Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 461-468.

***

Momentele de bucurie sunt daruri dumnezeieşti.

Bucuria adevărată e un har sfânt, o deschidere spre bucuria dumnezeiască.

Dacă nu te-ai bucurat de frumuseţea lui Dumnezeu, de mila Sa, de bucuria care vine de la El, e normal să nu ştii ce e bucuria. Şi dacă nu ştii ce e bucuria, cum arată ea în om, numeşti bucurie ceea ce nu e bucurie.

Acum mă bucur. Prea Curata Maică a lui Dumnezeu mă încălzeşte cu iubirea şi cu bunătatea sa. O simt aproape de mie azi.

O, Prea Curată Maică, iartă-mă pe mine păcătosul care greşesc mereu! Îndreaptă-mă la bunătatea Fiului Tău şi mă miluieşte.

*

De ce Tom e mare şi Jerry e mic şi trebuie să fie mereu alergat? Ce dorea să ne spună desenul animat[1] al timpului când eu eram copil şi credeam că e „frumos” să fii alergat?

Nu e nicio frumuseţe în a fi alergat.

Nu e nicio frumuseţe în a fi mare numai pentru a fi schingiuitorul celor mici.

Mi se pare a fi o parabolă la mijloc.

Tom e pisicul, motanul cel mare dar cam prostuţ. El îl aleargă continuu pe sărmanul Jerry dar, de fiecare dată, acesta îi face „bucata” şi Tom „o ia în freză” în mod sistematic.

Apropo: o trupă românească vorbea de „statul în freză” pe faleză. E o problemă semantică demnă de discutat.

Dar Jerry, parcă tocmai de aia e mic: ca să fie sprinten.

Şi cu toate astea, oricât ai fi tu de tare la fugă, tot nu e bine să fii mic doar pentru ca să fii persecutat.

Însă, americanii care au făcut desenul animat, nu au vrut să spună că sistemul economic e tocmai balena cea mare, care mănâncă peştişorul de aur al omului de rând?

Nu cumva au vrut să ne înveţe, că putem fi  numai nişte mici fiinţe întotdeauna, în comparaţie cu „puternicii lumii” şi că, dacă avem nebunia de a ne lupta cu ei, nu avem decât şansa de a fi fugăriţi tot timpul?

Nu suntem noi, Jerry?

Nu suntem noi micul animal cu două urechi, care nu are lucru mai bun de făcut, decât să se ascundă?

Şi peste Tom şi Jerry planează din când în când o femeie, stăpâna casei (ca şi la Mr. Bean de altfel), care ar putea fi numită „dumnezeul” desenului animat, care face până la urmă dreptate.

Însă de ce această femeie nu e nedreaptă, ca vrăjitoarea cu nasul plin de negi?

De ce nu omoară şi ea pe micul şoarece, atâta timp cât şoarecele, în „cariera” lui naturală e doar un devastator al casei unde stă o pisică atentă?

Se vede treaba că întruchipează aici spiritul dreptăţii deşi „Dreptatea” e o femeie goală, legată la ochi, care face totuşi dreptate.

Se poate ajunge şi la dreptatea nedreaptă

Dar ce mai contează, când avem desene animate?

Ochii lui Tom se dublează de multe ori, când i se mai dau tupe de către câini. Câini îl aleargă, poliţia îl claxonează, teroarea devastează oraşul…

Și cu toate astea, happy end-ul[2] vine foarte reconfortant în  lumea oamenilor, care au pisici în casă sau în care şoarecii fac şmecherii de ţi se blochează mintea între etaje.

Şi mă gândeam: De ce facem desene animate sub formă de fabulă? Pentru ca omul să fie „înţepat” frumos de realitatea înconjurătoare.

Iar copilul – asta e important! – învaţă de mic cum stau lucrurile cu lumea în care va locui ceva timp, e drept, puţin.

Însă mulţi vor rămâne şi în stadiul de adulţi pe rolul micului şoricel, care nu are altceva de făcut, decât să trăiască chinuit de cine vrea să îl chinuie?

Şi poate că trebuie să ieşim într-o zi, fiecare, cu o placardă în mâini, pe care să scriem: „Cine vrea să mă chinuie?”.

Fiindcă astăzi dorinţa de a chinui pe cineva este evidentă.

Aştepţi la ghişeul nu ştiu care. Se uită la tine. Vrea să suferi şi tu ceea ce simte ea.

Aştepţi. Te uiţi la ceas. Dai din picioare. Nerăbdarea ţi se urcă până în creştet iar maţele îţi chiorăie, pentru că n-ai mâncat nimic de dimineaţă.

Şi aştepţi să vină cineva, care să dea la o parte pe acest Tom de la ghişeu, care te urmăreşte, care te umple de nervi.

Şi parcă nu vine nimeni.

Numai Dumnezeu te poate scăpa de această staţionare continuă de la ghişeu, numai că nu ştiu dacă eşti prieten cu El.

Şi vine rocărul (denumirea standard dată de românul sută la sută) şi îţi spune: „Ce, bă, ai venit să îmi ţii predici? Eu nu cred în Dumnezeu. Eu sunt satanist…You understand me[3]?”.

Însă trebuie să vorbim și de implementarea reală a bunei voințe. Eu te respect şi tu mă respecţi chiar dacă nu mă placi.

Însă nici pe mouse[4] nu-l plăcea pisoiul fiţos.

El fugea fugărit fiind iar pisoiul alerga, alergându-l de zor.

Dacă ai înţeles ideea, când te vei face mare, vei fugări pe oricine pare mai neajutorat, îl vei jecmăni[5], pentru ca să pari un om „agreabil”.

Azi am luat o carte a unui preot foarte frumos prin onestitatea lui. Şi i se spusese, că dacă vrea să spună anumite lucruri, trebuie să aibă experienţă în spate ca să le spună, în sensul că: „trebuie să aibă spate”.

Ideea cu a avea spate se traduce cam aşa: dacă spui ceva bun şi nu eşti omul nimănui e un lucru „ridicol”, pentru că ai spus tu acel lucru şi nu altul.

Dacă eşti al cuiva însă, dacă eşti pila cuiva, atunci poţi să spui multe dar nu din alea incendiare şi trăieşti bine mersi.

Însă tânărul nu are „voie” să gândească în faţa celui bătrân, asta e ideea, pentru ca să nu pară că i-a luat-o înainte.

Eu nu sunt de acord cu acest cumul de date bizare ci cu adevărul în  care crezi.

Dacă cineva are ceva de zis şi e bine ce zice atunci să vorbească indiferent de ce vârstă are. Şi dacă e tânăr, atunci să fie remarcată înţelepciunea lui iar dacă e bătrân, să luăm aminte la povaţa sa înţeleaptă.

Unde este egalitatea de şanse, dacă neofiţii sunt consideraţi drept şoareci iar vânătorii se ascund în spatele ghearelor complezenţei?

Unde mai poţi respira şi construi o lume nouă, o lume mai bună, dacă şoarecii sunt buni numai pentru a fi exterminaţi?

Dar ştiţi ce se întâmplă când mor şoarecii?

Atunci se întâmplă că mor şi pisoii, nu de alta dar nu mai au pe cine să mănânce.

Rămân la ideea că suntem programaţi subtil încă din copilărie şi nu spre binele nostru.

Trebuie să înveţi de mic, trebuie să mergi la şcoală, să fii premiant, să te realizezi

Dar pentru cine, mă rog, facem toate astea?

Multe dintre cunoştinţele noastre școlare sau extrașcolare pot fi convertite în bine.

Dar rămânem nişte himere care aşteptăm moartea, dacă scopul nostru, singurul scop nu e decât acela de a avea un viitor pe pământ.

E fantastică somnolenţa umană. Mii de ani au murit oameni iar oamenii nu s-au trezit şi vor să construiască mereu.

Vor să construiască numai aici.

Rămân lucrurile şi mor cei care le-au făcut.

Şi Tom devine acest trecut, care îl tot înghite pe Jerry, adică pe acest nesemnificativ prezent pentru mulţi.

Ajungi în pragul situaţiei când spui: „Nu mai înţeleg! Nimic nu mai are sens”.

Dar tot ce se întâmplă are sens, numai că noi nu-l putem privi!

Ideea privitului în oglindă, care este sinonimă cu privitul în urmă…Sau ajungând la semnificaţia duhovnicească, aceea de a-ţi privi sufletul, trecutul vieţii tale, care pare să fie tot mai eclipsată.

Putem gândi şi altfel.

Putem să credem că tot ce ni se pune în faţă e regizat şi că asta e doar dorinţa celor care au puterea, a dinozaurilor pe care i-a născut puterea financiară.

În spatele sloganurilor, în viaţa reală sunt mii, milioane de oameni care nu au aceleaşi scopuri meschine.

Însă nu au glas ca să protesteze sau poate că nu mai vor să protesteze.

Vezi câte un bătrân care nu mai vrea nimic decât să fie lăsat în pace, ca să poată să se bucure de ceea ce puţini se mai bucură: de puţin soare, de puţină mâncare şi de linişte.

Vrei să dormi liniştit pe perna ta, aşteptând să mergi dincolo, în cer.

Mulţi vor să moară pe perna lor. Nu vor să fie duşi la azil sau la spital. Vor să moară în casa unde au iubit şi au fost iubiţi, unde s-a clădit viaţa lor, aşa cum a fost ea, cu bunele și relele ei.

Oricât de roză a fost viaţa omului au existat în ea şi multe bucurii.

Bucuria de a primi un ursuleţ, bucuria de a primi un cec cu bani, o floare, bucuria de a fi iubit fără vreun interes meschin, bucuria simplă din cauza căreia ne dau lacrimile e bucuria pe care ne-o dorim.

Poate că Jerry ar vrea să fie pentru o bună bucată de timp iubit.

Poate ar dori să se termine alergările şi să audă cum liniştea răsună între el şi Tom.

Poate că şi Tom ar vrea să nu mai fie o haimana şi să treacă la afaceri mai bune.

În loc să te gândeşti la infinit la cum ar putea fi e mai bine să acţionezi în vreun fel anume.

Mulţi și-ar dori să meargă, cu siguranță, la Sfânta Biserică dacă ar ştii cât de fericiţi suntem noi, cei care Îl iubim pe Dumnezeu şi, mai ales, care simţim iubirea Lui.

Dacă ar ştii că plăcerea pe care ţi-o provoacă o femeie cu care te culci e infinit mai mică decât bucuria şi plăcerea pe care ţi le aduc împlinirea voii lui Dumnezeu şi unirea cu El, mulţi ar fi astăzi mireni și monahi cu viață sfântă.

Dar oamenii nu ştiu, pentru că ei aleargă precum pisicul din povestea noastră şi se gândesc cum ar fi să îl mănânce pe celălalt, în loc să se gândească ce multe ar învăţa, dacă nu l-ar mai alerga pe celălalt, ci l-ar privi în faţă şi l-ar întreba cine e.

Şi ar fi uimit să înţeleagă, că acela înţelege cine e, pentru că e privit de un altul şi că acel altul îi cere să fie responsabil cu sine ca să fie responsabil cu el.

Oamenii nu te cunosc, pentru că se practică ideea că trebuie să fugim cu intimităţile noastre într-un mediu unde nu putem fi atacaţi.

Dar o carte ca aceasta mă face vulnerabil, pentru că totul e la vedere. Şi te pot acuza cu propria ta marfă.

Dar cealaltă parte a ideii e că oamenii pot vedea cine eşti tu, în cea mai adâncă parte a ta, în relaţia ta cu Dumnezeu, cu oamenii, cu tot ce există şi pot trage concluzii bune.

Îmi doresc să fie trase concluziile bune şi nu neapărat pentru mine, ci pentru fiecare în parte.

Ceea ce se petrece cu noi îi poate modela şi pe alţii.

Când citesc cărţile Sfinţilor lui Dumnezeu văd cât de important e ceea ce se întâmplă în viaţa noastră.

Oamenii de cultură spun şi ei măsura lor, ce prind din lumea asta.

Toţi spun ceva important pentru cine aude, pentru cine nu se crede atotştiutor.

Şi când iei atitudine asupra unui lucru ia pentru fiinţa ta, nu pentru alţii.

Cel mai mult îmi displace ostentaţia.

Răsfoiam nişte cărţi teologice într-o librărie. Şi librarului i se adresează o cititoare cu remarca: „Cărțile duhovnicești sunt pentru hrana noastră”.

La ea în gură, acest mare adevăr suna strident, nelalocul lui, pentru că împrumutase un vocabular teologic, duhovnicesc, experențial care nu se potrivea deloc cu cât de sclifosită era.

Pentru că ea vorbea pe un ton impropriu, cu cuvinte improprii ei, crezând că dacă împrumută limbajul și unele gesturi a și ajuns o femeie duhovnicească.

Și marea nenorocire a multora care citesc acum cărți sfinte de toate calibrele, mai grele sau mai puțin grele, e că se simt în stare de toate cărțile din fața lor, chit că ei nu pot să îți reformuleze trei lucruri din ceea ce citesc într-o carte.

În teatrul de satiră, sclifoseala doamnelor simandicoase se aseamănă unei cârpe stropite cu aur. Păcat de aur pentru aşa cârpe, nu?

Băiatul care îşi ia femeie doar pentru banii lu’ ta-so, lingăul, şmenarul de femei e prezentat cu alură de mincinos, de farsor, de fanfaron.

La fel şi femeia care fuge după bărbaţi bogaţi şi e săracă e curva cu dragoste excedentară, care face orice pentru faptul de a i se spune: „doamnă”.

Chipuri desfigurate.

Arta postmodernă e o artă care prezintă nebunia sufletului cu lux de amănunte. Care destructurează firescul tocmai pentru ca să te facă să crezi că execrabilul e preferabil normalului, coerentului, firescului.

Tot ceea ce poți să îți imaginezi se poate scrie şi picta astăzi.

Zgomotul devine muzică, cârpa şi celofanul e material artistic, sexualul şi macabrul sunt adjective pentru fiecare roman sau film.

De ce atunci când e vorba de un film de iubire, nu apare niciun personaj urât în scenă? Pentru că lumea în care se iubesc personajele e ireală.

Şi, la fel, în filmul macabru totul e urât pentru că e o halucinaţie.

Dar mintea omului nu e pictată doar de o singură culoare. Nu e doar albă sau doar neagră.

Ştim lucruri din ambele părţi, pentru că viaţa ne dă să vedem tot ceea ce am vrea şi nu am vrea în acelaşi timp.

Şi, cu toate astea, când ajunge Tom la pensie?

Poţi să crezi că filmul nu are moarte, pentru că el nu îmbătrâneşte. Actorul rămâne la fel.

El poate că a şi murit iar tu rămâi să priveşti la el ca la un om viu.

Contează ce vrei să vezi, pe cine vrei să vezi.

Şi contează cât vrei să-l vezi pe cel pe care acum vrei să-l vezi.

Trebuie să învăţăm că atât Tom, cât şi Jerry pot să moară. Și chiar mor


[1] A se vedea: http://www.imdb.com/title/tt0274294/.

[2] În engleză: final fericit.

[3] Idem: Mă înțelegi?

[4] Idem: șoarece.

[5] Am auzit și forma: jegmăni.

Did you like this? Share it: