Țara odihnei

Pentru aceia dintre dumneavoastră care sunteți obișnuiți cu imaginea romantică a cimitirului – adică aceea cu bufnițe, stafii, cruci strâmbe și sumbre și țipete de groază pe fundal – , încetățenită prin Hollywood, vă propun una cât se poate de calmă, a preromanticului Vasile Fabian-Bob, pentru care cimitirul este…un loc unde, cum zice Blaga, se liniștesc păsări, sânge, țară, / și aventuri în care veșnic recazi (Somn).

Poezia lui Fabian Bob se numește Geografia țintirimului – și veți recunoaște elementul solar al cimitirelor românești:

Este-n zona subsolară, o pacinică, mică ţară
Aproape de ţărmul lumii plecătoare către soare,
Unde-apoi se hotărăşte cu o mare-mpărăţie,
Pân-acum necunoscută la hărţi de geografie.

Oamenilor de aicea, numărul pururea creşte,
Neci mai moare cine-o dată aici se cetăţeneşte,
Ici se poate-n astă ţară se-ntind locuri înverzite,
Printre văi şi dealuri nalte cu producturi felurite,
Între care colonistul fără să va să lucreze,
Cu toată casa sa poate oricând bine să s-aşeze ;

Iar aerul rece, umed în astă ţară străină
Trage vânturi ce cu jale, acum gem, acum suspină
Roua ceriului aicea cade-n picuri mestecate
Cu amară lăcrămare din dureri nevindecate.

Multe roduri puse-aicea printre dealuri şi vâlcele,
Minunaţi sunt aceşti pacinici dup-a lor locuitură.
Toţi sunt muţi, adese însă li s-aude ş-a lor gură.
Nu zidesc ca noi, politii, în o strâmtă viezunie,
Fiecare locuieşte fără dare de chirie ;

De vecini, de fraţi, de nume şi de toate doru-i trece
Pânprejurul casei tale, iarna-i cald şi vara-i rece.

Un memento mori e întotdeauna binevenit. Și e de post.