Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [60]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 448-452.

***

Am văzut reluarea unui reportaj despre greco-catolicii din Ucraina, în care ei apăreau ca singurii ostracizaţi ai regimului sovietic ateu. E o mare minciună.

Li se părea că nu trebuie să fie cu ortodocşii, ci cu catolicii, deşi mixtura enervantă de ortodoxie şi de catolicism pe care ei o practică, îi face să fie mai aproape de Ortodoxie decât de catolicism în ceea ce priveşte slujbele şi monahismul.

Eu atât l-aş întreba pe un greco-catolic: Dacă ştii că ortodocşii s-au unit cu catolicii la un moment dat, numai pentru ca să aibă privilegii politice şi sociale, cum poţi numi greco-catolicismul „credinţă” sau „Biserică”, când ea nu e decât  rezultatul unui interes pecuniar şi nu o voinţă divină?

Greco-catolicismul e un fel de struţo-cămilă, o corcitură penibilă în materie de eclesiologie.

Din când în când îmi aud numele strigat sub geam, alături de batjocuri la adresa mea. Și tare aş vrea să ştiu ce gândesc aceste femei demonizate. Bat atâta drum numai ca să mă enerveze.

Se „satură” numai din ideea că îmi strică liniştea şi apoi pleacă. Nimeni sănătos la minte nu ar face aşa ceva.

Dumnezeule, Prea Bunule, Tu ştii toate. Facă-se voia Ta întotdeauna şi ne miluieşte!

Când vrei să faci ceva bun apar multe ispite, multe hopuri. Demonii se luptă cu tine din răsputeri.

Dar punându-ne nădejdea în Dumnezeu, toate barierele ce ni se pun în faţă se sfărâmă. Am văzut acest lucru minunat de zeci de ori.

Oricând Dumnezeu acţionează cu putere în viața noastră, observăm cu mare bucurie rezultatele.

E mult prea vizibil unde lucrează Dumnezeu, unde Dumnezeu consimte şi ajută la crearea unui lucru.

*

Venirea bunicii mele la Bucureşti a fost o bucurie, o odihnă a inimii şi o întărire în acelaşi timp. M-am găsit în postura de a o bucura, după cum ea m-a bucurat toată viaţa prin ceea ce a făcut pentru mine.

Am mers la Sfânta Mănăstire Cernica, ne-am plimbat prin pădure, am stat pe banca de lângă fresca Raiului din cimitir, am privit mormintele, am stat puţin lângă lac şi am cumpărat pepene, pentru că ea nu mâncase niciun pepene pe acest an.

Şi cum să nu mă bucur şi cum să nu o iubesc enorm de mult, când ea este singura persoană din lumea asta, care e în stare să ne dea toată pensia ei de 1.600.000 de lei şi tot ce are, chiar şi viaţa, numai pentru a ne fi nouă bine, fără a ne cere nimic în schimb?

A venit încărcată cu de toate: cu carne, cu zarzavaturi, cu prăjituri, cu cadouri, cu bani.

Şi când eram la seminar şi la facultate, tot ea, iubita mea bunică, venea cu sarsanalele pline, pentru ca să îmi fie bine.

Ne-a repovestit faptul, cum atunci când trebuia să mă boteze eram atât de slab din punct de vedere fizic, încât mulţi credeau că am să mor în curând. Şi ea nu dorea să creadă acest lucru, pentru că mă considera frumos şi al ei.

Bunicul meu[1] şi bunica mea[2] m-au iubit enorm toată viaţa încât nici nu pot explica câte au făcut pentru mine.

În schimb, părinţii mei au fost de o indiferenţă, de un satanism şi de o răutate ieşită din comun.

Ca să vă închipuiţi ce înseamnă iubirea de părinţi pe care am primit-o, trebuie să vă spun că acum, când a venit bunica mea la noi, tatăl meu, pe furiş de mama mea, i-a dat bunicii mele (şi mamei lui), ca să îmi aducă mie, nici mai mult şi nici mai puţin decât…două ouă.

Cam atât valorează relaţia lor cu propriul lor copil, cu care se laudă peste tot, dar căruia nu i-au dat mai nimic toată viaţa şi pe care bunicii lui l-au crescut începând de la vârsta de două săptămâni.

Îmi spunea mamaia, că mama nu a mai vrut să îmi dea ţâţă, pentru ca să nu îşi păteze şi să îşi distrugă hainele.

Şi ei, bunicii mei, m-au luat de la părinţii mei şi m-au crescut, deşi locuiam cu toţii în aceeaşi curte, din cauza iresponsabilității părinților mei față de creșterea unui copil.

Pentru că acum mamaia a rămas văduvă, toţi vor să o înşele, să o fure, să o escrocheze, să o omoare.

Cele mai apropiate dintre rude s-au arătat cele mai mârşave, cele mai rele fiinţe cu noi.

Îmi aduc aminte întotdeauna acel dumnezeiesc: „M-au urât pe nedrept” (In. 15, 25) şi îl văd şi în mine. Pentru că, „dacă M-au urât pe Mine şi pe voi vă vor urî” (In. 15, 18).

Ni se răsplăteşte binele cu rău, pentru ca diavolul să ne şoptească: „Vezi, i-ai făcut bine ăstuia iar el îţi face rău. Altă dată să nu mai faci bine la nimeni, pentru că tot la fel se întâmplă!”.

Însă binele făcut e răsplătit cu fericirea veşnică şi nu cu un bine aparent sau de conjunctură.

Dumnezeu răsplăteşte binele şi nu trebuie să încetăm niciodată de a-l face.

Dar în drum spre Sfânta Mănăstire Cernica am fost din nou „escortat” de una dintre agitatoarele care îmi cântă sub fereastră cântările înmormântării. Luase un copil cu ea, pentru ca să pară „serioasă”.

Și a mers cu noi în același microbuz, a stat cât am stat noi la Mănăstire, s-a reîntors cu aceeași mașină ca și noi…pentru ca la un moment dată să dispară…

Problema e că acest triou de femei, care mă șicanează continuu, e angajat de cineva, pentru că șicanele au început într-un moment bine stabilit.

Și acel cineva, care le-a angajat și le păstrează viu „dinamismul” nebuniei lor e de-al Bisericii…care vrea să mă incomodeze în pregătirea mea pentru doctorat.

Adică cât de „periculos” par/sunt pentru unii de mi se dorește atât de intens neintrarea la doctorat?

Și cât de „ortodocși” sunt acești ortodocși, care înscenează o astfel de mizerie, pentru un tânăr care dorește să aprofundeze viața și teologia Bisericii, pentru că vrea să trăiască și să lucreze cu sfințenie pentru mântuirea lui și a oamenilor?

Adică nu sunt atât de „invizibil” precum par, dacă sunt urmărit atât de insistent și șicanat atât de tenace.

De unde mi-am dat seama că „angajatorii” lor sunt „de-ai Bisericii”? E simplu! Pentru că le-a învățat să spună și să facă anumite lucruri, care reies dintr-o mentalitate aeclesială, pe care eu o cunosc foarte bine, și care e atmosfera interioară a unor oameni ai Bisericii.

Mai pe scurt: așa ceva fac unii oameni ai Bisericii, care nu au nicio conștiință atunci când vine vorba să îl linșeze mediatic pe cineva, pentru a se da bine pe lângă altcineva.

Cele trei nu știu că eu știu că ele vorbesc cu vorbele altora și că fac faptele pe care alții ar dori să mi le facă…și că ele sunt doar niște biete unelte, de care mie mi-e milă.

De ce mi-e milă? Pentru că treaba asta a început de doi ani, de când am intrat la master și s-a accentuat tocmai acum, când eu mă pregătesc pentru doctorat.

Iar dacă doi ani femeile astea au fost sugestionate să spună și să încerce și să facă toate drăciile de pe lume asta denotă faptul, că cei care le-au pus…sunt mai sataniști decât ele.

Iar mie mi-e și mai milă de cei care le-au pus și care vor, cu o curiozitate ieșită din comun, să știe: ce fac, unde mă duc, ce gândesc, cum reacționez.

Pe scurt: s-a activat o securitate „eclesiastică” underground în ceea ce mă privește…și agentele, 3 la număr (sunt mai mulți?!), au o diversă activitate de manipulare, instigare la violență și strângere de date, o activitate puternică deci de filaj.

Azi dimineaţă, „tartora” lor mi-a aruncat o plasă pe balcon, care conținea tămâie şi un pietroi.

Acest mod de exprimare a nebuniei însă s-a înmulţit enorm de mult în societatea de azi.

Când trebuia să luăm maşina la întoarcere și să ieșim din curtea Mănăstirii Cernica, o altă scrântită, care se dădea drept „închinătoare”, îl agasa pe un monah bătrân, care lucra pe pământul Mănăstirii, ca să vină să vorbească cu ea.

Acela îşi vedea de treaba lui iar ea ţipa la el din toate puterile, invocând tot felul de motive de vorbă.

Văzând că monahul nu o bagă în seamă…a venit după noi la mașină. Cât a stat să aştepte maşina spre București a cântat, s-a plimbat, s-a întors pe toate părţile…Demonii nu o lăsau în pace.

Ne-a enervat mult situaţia asta, pentru că nu a fost o coincidenţă.

Iar pe dracii care mă agasează continuu i-a apucat o panică puternică de ceva vreme, de când cu începutul pregătirii pentru doctorat, că sunt în stare să ne smulgă blocul și să-l arunce pe lună.

Ni se strică lucruri din senin, cele trei ne urmăresc și țipă în spatele nostru peste tot, ne mai pleacă din viața noastră câte un prieten pe te miri ce motiv, alarme deschise și muncitori zgomotoși la stradă și la firmele de jos, când ți-e lumea mai tihnită, fapt pentru care învăț la cote maxime de buruiaj, de stres continuu.

---

[1] Marin Picioruș.

[2] Floarea Picioruș.