Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 452-457.

***

Ieri, după ce am condus-o pe mamaia la tren, l-am vizitat (fără să ne așteptăm să-l găsim acolo) pe părintele Grigore Mazilescu[1] şi impunătoarea sa catedrală. E una dintre cele mai frumoase Sfinte Biserici ale Bucureştilor[2].

Ne-a spus că a schimbat tabla de pe acoperiş şi că ea cântăreşte 3000 de kilograme. Am găsit aici Sfinte Moaşte de la trei mari Sfinţi.

Convorbirea cu el ne-a bucurat. A fost o discuţie sinceră, deschisă, fără echivocuri.

Ceva care nu s-a mai întâmplat de mult în ceea ce mă priveşte.

Cu mine, cel mai adesea, se vorbește lapidar, cu fereală, cu subînțelesuri și deloc cu inima deschisă. Sau dacă totuși vreunul dintre preoți vorbește cu mine, nimeni nu mă întreabă dacă îmi trebuie ceva, dacă pot să mă ajute cu ceva sau nu inițiază discuții teologice sau confesiuni cu mine.

Însă în drum spre casă am vrut să intrăm în sinagoga evreilor de lângă noi, să vedem cum e şi ne-au oprit portarii, pentru că nu avem „acoperăminte” pe cap.

N-am acceptat cele două petice de cârpă murdare (tot folosite de cei care vin…și care nu reprezintă nimic pentru noi), pe care unul dintre ei dorea să ni le dea, pentru ca să ni le punem pe cap şi pentru aceea am plecat consternaţi de răutatea lor.

Unul din ei, pentru că îl înfruntasem în ceea ce privește „necesitatea primirii acoperământului evreiesc pe cap, deși eu sunt ortodox”, m-a făcut „bulangiu”, adică „homosexual” (în ciuda faptului că eram cu soția lângă mine), deși amândoi spuneau că sunt tot ortodocşi.

Dar dacă eu eram „bulangiu” pentru că aveam barbă, rabinii, care au barbă, sunt tot „bulangii”? Sau doar ortodocșii cu barbă sunt „bulangii”, deși au soții acasă, ca și rabinii cu barbă?

Şi le-am spus-o şi lor, ortodocși sau evrei fiind ei: „Dacă aşa se comportă toţi evreii față de neevrei, nu e de mirare că alţii vor să-i bombardeze”.

Pentru că, dacă Biserica Ortodoxă Română ar pune un afiş imens lângă fiecare Biserică: „Cine nu are batic pe cap şi fustă lungă şi e femeie sau cine nu se închină şi nu sărută Sfintele Moaşte sau Sfintele Icoane nu au ce căuta în acest locaş”, ne-ar eticheta toţi că suntem „fundamentalişti”. Și, cu adevărat, așa am fi!

Însă, într-o sinagogă evreiască din România, ultracentrală în București (în comparație cu intratul tuturor în Bisericile ortodoxe din România), nu am putut nici măcar intra, deşi nu formam nicidecum un pericol public.

Şi dacă mi-aş fi pus pe cap acel petic de pânză, nu aş fi devenit evreu.

Iar dacă aş fi fost evreu, nu mi-ar fi plăcut ca un altul, de altă religie, să se prefacă că e evreu, atunci când intră la mine în sinagogă.

Acest incident m-a lăsat cu gust amar.

Am ajuns ca în propria noastră ţară să fim consideraţi minoritari şi să fim trataţi cu scârbă.

Focusarea evreilor numai pe holocaustul lor a început să streseze pe omul de bun simț, atâta timp cât nu vor să vadă decât propria lor dramă dar nu și pe a altora și se erijează în singurii persecutaţi ai istoriei.

Însă când maximalizezi drama ta ca nație în detrimentul dramelor altor nații nu faci decât să devii o nație penibilă în acest sens și drama ta să nu mai fie luată în serios, atâta timp cât ești indiferentă față de persecutarea sângeroasă a altor nații.

Satanismul acesta halucinant mă scârbeşte când e vorba de evrei. Îmi pare nespus de rău că acest popor magnific, care a dat atâţia Sfinţi, atâția oameni mari pentru lumea asta și din care Însuși Domnul S-a întrupat a devenit din ce în ce mai înverşunat şi ipocrit faţă de toată lumea.

Când oamenii încep să îi urască pe ceilalţi numai pentru un concept, numai pentru o presupusă „superioritate” mincinoasă, atunci aceia devin nişte oameni decăzuţi, nişte fiinţe ranchiunoase şi răzbunătoare.

Răzbunarea se găseşte numai într-o inimă în care răul se simte la el acasă.

Ca să te răzbuni, trebuie să fii o fiinţă foarte adânc rănită de nefericire şi singurătate, și care nu sunt consecinţele unei vieţi sfinte, ci ale uneia depravate şi egoiste.

Doamne, Dumnezeul meu, iartă-mă pe mine, păcătosul şi arată-mi calea pe care trebuie să merg. Scoate-mă la lumina Ta şi bucură-mă cu bucuria Ta cea sfântă, Dumnezeul meu, că sufletul meu s-a umplut de durere şi tristeţe. Ajută-ne nouă, tuturor, Iubitorule de oameni şi ne iartă!

*

Un prieten a venit și mi-a spus, că s-a întâlnit cu un coleg al meu, care a vorbit cu un fost coleg al meu (nu am vrut să le cunosc numele, pentru că înseamnă că mă cunosc beton armat și de aceea nu are rost să le știu numele), care l-a atenționat că nu mai trebuie să mă viziteze.

Adică ce fel de rău aș putea eu să fac cuiva, dacă vorbesc cu el despre teologie, cultură, știință, viață cotidiană și îl mai pun și la masă și îi mai dau și ceva de băut?

Pot discuțiile astea personalizatoare și ieșite din inimă să îndobitocească pe cineva?

Ar putea cineva să își piardă mințile dacă vorbește cu mine lucruri teologice profunde sau să își schimbe viața în bine?

Da, singurul rău e: să îmi pierd timpul cu discuții, în care doar eu spun lucruri interesante…și primesc în schimb nimic!

Numai că e interesat modul în care sunt privit, dacă o simplă discuție cu mine te poate afecta irevocabil.

A venit vorba despre acest amănunt, atunci când prietenul meu îmi spunea, că „nu mai avem o privire de ansamblu” asupra lumii din jurul nostru.

Îmi reaminteşte despre un film, în care regizorul încetineşte imaginea, şi îl face pe actorul principal să vadă o gară, în ansamblu, dintr-un singur punct.

La care eu îmi aduc aminte de bucuria pe care am avut-o în metrou, când am stat lângă doi tineri – un el şi o ea – care  păreau a fi la teologie.

Tânărul îi spunea prietenei sau soţiei lui un banc despre „extratereştri”, în care aceştia vin pe pământ şi cer pământenilor să le explice ideea de timp, pe care aceştia nu o înţelegeau. Unele fragmente din discuția lor nu le aud.

Însă, la un moment dat, îi spune că ceasul nostru, fiind ca o brăţară e de fapt o cătuşă. Şi de aceea noi suntem „încătuşaţi în timp”.

Cred că e singurul moment public elevat, necreat de profesioniști ai ideilor, pe care l-am trăit în Bucureşti de 6 ani de zile încoace.

Adică nu am mai asistat, ca o persoană neutră, la o convorbire în public între doi sau mai mulți inși, în care să văd oameni gândind frumos.

Oamenii nu mai gândesc acum, pe loc, nu mai sunt spontani.

Şi cei care gândesc acum au o spontaneitate de multe ori prefabricată, ticluită după modele intelectuale precise. Modele proaste însă, care nu mai vor să vorbească românește cu toată gura.

Însă acest tânăr m-a entuziasmat prin spontaneitatea lui ingenuă și prin faptul că, în mod vădit, sincer, dorea să îi vorbească și aștepta să i se răspundă tot la fel.

El era o bucurie comunională cu prietena/soția lui și îi vorbea din toată inima despre tot felul de lucruri.

Și în gura acestui om, care cugeta simplu dar cu dragoste de gândire, aceste cuvinte au sunat fără fisură, ca un cadou frumos primit în mod neaşteptat.

Vorbim în continuare despre faptul, că atunci când intrăm într-un supermarket culorile ne atrag ca pe nişte copii.

Suntem identificaţi cu obiectele pe care trebuie să le cumpărăm. Asta îmi spunea el.

Şi își aduce aminte despre ceea ce îi spusesem cândva (pe când nu era căsătorit), că a vedea pe cineva gol nu înseamnă a-l privi şi cu patimă şi că a scăpa de patimă înseamnă a-i privi pe toţi oamenii la fel.

Îl întreb, dacă acum, după ce s-a culcat cu soţia lui, mai îi e ruşine de ea, ca atunci când a cunoscut-o prima dată şi mi-a răspuns că nu.

Şi am continuat: sexul, atunci când eşti căsătorit, devine ceva normal, chiar se banalizează, ca şi mâncarea unei fripturi sau faptul de a bea un ceai.

Înţelegi că el nu e un tabu, ci un act firesc pentru doi oameni căsătoriţi.

Şi îmi spune ceva frumos şi adevărat, atunci când eu îi spun, că dacă aş fi forţat de cineva să fac sex cu ea, nu mi-ar strica relaţia de dragoste cu soţia mea, pentru că relaţia este între noi doi: „relaţia implică dialogul şi împărtăşirea”.

Deşi spunem atât de multe cuvinte despre dragoste, ea este ceva care ne scapă din cuvinte deşi o trăim.

Îl întreb de ce nu mai sunt oamenii sinceri unii cu alţii şi îmi răspunde: din cauza lipsei de încredere. „Interesul perfid” e cel care primează.

Îi părea rău, că într-o anume zi nu a anunţat pe cineva despre un anume lucru, care îi era necesar aceluia. Nu l-a anunţat din invidie.

Însă, continuă el: „sunt demersuri rele în care nici tu nu crezi, şi totuşi le faci”.

Mi se pare foarte firesc să dialogăm şi să spunem ceea ce simţim şi  gândim, aşa cum putem să o facem și nu să ne fandosim tot timpul.

Aseară, Costion Nicolescu[3] a amintit cuvintele Fericitului Dumitru Stăniloae, cum că trebuie să afierosim lui Dumnezeu tot ceea ce avem noi mai bun.

Nu pe băiatul nostru mai slăbuţ trebuie să-l facem preot, ci pe cel mai bun, pentru că lui Dumnezeu trebuie să-I dăm tot ce e mai bun. E un foarte mare adevăr.


[1] Timp de doi ani de zile l-am avut asistent la Noul Testament. A se vedea: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=9%3Apr-asist-dr-grigore-mazilescu&option=com_content&Itemid=272.

[2] E vorba de Biserica Sfânta Vineri-Nouă: http://sfvineri.ro/index-1.html.

[3] Articole ale sale: http://www.formula-as.ro/redactia/costion-nicolescu-91.

Did you like this? Share it: