Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [67]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 482-487.

***

Este mereu nevoie de to diction [în lb. gr.], de o plasă, de un laţ, de o cursă pusă înaintea noastră, pentru ca să ne împiedicăm în ea şi să ne mai trezim un pic.

Necazul e un mijloc de reîmprospătare duhovnicească sau un moment de derută.

Unde este gândul nostru atunci? Acest lucru e foarte important.

*

Este bine să nu suferim răutatea învederată, minciuna   (Apoc. 2, 2) dar nu e bine să părăsim dragostea cea dintâi pentru Dumnezeu (Apoc. 2, 4).

Să nu ne fie teamă de cele ce pătimim (Apoc. 2, 10), căci cei care biruie până la sfârşit au cununa vieţii.

Dumnezeu aşteaptă pocăinţa celor care sunt atei şi desfrânaţi (Apoc. 3, 21).

El dă boală acelora care sunt cu cea desfrânată (Apoc. 3, 23), pentru ca ea şi ei să se trezească din păcatele lor şi să se pocăiască.

Boala de aici nu este „o răutate” a lui Dumnezeu vizavi de oameni, ci un manual de ajutorare a lor, un impuls spre o nouă viaţă.

Să nu-i reproşăm lui Dumnezeu propria noastră indiferenţă! Şi indiferenţa este o mare greutate, o povară interioară.

Dacă treci peste conflictul cu tine însuţi, conflictele cu ceilalţi vor fi resimţite tot la fel de dur pentru că eşti dezarmat în faţa vieţii.

Avem nevoie de sprijin. Este evident acest lucru.

Când nu apelăm la alţii după ajutor asta nu înseamnă că ne simţim tocmai bine, ci ne este teamă să nu ieşim din singurătatea noastră pentru a-i întâlni pe alţii.

Uneori putem fi şocaţi de întâlnirea cu semenii noştri. Ei ne pot face foarte nefericiţi.

Însă dacă îi cunoaştem pe oamenii lui Dumnezeu, bucuria este imensă.

Teologia unităţii, creată din bucuria comuniunii e foarte puternică. În ea găsim bucuria trăită, experiată a comuniunii.

*

Dacă eu, care nu am mai fost la Sfânta Biserică de o lună şi ceva, datorită examenelor pentru intrarea la doctorat, mă simt ca peştele pe uscat, fără oxigen în această lume, cum se simt cei care nu merg deloc?

Mi-e foarte greu fără Hristosul meu, fără citiri duhovniceşti. Uneori simt că totul mi-e potrivnic…

Poate sunt numai eu de vină, care nu mai suport efortul, stresul mai mult decât prelungit și efortul ăsta uriaș pe care îl fac de ani buni.

Aş vrea din toată inima să intru la doctorat şi să continui adâncirea în studiu şi în dragoste începută la seminar, continuată la facultate şi prelungită la master.

O, Prea Curată Maică, vezi dorinţa mea adâncă şi nu te uita la noianul păcatelor mele, căci dacă ai privi la el, n-aş mai avea dreptul să trăiesc deloc!

Ajută-mi mie şi nu fă de ruşine păcatele mele, nu mă fă să hulesc în inima mea, să fiu trist, să fiu îndurerat şi dezamăgit în inima mea.

Ştiu că nu merit nimic. Ştiu că nu fac nimic bun. Ştiu că n-am făcut niciodată ceva bun în viaţa mea, ci numai ticăloşii.

Dar dacă tu eşti cu mine, Prea Sfânta mea Stăpână, inima mea va fi copleşită de bucurie, de dulceaţă dumnezeiască, de lacrimi dumnezeieşti.

Nu da motive de întristare, din cauza mea, celor care mă iubesc pe mine şi pe tine şi se roagă ție pentru mine.

Bucură-ne pe toţi cu bucurie mare, cu bucurie plină de frumuseţe dumnezeiască şi ne iartă!

Am mers cu computerul la service dar mi-a fost respins, pe motiv că nu mai au placă de bază ca a mea. La cât de blegomani păreau tinerii care se ocupau de ele…e și normal că nu știu mare lucru.

Hoţăria celor cu computerele este mare. Fac ce vor şi nu ai unde reclama.

Cel puternic îl calcă în picioare pe cel slab.

Uneori mă întreb dacă mai pot să rezist, să mai suport ticăloşia din această lume.

Mi-e din ce în ce mai greu şi mă simt singur printre oameni, pentru că nu mai am oameni care să vadă profund oamenii.

Parcă iarăşi nu mai am gustul vieţii reale, nu mai am apetenţă pentru el.

Retragerea în tine poate crea mulţi idoli. Şi mie mi-e teamă de aceşti idoli ai singurătăţii, ai depravării, ai disperării.

Mi-e dor de oameni, deşi îi văd trecând pe lângă mine tot timpul.

Mi-e dor de sinceritatea, de dragostea, de încurajarea lor. Dar nebunia din oameni mă înspăimântă.

Viaţa pe care ţi-o imaginezi pentru tine nu are în ea ineditul lui Dumnezeu, lucrarea felurită a lui Dumnezeu, pentru că aceea nu poate fi imaginată.

Şi când trăieşti viaţa asta ea te şochează: parcă trăieşti viaţa altuia, pentru că nu ţi-o cunoşti.

Şi uneori se spune: „nu mi-am imaginat că mi se poate întâmpla mie aşa ceva”. Asta pentru că imaginaţia noastră e mai puţin bogată decât viaţa noastră.

*

În faţa conştiinţei treze păcatul e o ruşine şi va fi mereu aşa. Şi ruşinea asta e mare în noi. E o ruşine care ne frământă mult.

Doamne, spală-mi toată ruşinea mea şi mă iartă! Mi-e tare ruşine de tot ceea ce am făcut şi fac rău.

Îmi crapă obrazul de ruşine uitându-mă la păcatele mele dar tot păcătuiesc.

O, nefericit om! O, bolnavă făptură! Ia aminte, Doamne, la lucrul mâinilor Tale şi mă iartă!

*

Dumnezeu Se revelează oamenilor. El nu stă ascuns, ci le vorbeşte. Sfânta Scriptură e glasul Prea Sfintei Treimi către oameni. În Sfânta Tradiţie găsim reperele adevăratei căi către Dumnezeu.

Dar a trăi în Sfânta Biserică înseamnă a trăi în harul lui Dumnezeu.

Pe baza datelor Revelaţiei s-au format dogmele dumnezeieşti.

Teologia constă în aprofundarea adevărurilor de credinţă în interiorul unei vieți cu totul dăruite lui Dumnezeu și oamenilor.

*

In. 14, 16: „another Counselor/Comforter”.

Harul Sfântului Duh avea concreteţe personală în Sfinţii Apostoli, pentru că „rămâne la voi şi în voi va fi” (In. 14, 17).

Ei nu vorbeau de cineva căruia nu îi observaseră prezenţa, ci de Cineva care locuia în ei şi care era Altcineva decât ei.

Simţi alteritatea personală a lui Dumnezeu când Îi experiezi prezenţa. Deşi harul dumnezeiesc e în tine, el vine de la Dumnezeu şi nu poţi confunda harul cu simţămintele tale omeneşti sau – mai rău – cu patimile tale.

Însă adesea se confundă prezenţa Sa în noi cu mişcări pătimaşe şi frivole ale ființei noastre.

Dar în astfel de oameni care încurcă lucrurile lucrează patimi vii şi multă aroganţă şi nu harul Sfântului Duh.

*

Ce se întâmplă la mine sub geam de vreo câteva săptămâni e o frescă a ceea ce înseamnă capitalismul, adevărata lui faţă, cea reală și nu cea îmbrăcată în rochie de gală.

Fosta firmă s-a mutat şi patronii cei noi fac reconstrucţii, cu zgomote şfichiuitoare, pe fiecare zi.

Se taie fiare, ciment tare şi asfalt.

Se dă muzica la maximum (dacă aşa vrea muncitorul sau patronul), se bocăneşte cât nu vrei, fără să ne întrebe nimeni, pe noi, locatarii etajului unu, dacă suntem de acord cu această traumatizare zilnică.

Se fac că nu existăm.

Ei îşi văd de ale lor şi prea puţin contează dacă ne place sau nu atmosfera.

Ei muncesc în indiferență totală față de tot ce e în jurul lor sau deasupra lor…

„Ce ne pasă nouă, dacă tu vrei să scrii şi să înveţi, când noi vrem să facem bani?”.

Democraţia e una și înseamnă numai un vot la 4 ani, în care se face (dacă se face) o rocadă politică, pe când capitalismul e ceea ce se face dacă ai bani și pentru bani.

Demosul, poporul, cei care își aleg oamenii politici care să îi reprezinte votează sau nu în cunoștință de cauză, pe când capitalistul e cel care are bani și proprietăți și doar la ele visează și pe ele dorește să le înmulțească continuu.

Și pentru că, în mintea lui, eu sunt un nimeni, care locuiește deasupra unui șantier viu în comparaţie cu el, patronul de dedesubtul apartamentului nostru, se poate face orice pe nervii şi liniştea mea.

La drept vorbind, renovările lor sunt îngâmfare şi atâta tot. Dacă nu sunt rentabili, mâine-poimâine zboară şi ăştia, şi vine alt „ideatic”, care ne mai omoară luni întregi cu finisările lui.

Sunt bune şi frumoase democraţia, cât și capitalismul la televizor sau în somn dar nu şi pe stradă, nu şi în viaţa reală a oamenilor.

În viaţa reală, cei bogaţi calcă pe gâtul celor slabi şi săraci şi care sunt nevoiţi să se plece în faţa lor, dacă vor să trăiască.

N-ai cui să reclami.

Nu te ajută nimeni.

Ei îşi văd de ale lor iar noi ne uzăm psihic şi sufleteşte, asistând neputincioși la nebunia unor oameni, care, dacă au bani, nu îi mai interesează că alţii vor să aibă măcar linişte.

Democraţia e acea rezervație cu lei și cu oameni la un loc în care fuga după bani a capitaliștilor e invers proporțională cu puterea oamenilor de a lupta, cu mâinile goale, cu leii.