Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 457-461.

***

Ce vor filmele să ne înveţe? Ce vor cărţile şi ziarele să ne transmită? Şi de ce le folosesc unii pentru a distruge mulţi oameni?

Ideea unei televiziuni duhovniceşti, cu reportaje şi emisiuni despre lucrurile de taină ale Ortodoxiei ar fi un mare scandal.

Însă un canal cu filme porno nu e niciun scandal, ci e chiar „o reuşită” a firmei de cablu.

Iluzoriul, ficţionalul e totuşi o căutare spirituală. Preferi să te crezi în lumi paralele, omorând monştri, creând civilizaţii utopice, pentru că niciodată nu vei face asta.

Ţi se dă iluzia să crezi în lucruri pe care nu le vezi, care nu există şi nu vor exista niciodată dar care sunt puse în scenă într-un mod impecabil.

Orice încercare şi mai demonică de prezentare a unei lumi presupuse sau a unui sfârşit al lumii „apocaliptic” nu e decât o dorinţă luciferică de a muta limitele imaginaţiei.

Însă imaginaţia nu are o evoluţie salvatoare a lumii.

Niciodată utopia nu va da speranţe reale omului.

Eroul care moare dramatic și care, până moare, te face să ţi se taie respiraţia când era să cadă de pe o stâncă…sau criminalul, care intră în casă şi vrea să îi omoare soţia unui ofiţer de poliţie…sunt momente fulminante dintr-o viaţă, care nu s-a petrecut niciodată…pentru ca să avem ce vedea la televizor.

Ficţionalul e un mod plăcut de a-ţi pierde timpul dar, în acelaşi timp, creează un alt om: omul care nu mai ştie ce să facă dacă nu i se mai dau ficţiuni, omul care nu mai poate trăi durerea dacă nu are plăcere, dacă nu i se dă o doză mare de plăcere, oricum ar fi şi oricare ar fi aceasta.

Devenim dependenţi nu de vreun personaj anume, ci de ideea că trebuie să vedem ceva nou, de ideea că ceea ce am văzut e ceva mai prost în comparaţie cu ceea ce vom avea de văzut pe mai departe.

Aşteptăm ca mâine, filmul de mâine să fie şi mai sexy sau şi mai oribil decât cel de ieri. Neapărat vrem acest lucru.

Căutăm cu ardoare să vedem ceva dar, în acelaşi timp, văzând ceva, ne schimbăm după acel ceva pe care îl vedem.

Cum arată vedeta arată şi spectatorul care o iubeşte.

Apare trupul mirosind a patimă pe ecran, bătaia, înjurătura, viciul, minciuna, accidentul cu morţi şi răniţi, atentatul cu bombă, în care totul e numai frică, încordare, teroare.

Te aştepţi ca mâine şi tu să fii tâlhărit, să cadă şi la tine un avion de luptă pe casă, să se întâmple şi cu tine o mare dragoste, la fel ca în filme.

În secolul al XVIII-lea, Montesquieu[1] scria: „Fardul nu e numai o dovadă că femeile se gândesc mai mult la frumuseţea lor, ci dimpotrivă, că se gândesc mai puţin…(Cândva) feţele erau nefardate, iar frumuseţea era a fiecăreia. De unde şi erau mari deosebiri şi mari superiorităţi. Astăzi toate feţele sunt la fel[2] .

Dacă atunci erau la fel, ce să mai spunem de astăzi, când, deşi există multe farduri, toate dau cu farduri. Sau deşi există multe farduri, foarte puţine vor să nu le folosească.

În propoziţia de mai sus nu e nicio eroare.

Pe mine mă miră faptul, că deşi există atâtea farduri, prea puţine femei îşi pun întrebarea la ce folosesc, pentru că mai frumoasă tot nu poţi fi, cu ceva care nu aduce decât o frumuseţe de 5 secunde.

Multitudinea lor îmi dă de gândit, cum îmi dă de gândit multitudinea restaurantelor sau a revistelor deocheate. Şi îmi dau de gândit, pentru că toate sunt cam la fel de proaste.

Ideea nu e ca tu să ieşi folosit cu ceva ci să pierzi.

Societatea de azi, numită în mod eufemistic: „de consum”, nu e nici pe departe o societate care să-ţi facă plăcere să „o mănânci”, ci abia poți să „o înghiţi”. E un fel de muzică ţigănească, cântată după ureche, pe care o auzi numai când te interesează votca din faţa ta.

Căderea în alcool a omului postmodern sau lăsarea în voia fumului de furnal care îți iese din gură e un mod de a uita de tine, un refuz criminal de a-ţi da o notă bună.

Erau întrebate femeile, care au pozat în reviste „explicite”, despre motivul care le-a determinat să facă acest lucru. Însă niciuna nu a recunoscut că dorește, în mod nebuneşte, să fie adulată de bărbaţi şi, nu în ultimul rând, ca în faţa pozelor ei bărbaţii să se masturbeze.

Ele şi-au luat banii iar bărbaţii, ca niște fraieri, îşi pierd puterea…masturbându-se în fața unor poze.

Şi sexul vine, în lumea de azi, ca „o compensare”, ca „o sărbătoare” pe care şi-o oferă oamenii între ei sau pe care şi-o cumpără sau şi-o iau cu forţa.

Bucuria rugăciunii e mult prea rară în comparaţie cu bucuria sexuală.

Sexul e o idolatrie depersonalizantă în stadii mai avansate de împătimire sexuală.

În revistele porno româneşti apare la un moment dat, ca un icon, un penis ditamai de bărbat, pe care o femeie îl îmbrăţişează ca şi cum l-ar adora.

Mulţi dintre credincioşii noştri, încă tulburi la minte, vad în Sfintele Icoane nişte trupuri care le produc plăcere, care îi excită.

Uneori sărutatul Sfintelor Icoane sau al Sfintelor Moaşte se transformă în altceva mult mai greţos.

Filmele porno sunt categorisite foarte „ştiinţific”. Unde trebuie să vezi zoofilie asta găseşti. Dacă e vorba de transsexuali găseşti transsexuali.

Apar actriţe îmbrăcate în călugăriţe romano-catolice şi sunt posedate în chip şi fel.

Bancurile româneşti cu preoţi, nu de puține ori vorbesc despre femeile care vin să se spovedească dar fac sex oral cu preoţii, pentru că îngenuncherea la spovedanie o asimilează felației.

Mai ales bărbaţii văd în reverenda preotului ortodox o „fustă”, ca şi cum el ar fi femeie. Iar dacă e femeie înseamnă că e cineva slab. Și preotul ortodox e văzut ca femeie pentru că poartă „fustă”.

Raţionamentul, deși destul de pueril, e foarte răspândit.

Când trece preotul pe lângă cei mici, auzi: „Doamne miluieşte, popa prinde peşte!”. Sau: „Veşnica pomenire!”.

E interesant cum sunt păstrate în timp, cu multă ardoare, de către cei mai puţin credincioşi, aceste citate celebre ale batjocurei la adresa preoţilor.

Filmul porno vrea să îţi redea întregul act, vrea să te facă să fii acolo dar nu îţi spune pentru ce. Îţi dă ocazia să vezi dar nu îţi spune care e motivaţia filmului.

Aproape toţi cred că ştiu care e motivaţia filmului porno: să te masturbezi sau să faci sex cu cineva uitându-te la un film.

Dar motivaţia filmului porno e alta: să crezi că totul e atât de uşor, că sexul e ceva plăcut şi fără nicio urmare rea şi că plăcerea e cea care te împlineşte, plăcerea e scopul tău, adevărata ta normă de viaţă.

De fapt nu vrea să îţi arate ceva, ci să te înveţe ceva, să te convingă de ceva.

La fel stă treaba şi cu momentele publicitare. Nu vor să cumperi ceva anume în primul rând, ci să te convingă că ceea ce pot ei să facă, de acelea ai tu nevoie.

Reclama nu te duce spre produs, ci spre firma care îl produce. Firma e lăudată până la urmă şi nu produsul.

Şi nici firma nu contează până la urmă ci banii pe care îi câştigă cei care dețin firma.

La alt nivel, orice firmă e ca un petic de pământ pe care tu sădeşti ceva. Te foloseşti de pământul acela dar nu te interesează pământul, ci profitul.

Dar profitul nu înseamnă să ai, ci să ştii că ai numai tu şi ai mai mult decât alţii.

Cel care ne vinde pâine, face ca totul să ni se pară bun, dar pe el nu îl prea interesează de pâinea noastră. Poate chiar ne urăşte că nu cumpărăm pâine mai multă.

Când trebuie să depui bani la bancă sunt foarte amabili, ca şi când ar fi văzut coborându-se soarele la ei în casă, dar când trebuie să îi scoţi, parcă ei sunt proprietarii banilor tăi iar tu le-ai lua ceva care nu îţi aparţine.

Ideea de posesivitate e larg mediatizată. De la ideea de „drept elementar al omului”, până la ideea de „libertate de manifestare şi de opinie” acest e al meu sună cu putere.

Şi ţi se spune: „cumpără pentru că meriţi”. Dar de ce merit?

Ideea de merit nu mai e legat de persoana mea ci de banii mei. De fapt nu merit ceva, dacă nu am bani.

Şi merit ceva, orice vreau, în măsura în care pot să îmi permit să îl cumpăr.

În teologia romano-catolică ideea de merit a apărut ca ceva distinct de persoană.

În concepţia românească, ideea de merit apare cam aşa:  nu meriţi ceva, dacă nu munceşti, dacă nu trudeşti pentru el.

Dar astăzi ţi se implementează contrariul: dacă ai o pilă undeva, poţi să intri oriunde.

Ideea de pilă, de a pili este extrem de sugestivă.

Pe unde se pileşte ceva sau unde se erodează fierul pot să intre toţi gândacii de bucătărie.

Însă „a te pili” înseamnă  şi „a te îmbăta”, căci băutura erodează mintea.

Şi iarăşi mă întorc la exploatarea sexualităţii pentru a-l degrada pe om. Se dorește cu tot dinadinsul desfiinţarea ruşinii.

Dar ruşinea odată diminuată în om are numai consecinţe nefaste pentru societate.

Vocabularul pornografic distruge limba pe care o vorbim, ne pupăm şi facem sex în public, facem tot felul de semne obscene, ne folosim de trupul nostru ca să câştigăm ceva, ne creăm obsesii asupra anumitor persoane, distrugem viaţa altora.

Anarhia societăţii e creată în undergroundul ei. De aici izbucneşte afară toată mizeria pe care o avem stagnată în noi.

Atâta timp cât bărbatul şi femeia nu vor fi decât nişte sexe care își produc plăcere reciproc, relaţiile dintre oameni vor deveni strict impulsive, fără pic de dialog, de înţelegere, de cunoaştere reciprocă, de dragoste.

Căsătoria însă nu e numai sex. Este în primul rând dialog, încredere, dragoste, compasiune, punerea mereu în locul celuilalt şi trăirea în locul lui şi cu el.

Acolo unde sexul devine o obsesie toată frumuseţea interioară şi exterioară a celor doi devine banală, o marfă vandabilă, ceea ce nu e.

Scopul ideologiei porno, care îți dă să vezi tot e să te ducă spre acel moment, când ţi se va părea normal să te culci cu oricine, de la mama ta și până la vaca pe care o ai în curte, pentru ca să te simţi „liber”.

Şi, după ce faci asta, să mergi mai departe, spre lucruri din ce în ce mai greu de suportat de o minte sănătoasă, pentru ca să devii mai rău decât toţi.


[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Montesquieu.

[2] Montesquieu, Scrisori persane. Caiete, trad. de Ştefan Popescu, cu prefaţă de Irina Eliade, Ed. Minerva, București, 1970, p. 353.

Did you like this? Share it: