfinte Biserici ale Bucureştilor[2].

Ne-a spus că a schimbat tabla de pe acoperiş şi că ea cântăreşte 3000 de kilograme. Am găsit aici Sfinte Moaşte de la trei mari Sfinţi.

Convorbirea cu el ne-a bucurat. A fost o discuţie sinceră, deschisă, fără echivocuri.

Ceva care nu s-a mai întâmplat de mult în ceea ce mă priveşte.

Cu mine, cel mai adesea, se vorbește lapidar, cu fereală, cu subînțelesuri și deloc cu inima deschisă. Sau dacă totuși vreunul dintre preoți vorbește cu mine, nimeni nu mă întreabă dacă îmi trebuie ceva, dacă pot să mă ajute cu ceva sau nu inițiază discuții teologice sau confesiuni cu mine.

Însă în drum spre casă am vrut să intrăm în sinagoga evreilor de lângă noi, să vedem cum e şi ne-au oprit portarii, pentru că nu avem „acoperăminte” pe cap.

N-am acceptat cele două petice de cârpă murdare (tot folosite de cei care vin…și care nu reprezintă nimic pentru noi), pe care unul dintre ei dorea să ni le dea, pentru ca să ni le punem pe cap şi pentru aceea am plecat consternaţi de răutatea lor.

Unul din ei, pentru că îl înfruntasem în ceea ce privește „necesitatea primirii acoperământului evreiesc pe cap, deși eu sunt ortodox”, m-a făcut „bulangiu”, adică „homosexual” (în ciuda faptului că eram cu soția lângă mine), deși amândoi spuneau că sunt tot ortodocşi.

Dar dacă eu eram „bulangiu” pentru că aveam barbă, rabinii, care au barbă, sunt tot „bulangii”? Sau doar ortodocșii cu barbă sunt „bulangii”, deși au soții acasă, ca și rabinii cu barbă?

Şi le-am spus-o şi lor, ortodocși sau evrei fiind ei: „Dacă aşa se comportă toţi evreii față de neevrei, nu e de mirare că alţii vor să-i bombardeze”.

Pentru că, dacă Biserica Ortodoxă Română ar pune un afiş imens lângă fiecare Biserică: „Cine nu are batic pe cap şi fustă lungă şi e femeie sau cine nu se închină şi nu sărută Sfintele Moaşte sau Sfintele Icoane nu au ce căuta în acest locaş”, ne-ar eticheta toţi că suntem „fundamentalişti”. Și, cu adevărat, așa am fi!

Însă, într-o sinagogă evreiască din România, ultracentrală în București (în comparație cu intratul tuturor în Bisericile ortodoxe din România), nu am putut nici măcar intra, deşi nu formam nicidecum un pericol public.

Şi dacă mi-aş fi pus pe cap acel petic de pânză, nu aş fi devenit evreu.

Iar dacă aş fi fost evreu, nu mi-ar fi plăcut ca un altul, de altă religie, să se prefacă că e evreu, atunci când intră la mine în sinagogă.

Acest incident m-a lăsat cu gust amar.

Am ajuns ca în propria noastră ţară să fim consideraţi minoritari şi să fim trataţi cu scârbă.

Focusarea evreilor numai pe holocaustul lor a început să streseze pe omul de bun simț, atâta timp cât nu vor să vadă decât propria lor dramă dar nu și pe a altora și se erijează în singurii persecutaţi ai istoriei.

Însă când maximalizezi drama ta ca nație în detrimentul dramelor altor nații nu faci decât să devii o nație penibilă în acest sens și drama ta să nu mai fie luată în serios, atâta timp cât ești indiferentă față de persecutarea sângeroasă a altor nații.

Satanismul acesta halucinant mă scârbeşte când e vorba de evrei. Îmi pare nespus de rău că acest popor magnific, care a dat atâţia Sfinţi, atâția oameni mari pentru lumea asta și din care Însuși Domnul S-a întrupat a devenit din ce în ce mai înverşunat şi ipocrit faţă de toată lumea.

Când oamenii încep să îi urască pe ceilalţi numai pentru un concept, numai pentru o presupusă „superioritate” mincinoasă, atunci aceia devin nişte oameni decăzuţi, nişte fiinţe ranchiunoase şi răzbunătoare.

Răzbunarea se găseşte numai într-o inimă în care răul se simte la el acasă.

Ca să te răzbuni, trebuie să fii o fiinţă foarte adânc rănită de nefericire şi singurătate, și care nu sunt consecinţele unei vieţi sfinte, ci ale uneia depravate şi egoiste.

Doamne, Dumnezeul meu, iartă-mă pe mine, păcătosul şi arată-mi calea pe care trebuie să merg. Scoate-mă la lumina Ta şi bucură-mă cu bucuria Ta cea sfântă, Dumnezeul meu, că sufletul meu s-a umplut de durere şi tristeţe. Ajută-ne nouă, tuturor, Iubitorule de oameni şi ne iartă!

*

Un prieten a venit și mi-a spus, că s-a întâlnit cu un coleg al meu, care a vorbit cu un fost coleg al meu (nu am vrut să le cunosc numele, pentru că înseamnă că mă cunosc beton armat și de aceea nu are rost să le știu numele), care l-a atenționat că nu mai trebuie să mă viziteze.

Adică ce fel de rău aș putea eu să fac cuiva, dacă vorbesc cu el despre teologie, cultură, știință, viață cotidiană și îl mai pun și la masă și îi mai dau și ceva de băut?

Pot discuțiile astea personalizatoare și ieșite din inimă să îndobitocească pe cineva?

Ar putea cineva să își piardă mințile dacă vorbește cu mine lucruri teologice profunde sau să își schimbe viața în bine?

Da, singurul rău e: să îmi pierd timpul cu discuții, în care doar eu spun lucruri interesante…și primesc în schimb nimic!

Numai că e interesat modul în care sunt privit, dacă o simplă discuție cu mine te poate afecta irevocabil.

A venit vorba despre acest amănunt, atunci când prietenul meu îmi spunea, că „nu mai avem o privire de ansamblu” asupra lumii din jurul nostru.

Îmi reaminteşte despre un film, în care regizorul încetineşte imaginea, şi îl face pe actorul principal să vadă o gară, în ansamblu, dintr-un singur punct.

La care eu îmi aduc aminte de bucuria pe care am avut-o în metrou, când am stat lângă doi tineri – un el şi o ea – care  păreau a fi la teologie.

Tânărul îi spunea prietenei sau soţiei lui un banc despre „extratereştri”, în care aceştia vin pe pământ şi cer pământenilor să le explice ideea de timp, pe care aceştia nu o înţelegeau. Unele fragmente din discuția lor nu le aud.

Însă, la un moment dat, îi spune că ceasul nostru, fiind ca o brăţară e de fapt o cătuşă. Şi de aceea noi suntem „încătuşaţi în timp”.

Cred că e singurul moment public elevat, necreat de profesioniști ai ideilor, pe care l-am trăit în Bucureşti de 6 ani de zile încoace.

Adică nu am mai asistat, ca o persoană neutră, la o convorbire în public între doi sau mai mulți inși, în care să văd oameni gândind frumos.

Oamenii nu mai gândesc acum, pe loc, nu mai sunt spontani.

Şi cei care gândesc acum au o spontaneitate de multe ori prefabricată, ticluită după modele intelectuale precise. Modele proaste însă, care nu mai vor să vorbească românește cu toată gura.

Însă acest tânăr m-a entuziasmat prin spontaneitatea lui ingenuă și prin faptul că, în mod vădit, sincer, dorea să îi vorbească și aștepta să i se răspundă tot la fel.

El era o bucurie comunională cu prietena/soția lui și îi vorbea din toată inima despre tot felul de lucruri.

Și în gura acestui om, care cugeta simplu dar cu dragoste de gândire, aceste cuvinte au sunat fără fisură, ca un cadou frumos primit în mod neaşteptat.

Vorbim în continuare despre faptul, că atunci când intrăm într-un supermarket culorile ne atrag ca pe nişte copii.

Suntem identificaţi cu obiectele pe care trebuie să le cumpărăm. Asta îmi spunea el.

Şi își aduce aminte despre ceea ce îi spusesem cândva (pe când nu era căsătorit), că a vedea pe cineva gol nu înseamnă a-l privi şi cu patimă şi că a scăpa de patimă înseamnă a-i privi pe toţi oamenii la fel.

Îl întreb, dacă acum, după ce s-a culcat cu soţia lui, mai îi e ruşine de ea, ca atunci când a cunoscut-o prima dată şi mi-a răspuns că nu.

Şi am continuat: sexul, atunci când eşti căsătorit, devine ceva normal, chiar se banalizează, ca şi mâncarea unei fripturi sau faptul de a bea un ceai.

Înţelegi că el nu e un tabu, ci un act firesc pentru doi oameni căsătoriţi.

Şi îmi spune ceva frumos şi adevărat, atunci când eu îi spun, că dacă aş fi forţat de cineva să fac sex cu ea, nu mi-ar strica relaţia de dragoste cu soţia mea, pentru că relaţia este între noi doi: „relaţia implică dialogul şi împărtăşirea”.

Deşi spunem atât de multe cuvinte despre dragoste, ea este ceva care ne scapă din cuvinte deşi o trăim.

Îl întreb de ce nu mai sunt oamenii sinceri unii cu alţii şi îmi răspunde: din cauza lipsei de încredere. „Interesul perfid” e cel care primează.

Îi părea rău, că într-o anume zi nu a anunţat pe cineva despre un anume lucru, care îi era necesar aceluia. Nu l-a anunţat din invidie.

Însă, continuă el: „sunt demersuri rele în care nici tu nu crezi, şi totuşi le faci”.

Mi se pare foarte firesc să dialogăm şi să spunem ceea ce simţim şi  gândim, aşa cum putem să o facem și nu să ne fandosim tot timpul.

Aseară, Costion Nicolescu[3] a amintit cuvintele Fericitului Dumitru Stăniloae, cum că trebuie să afierosim lui Dumnezeu tot ceea ce avem noi mai bun.

Nu pe băiatul nostru mai slăbuţ trebuie să-l facem preot, ci pe cel mai bun, pentru că lui Dumnezeu trebuie să-I dăm tot ce e mai bun. E un foarte mare adevăr.


[1] Timp de doi ani de zile l-am avut asistent la Noul Testament. A se vedea: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=9%3Apr-asist-dr-grigore-mazilescu&option=com_content&Itemid=272.

[2] E vorba de Biserica Sfânta Vineri-Nouă: http://sfvineri.ro/index-1.html.

[3] Articole ale sale: http://www.formula-as.ro/redactia/costion-nicolescu-91.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [60]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 448-452.

***

Am văzut reluarea unui reportaj despre greco-catolicii din Ucraina, în care ei apăreau ca singurii ostracizaţi ai regimului sovietic ateu. E o mare minciună.

Li se părea că nu trebuie să fie cu ortodocşii, ci cu catolicii, deşi mixtura enervantă de ortodoxie şi de catolicism pe care ei o practică, îi face să fie mai aproape de Ortodoxie decât de catolicism în ceea ce priveşte slujbele şi monahismul.

Eu atât l-aş întreba pe un greco-catolic: Dacă ştii că ortodocşii s-au unit cu catolicii la un moment dat, numai pentru ca să aibă privilegii politice şi sociale, cum poţi numi greco-catolicismul „credinţă” sau „Biserică”, când ea nu e decât  rezultatul unui interes pecuniar şi nu o voinţă divină?

Greco-catolicismul e un fel de struţo-cămilă, o corcitură penibilă în materie de eclesiologie.

Din când în când îmi aud numele strigat sub geam, alături de batjocuri la adresa mea. Și tare aş vrea să ştiu ce gândesc aceste femei demonizate. Bat atâta drum numai ca să mă enerveze.

Se „satură” numai din ideea că îmi strică liniştea şi apoi pleacă. Nimeni sănătos la minte nu ar face aşa ceva.

Dumnezeule, Prea Bunule, Tu ştii toate. Facă-se voia Ta întotdeauna şi ne miluieşte!

Când vrei să faci ceva bun apar multe ispite, multe hopuri. Demonii se luptă cu tine din răsputeri.

Dar punându-ne nădejdea în Dumnezeu, toate barierele ce ni se pun în faţă se sfărâmă. Am văzut acest lucru minunat de zeci de ori.

Oricând Dumnezeu acţionează cu putere în viața noastră, observăm cu mare bucurie rezultatele.

E mult prea vizibil unde lucrează Dumnezeu, unde Dumnezeu consimte şi ajută la crearea unui lucru.

*

Venirea bunicii mele la Bucureşti a fost o bucurie, o odihnă a inimii şi o întărire în acelaşi timp. M-am găsit în postura de a o bucura, după cum ea m-a bucurat toată viaţa prin ceea ce a făcut pentru mine.

Am mers la Sfânta Mănăstire Cernica, ne-am plimbat prin pădure, am stat pe banca de lângă fresca Raiului din cimitir, am privit mormintele, am stat puţin lângă lac şi am cumpărat pepene, pentru că ea nu mâncase niciun pepene pe acest an.

Şi cum să nu mă bucur şi cum să nu o iubesc enorm de mult, când ea este singura persoană din lumea asta, care e în stare să ne dea toată pensia ei de 1.600.000 de lei şi tot ce are, chiar şi viaţa, numai pentru a ne fi nouă bine, fără a ne cere nimic în schimb?

A venit încărcată cu de toate: cu carne, cu zarzavaturi, cu prăjituri, cu cadouri, cu bani.

Şi când eram la seminar şi la facultate, tot ea, iubita mea bunică, venea cu sarsanalele pline, pentru ca să îmi fie bine.

Ne-a repovestit faptul, cum atunci când trebuia să mă boteze eram atât de slab din punct de vedere fizic, încât mulţi credeau că am să mor în curând. Şi ea nu dorea să creadă acest lucru, pentru că mă considera frumos şi al ei.

Bunicul meu[1] şi bunica mea[2] m-au iubit enorm toată viaţa încât nici nu pot explica câte au făcut pentru mine.

În schimb, părinţii mei au fost de o indiferenţă, de un satanism şi de o răutate ieşită din comun.

Ca să vă închipuiţi ce înseamnă iubirea de părinţi pe care am primit-o, trebuie să vă spun că acum, când a venit bunica mea la noi, tatăl meu, pe furiş de mama mea, i-a dat bunicii mele (şi mamei lui), ca să îmi aducă mie, nici mai mult şi nici mai puţin decât…două ouă.

Cam atât valorează relaţia lor cu propriul lor copil, cu care se laudă peste tot, dar căruia nu i-au dat mai nimic toată viaţa şi pe care bunicii lui l-au crescut începând de la vârsta de două săptămâni.

Îmi spunea mamaia, că mama nu a mai vrut să îmi dea ţâţă, pentru ca să nu îşi păteze şi să îşi distrugă hainele.

Şi ei, bunicii mei, m-au luat de la părinţii mei şi m-au crescut, deşi locuiam cu toţii în aceeaşi curte, din cauza iresponsabilității părinților mei față de creșterea unui copil.

Pentru că acum mamaia a rămas văduvă, toţi vor să o înşele, să o fure, să o escrocheze, să o omoare.

Cele mai apropiate dintre rude s-au arătat cele mai mârşave, cele mai rele fiinţe cu noi.

Îmi aduc aminte întotdeauna acel dumnezeiesc: „M-au urât pe nedrept” (In. 15, 25) şi îl văd şi în mine. Pentru că, „dacă M-au urât pe Mine şi pe voi vă vor urî” (In. 15, 18).

Ni se răsplăteşte binele cu rău, pentru ca diavolul să ne şoptească: „Vezi, i-ai făcut bine ăstuia iar el îţi face rău. Altă dată să nu mai faci bine la nimeni, pentru că tot la fel se întâmplă!”.

Însă binele făcut e răsplătit cu fericirea veşnică şi nu cu un bine aparent sau de conjunctură.

Dumnezeu răsplăteşte binele şi nu trebuie să încetăm niciodată de a-l face.

Dar în drum spre Sfânta Mănăstire Cernica am fost din nou „escortat” de una dintre agitatoarele care îmi cântă sub fereastră cântările înmormântării. Luase un copil cu ea, pentru ca să pară „serioasă”.

Și a mers cu noi în același microbuz, a stat cât am stat noi la Mănăstire, s-a reîntors cu aceeași mașină ca și noi…pentru ca la un moment dată să dispară

Problema e că acest triou de femei, care mă șicanează continuu, e angajat de cineva, pentru că șicanele au început într-un moment bine stabilit.

Și acel cineva, care le-a angajat și le păstrează viu „dinamismul” nebuniei lor e de-al Bisericii…care vrea să mă incomodeze în pregătirea mea pentru doctorat.

Adică cât de „periculos” par/sunt pentru unii de mi se dorește atât de intens neintrarea la doctorat?

Și cât de „ortodocși” sunt acești ortodocși, care înscenează o astfel de mizerie, pentru un tânăr care dorește să aprofundeze viața și teologia Bisericii, pentru că vrea să trăiască și să lucreze cu sfințenie pentru mântuirea lui și a oamenilor?

Adică nu sunt atât de „invizibil” precum par, dacă sunt urmărit atât de insistent și șicanat atât de tenace.

De unde mi-am dat seama că „angajatorii” lor sunt „de-ai Bisericii”? E simplu! Pentru că le-a învățat să spună și să facă anumite lucruri, care reies dintr-o mentalitate aeclesială, pe care eu o cunosc foarte bine, și care e atmosfera interioară a unor oameni ai Bisericii.

Mai pe scurt: așa ceva fac unii oameni ai Bisericii, care nu au nicio conștiință atunci când vine vorba să îl linșeze mediatic pe cineva, pentru a se da bine pe lângă altcineva.

Cele trei nu știu că eu știu că ele vorbesc cu vorbele altora și că fac faptele pe care alții ar dori să mi le facă…și că ele sunt doar niște biete unelte, de care mie mi-e milă.

De ce mi-e milă? Pentru că treaba asta a început de doi ani, de când am intrat la master și s-a accentuat tocmai acum, când eu mă pregătesc pentru doctorat.

Iar dacă doi ani femeile astea au fost sugestionate să spună și să încerce și să facă toate drăciile de pe lume asta denotă faptul, că cei care le-au pus…sunt mai sataniști decât ele.

Iar mie mi-e și mai milă de cei care le-au pus și care vor, cu o curiozitate ieșită din comun, să știe: ce fac, unde mă duc, ce gândesc, cum reacționez.

Pe scurt: s-a activat o securitate „eclesiastică” underground în ceea ce mă privește…și agentele, 3 la număr (sunt mai mulți?!), au o diversă activitate de manipulare, instigare la violență și strângere de date, o activitate puternică deci de filaj.

Azi dimineaţă, „tartora” lor mi-a aruncat o plasă pe balcon, care conținea tămâie şi un pietroi.

Acest mod de exprimare a nebuniei însă s-a înmulţit enorm de mult în societatea de azi.

Când trebuia să luăm maşina la întoarcere și să ieșim din curtea Mănăstirii Cernica, o altă scrântită, care se dădea drept „închinătoare”, îl agasa pe un monah bătrân, care lucra pe pământul Mănăstirii, ca să vină să vorbească cu ea.

Acela îşi vedea de treaba lui iar ea ţipa la el din toate puterile, invocând tot felul de motive de vorbă.

Văzând că monahul nu o bagă în seamă…a venit după noi la mașină. Cât a stat să aştepte maşina spre București a cântat, s-a plimbat, s-a întors pe toate părţile…Demonii nu o lăsau în pace.

Ne-a enervat mult situaţia asta, pentru că nu a fost o coincidenţă.

Iar pe dracii care mă agasează continuu i-a apucat o panică puternică de ceva vreme, de când cu începutul pregătirii pentru doctorat, că sunt în stare să ne smulgă blocul și să-l arunce pe lună.

Ni se strică lucruri din senin, cele trei ne urmăresc și țipă în spatele nostru peste tot, ne mai pleacă din viața noastră câte un prieten pe te miri ce motiv, alarme deschise și muncitori zgomotoși la stradă și la firmele de jos, când ți-e lumea mai tihnită, fapt pentru care învăț la cote maxime de buruiaj, de stres continuu.


[1] Marin Picioruș.

[2] Floarea Picioruș.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno