Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 476-482.

***

De vreo două zile am mari ispite sexuale, tendinţe homosexuale, masturbatorii, neastâmpăr interior. Am învăţat fără oprire şi acum îmi merge mintea mai mult decât vreau eu şi nu mai pot să mă concentrez.

Sunt o noutate pentru mine aceste stări dar Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ele, căci astfel înţeleg ce se întâmplă cu alţi oameni în astfel de situaţii de supraîncărcare, de solicitare excesivă a persoanei lor.

Frica de a nu mai putea să învăţ, panicile din faţa examenelor.

Linişteşte, Doamne, inima şi trupul meu şi mă iartă!

Demonii se lipesc de mine. Nu-mi dau pace. Deşi nu am nicio dorinţă înspre sexualitate şi vreau să mă concentrez la învăţătură sunt agresat, în forţă, în fiinţa mea.

Căutarea în dicţionare e o problemă continuă, de fiecare clipă pentru mine. Probabil e problema tuturor celor care vor să înveţe și să traducă dintr-o limbă străină, care are o  gramatică complicată.

Traducătorii, unii dintre ei, fac chintesenţa propoziţiei şi pe aceea o notează. Alţii sunt mai largi, iau cuvintele ca atare şi sunt mai greoi la înţelegerea textului.

Problema traducerii mi se pare o problemă deschisă, niciodată învăţată până la capăt.

Putem să-i împărțim pe intelectuali în două mari categorii funcționale: unii, care sunt foarte specializați lingvistic dar fără forţă personală şi alții, care duc viaţa în plan lingvistic dar nu au o hiperspecializare a limbajului.

Prefer a doua categorie de intelectuali (pentru că nu vor să se rupă de viață, ci vor să ridice viața în cuvinte, în mod esențializator) dar, în același timp, cred că e nevoie de o adâncire continuă a limbajului, pentru a putea spune lucrurile mult mai concis şi mult mai bine.

Adică erudiția lingvistică trebuie să aibă în spate experiența de viață pe care trebuie să o pună în cuvinte.

E interesant cum ne desfăşurăm frica, cum o mărim în mod gratuit. Facem din imposibil o cerinţă de câteva zile şi ne creăm iluzii epuizante. La ce bun?

Cerinţele pentru doctorat la teologie sunt prea mari pentru un examen, fiindcă nu se cer lucruri punctuale ci totalizatoare.

Greaca, latina, plus engleza, pentru mine înseamnă o totalitate, pentru că trebuie să fac un efort de cuprindere a cât mai mult și nu a unor lucruri secvențiale.

Nu ni s-au dat nişte părţi, nişte fragmente, ci suntem puși în fața a trei coloși, a trei limbi care se constituie în arhive uriașe, din care ni se dă câte un fragment, la întâmplare, pe care noi trebuie să îl pricepem la modul absolut.

Aşa ceva e imposibil și o știu (sper acest lucru) și cei care au instaurat examenul.

Şi tocmai pentru că nu vor să învăţăm ceva foarte bine pentru acest examen, pentru aceste examene, programa e foarte vagă și inuman de mare.

Iar de așa ceva trec două feluri de candidați: cei pe care îi ajută Prea Curata Stăpână și care au studiat pe brânci sau cei cu pile.

E imposibil altfel, pentru că nu ni se cere verbul în latină și substantivul în limba greacă, ci toată greaca, toată latina și toată engleza.

Și mi-am dat seama în anul când am intrat la master, că programa de la doctorat era mult mai pipernicită la Dogmatică decât cea de la master. Şi asta e iarăşi inadmisibil.

„Eliminatoriile contează”: așa spun toţi. La Sibiu am auzit că nu au eliminatorii, adică greacă, latină, limbă străină.

Discrepanţa aceasta între facultăți e nedreaptă.

Iar dacă cel care intră la doctorat nu mai are nimic de-a face cu greaca sau latina (eu am de-a face cu ele și mă bucur că sunt acolo și trebuie să rămână acolo) nu face altceva decât să învețe fără tragere de inimă, numai pentru ca să treacă probele eliminatorii.

Programele de acest tip, în care ți se cere totul și nimic punctual, nu fac altceva decât să te submineze mental, să te obosească.

Studiul e la comandă, nu e de plăcere sau pentru că tu ai dorință pentru munca de cercetare şi nici nu eşti împins să studiezi ce îţi place. E de la sine înțeles că nici nu ești ajutat să studiezi ceea ce îți place să studiezi.

Fuga după cunoaştere masivă, detaliată a teologiei (indiferent despre ce specializare ar fi vorba) nu este inclusă în programul nostru universitar pentru doctorat.

Se caută un cadidat care trebuie să lipească texte, să pară erudit dar să nu aibă personalitate, fapt pentru care, după doctorat, abia mai scrie, odată la 10 ani, câte o carte. Sau poate niciuna

Cu alte cuvinte, dacă în timp ce scrii o teză doctorală (singurul lucru care ți se cere, de fapt) nu mai scrii alte câteva cărți și nu ai o muncă de cercetare amplă pe detalii ajungi un Doctor în Teologie care știi atât de puține lucruri încât te rușinezi să te privești în oglindă.

Dar, pentru mine, abia odată cu studiile postdoctorale și nu cu cele doctorale începe munca de cercetare teologică.

Acum, prin teza pe care vreau să o scriu despre Sfântul Simeon Noul Teolog, Părintele nostru, abia îmi fac încălzirea pentru ceea ce nădăjduiesc să urmeze în viața mea.

*

Un film franţuzesc despre problemele copiilor.

Doi prieteni stau ascunşi în iarbă, pentru ca să privească o doamnă dezbrăcată care se bronza în propria curte.

Unul dintre ei, al doilea erou al filmului, spune la un moment dat că e o femeie „vicioasă”, dar primul, roşcatul, zis şi Morcoviţă, e interesat de culoarea părului pubian al femeii cu pricina.

Se întreba el: Dacă este blondă, de ce are părul…de acolo negru?

Curiozitatea lui merge și mai departe. Vrea să o surprindă pe mama lui dezbrăcată, pentru ca să vadă dacă, deși e blondă la părul din cap, jos, la…e tot neagră.

Pe motivul că are păduchi, Morcoviță reușește să se uite la trupul mamei lui, care era îmbrăcată (o, neglijență perversă a mamelor!) doar într-o cămăşuţă transparentă.

Primeşte o palmă.

Băiatul insistă

Nu se lasă bătut!

Mama face baie iar Morcoviţă „intervine”.

Se uită pe gaura cheii…dar, la momentul „principal”, capodul[1] mamei astupă raza vizuală.

Iese afară, în curte, se urcă pe o scară şi vrea să o vadă pe mama lui cum face baie. Dar nu poate să-i vadă decât piciorul pe care şi-l săpunea. Face eforturi de apropiere de „ţintă”…dar cade cu scara.

Şi când ceilalţi doi fraţi dau „alarma”, că Morcoviţă e lovit la cap, mama iese goală la fereastră, cu părul blond din cap şi cu părul pubian negru.

Bineînţeles: era vorba despre un păr vopsit, căci asta vroia să vadă şi Morcoviţă.

Deci mama e ca vecina…și sus…și jos…trage concluzia băiatul.

Văzând-o goală însă pentru prima dată, Morcoviță se îndrăgosteşte de propria sa mamă. E vorba de erotism, de fantezie sexuală sau de dragoste?

Îi scrie o scrisoare de dragoste mamei sale şi i-o înmânează pe când toată familia stătea la masă.

Scrisoarea e cenzurată.

Nu apare în ea tot ce trebuia spus.

Regizorul vrea să ne inculce ideea că e vorba de fanteziile sexuale ale unui copil de vârstă preşcolară.

Mama citeşte scrisoarea şi începe să râdă în hohote.

Numai tatăl nu râde. El ştie că problema asta, bărbătească, nu e o simplă glumă.

Pentru că relaţiile lui cu soţia sa nu erau tocmai bune, femeia râde, în acelaşi timp, de fanteziile copiilor ei dar şi de „neputinţele” propriului soţ.

Iresponsabilitatea femeii este ilustrată cu pregnanţă.

În loc să constate cu multă seriozitate (că de aia mamele trebuie să fie mature și experimentate în creșterea copiilor), că a apărut o problemă foarte delicată, o problemă gravă la unul dintre copiii ei, ea o tratează uşor, ca pe o glumă.

Și asta, pentru că femeia era tot la fel de iresponsabilă în modul cum se îmbrăca prin casă sau la faza cu ieşitul la geam, în faţa unor minţi crude, care se aprind repede de poftă.

E interesant modul cum copilul îşi doreşte mama din punct de vedere sexual.

O fire precoce, cu multă energie şi imaginaţie. Era pe de parte liderul fraţilor săi în materie de originalitate.

În mintea lui începe să se îmbine dragostea firească pentru ea cu imaginea ei dezbrăcată.

O visează stând deasupra patului lui, fără tentă sexuală, pentru că la acea vârstă el nu ştia ce face mama lui cu tatăl prietenului său, atunci când închid obloanele de la geamuri.

Morcoviță (adică un puști prost, care nu are niciodată probleme serioase) credea că dorm de foarte devreme.

Dar prietenul lui ştia că ei fac dragoste în spatele obloanelor închise. Și, mai ales, că tatăl lui face ilegal dragoste cu mama prietenului său cel mai bun, cu mama lui Morcoviță.

Apare un cadru în care Morcoviţă era pe bicicletă iar doamna pe care ei o urmăreau din iarbă (cea de la care a plecat obsesia părului pubian) era în propria ei maşină.

Începe să alerge cu maşina în spatele ei.

El alerga după propria sa iluzie.

Aleargă după aceea şi după mama sa.

Ideea lui Morcoviță de femeie frumoasă se bifurca deocamdată în persoanele a două femei.

Ajunge la concluzia că mama lui nu îl iubeşte. Dar crede că nu îl iubeşte pentru că nu e fiul ei.

Însă văzându-şi certificatul de naştere e dezamăgit de faptul că nu a fost un copil adoptat, pentru că el credea că trebuie să fi avut nişte părinţi bogaţi.

După o vizită la medic împreună cu mama lui îşi dă seama că și doctorul are o aventură cu aceasta. Și plănuiește să se răzbune.

Ce face? Noaptea se duce în faţa cabinetului aceluia, ia o cărămidă şi îi sparge geamul doctorului.

E dus la poliţie, tatăl său îl scoate de acolo şi lui Morcoviţă îi pare rău pentru acest gest.

Nu mai mănâncă vreo trei zile.

Mama se dă bine pe lângă el, îi face o mâncare bună, el o mănâncă…dar constată că în loc de mujdei aceea îi pusese din urina lui, păstrată în sticla unde el se pişa în timpul nopţii, pentru ca să nu mai iasă afară din cameră. Acest gest îl dezarmează.

Neiubirea ei îl dezamăgeşte profund.

Vrea să se înece dar e scăpat de doi „duşmani” buni.

Vorbeşte apoi cu tatăl său şi îi cere să îl ducă la cămin.

Îşi ia la revedere de la toţi, inclusiv de la dădacă – o fată care ţinea mult la el – dar nu şi de la mamă.

Mama plânge fără consolare

Atunci şi-a dat seama că nu s-a comportat deloc bine cu copilul ei şi că acela e mult mai înţelept decât ea.

Tatăl îl duce cu maşina. Şi el îi spune la un moment dat lui Morcoviță, că mama lui e rea pentru că e nefericită dar că nu a fost mereu aşa.

Morala filmului e foarte onestă: copiii care caută să înțeleagă ceva anume trebuie să fie ajutaţi să înţeleagă acel lucru iar pedepsirea nepedagogică a unui copil arată cât de slab pregătit eşti tu pentru a fi părinte şi, mai ales, lipsa ta de intuiţie și de experiență faţă de perspectiva vieţii lui.

Nu poţi naşte în sufletul cuiva dragostea cu forţa şi nici nu poţi opri sentimentele care se nasc în inimă ca să nu vorbească, oricât te-ai împotrivi voinţei copilului tău.

Inocenţa lui Morcoviţă e foarte adâncă.

El căută lucrurile care îl fascinează dar ştie, în acelaşi timp, să îşi asume greul vieţii, responsabilitatea singurătăţii, când vede că nu e dorit de către toţi în propria sa casă.

I se refuză dreptul firesc de a avea o casă.

Mama lui îl face să nu se mai simtă acasă, tocmai pentru că nefericirea ei conjugală şi-o proiectează, în mod nefast, asupra unuia dintre copiii săi.

De ce doar pe acesta nu-l dorea? Pe ceilalţi îi plăcea pentru că nu aveau voinţa clară şi cinstită a acestuia.

Poate că se identifica cu ceilalţi doi, care îşi ascundeau adevăratele sentimente, după cum făcea și ea.

Copilul „problemă” însă se dovedeşte a fi copilul „adevărat”, copilul cu bunele şi relele lui dar care nu abdică de la principiile în care crede.


[1] Un regionalism teleormănean pentru capot.

Did you like this? Share it: