Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 487-492.

***

PS Sebastian Pașcanu[1] a predicat azi dumnezeieşte.

Fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi afară, pentru ca să vină cei care nu-L cunosc pe El dar sunt sinceri cu El.

Sutaşul a fost pus deasupra Israelului. Păgânul roman a avut mai multă credinţă decât tot Israelul credincios și asta datorită profunzimii credinţei lui.

La sfârşit, Părintele Episcop a spus: „Să avem bun-simţ în relaţia cu Dumnezeu”. Să nu Îi poruncim lui Dumnezeu, ci să ne rugăm cu smerenie şi cu sfială Lui.

Slavă Ţie, Doamne, Cel care nu treci cu vederea pe nimeni! Cel care nu uiţi pe cei ce Te doresc pe Tine, cu toate păcatele lor!

Slavă Ţie, Cel ce dai putere multă Episcopului Tău, spre plinirea Sfintei Tale Evanghelii!

Întotdeauna mi-a plăcut delicateţea şi căldura curată a cuvintelor sale.

Întăreşte-l pe el, Doamne, şi pe mine păcătosul, prin sfintele sale rugăciuni!

A predicat şi slujit la Patriarhie de unul singur. Adică fără alt episcop.

Când faptele noastre nu mai vin dintr-o simţire puternică a prezenţei lui Dumnezeu sunt ca nişte fructe uscate.

Și eu sunt așa şi de aceea am plâns.

Eu sunt cel care voi fi aruncat afară. Eu sunt cel cu fapte formale. Eu sunt impostorul. Iartă-mă, Doamne şi mă miluieşte!

*

Aseară am avut parte de o surpriză negativă majoră, când o spiritistă de „tradiţie”, un creator de „nouă religie” şi o văzătoare „ortodoxă” – toţi români – au apărut pe ecran.

Toţi aceşti nefericiţi „văzuseră” Raiul şi Iadul, Atlantida, Îngeri şi demoni, avuseseră tot felul de „revelaţii” demonice şi credeau în lucruri care întrec orice nebunie.

Credeau în reîncarnare, în extratereştrii, în vorbirea cu cei adormiţi, împărţeau Raiul şi Iadul în te miri câte părţi…

„Văzătoarea” fusese în extaz 4 nopţi şi 3 zile şi i s-au „dictat” 4 cărţi. Ultima pe care a scris-o se referă la ce „s-a şters” din Sfânta Scriptură despre Mântuitorul Hristos. Pentru ea, Mântuitorul Hristos „a fost” esenian şi a călătorit mult până la 30 de ani, pentru ca să  „înveţe”.

Vorbea de un Rai unde sunt şi musulmani şi care este împărţit în 7, după numărul zilelor săptămânii.

Creatorul de „nouă religie” crede că trebuie să facă o biserică, pe care să se picteze oamenii de ştiinţă şi nu Sfinţii.

Biserica lui se numeşte „Biserica Puritană”.

Aşteaptă extratereştrii, pictează şi vrea să îşi facă o farfurie zburătoare.

Vorbeau de un „canal energetic” deschis în România, prin care poţi vorbi „direct” cu Divinitatea.

Spiritista a coborât în Iad şi a vorbit cu Satana însuşi, sub forma unui bărbat frumos, dar foarte viclean, care a momit-o cu bani ca să treacă de partea lui.

Dar ea „nu a trecut”, ci „i-a rezistat eroic”.

Satana i-a spus că vrăjitoarele sunt ale lui.

În Iad le-a văzut pe femeile care avortează și modul în care îşi mănâncă copiii. Dar eu cred, mai degrabă, că sunt lucruri pe care le-a citit în cărţile noastre ortodoxe și le-a înțeles după cum a vrut.

Cunoşteau elemente de credinţă ortodoxă, puţine e drept, şi pe ele le uneau cu tot felul de idei străine Ortodoxiei.

Femeile se declarau şi ortodoxe şi altceva în acelaşi timp, adică „văzătoare” sau „mediumi”, aveau părul făcut şi bijuterii din destul la mâini.

Moşul cu „noua religie”, urâţit de timp şi cu probleme la cap, spunea că Dumnezeu e în materie şi în tot ce există şi că Biserica Ortodoxă e „eretică”.

Fiecare dintre cei trei l-au întrecut pe Petrache Lupu[2] în afirmaţii.

Mihail Urzică (dacă nu a murit) mai poate să scrie încă o carte[3] şi chiar mai multe, despre această nouă „efervescenţă profetică” din România, în care „noii profeţi” şi „vizionari” români se iau la întrecere.

Păcat că nu mi-am luat notiţe în timp ce ei vorbeau.

Fizionomia interioară a doctrinei lor era cu totul „inovatoare”.

*

Ce s-a gândit un regizor: De ce să nu creez un „Hristos” venit pe pământ, numit Joshua, care să reînvigoreze lumea de azi?

El e un tânăr american, căzut într-o comunitate baptistă, unde începe să facă „minuni”.

O femeie începe să vadă. Îi redă vederea.

Un bărbat negru, care a dorit să pună în funcțiune clopotul noii biserici baptiste din sat, a căzut de pe scară.

Joshua vine şi îi redă spiritul acelui om, pentru că negrul mai avea ceva de făcut.

El e „Iisus”, căci de aceea e numit Joshua.

O femeie văduvă – soţul ei murise într-un accident – vine să-l vadă muncind. Era noapte.

Joshua vine de la baptişti dar el ciopleşte statui pentru catolici. Era dulgher.

Şi ea încearcă să îl sărute.

Dar el o opreşte, spunându-i că nu e bărbatul potrivit pentru ea.

Un moment penibil pentru femeia refuzată. De nervi sparge o vază, dar pe care Joshua o va reface la loc, o va face din nou „un întreg”.

Joshua se împrieteneşte cu un preot catolic.

Preotul crede în „minunile” lui, dar superiorul său ierarhic era sceptic. Superiorul sună la papă.

Papa îl cheamă pe Joshua la Roma şi mai înainte de a i se face intrarea la el, Joshua vindecă „neiubirea” superiorului, care îl vede în el pe „Hristos”.

Joshua îngenunchează în faţa papei – priviţi blasfemia! – şi îl numeşte Petru, spunându-i că el trebuie să umple golul neiubirii din inimile oamenilor.

Papa lăcrimează iar „Hristos” dispare, lăsându-i papei în braţe sculele sale de dulgher.

Putem spune că e un subiect furat din Marele Inchizitor[4] al lui Dostoievski[5].  Are puncte comune.

O parabolă pentru ce vrea să facă şi face Dumnezeu pentru noi.

Ar fi un punct bun al filmului, nu? Dar acest film, ca şi multe altele, spun că toate religiile sunt la fel, că trebuie să iubeşti, aşa, pe oricine, fără să ştii chipul real al voii lui Dumnezeu.

Minunile şi falsele minuni se dorește a fi puse la un loc.

Apare într-un film lumini din cer, care penetrează tot ce există şi faţa lumii se schimbă.

Monştrii învie şi îşi fac legea lor.

Spiritele merg pe unde vor şi sunt ce vor. Nimeni nu le trage la cherem.

Realitatea virtuală şi realitatea se scufundă într-o istorie ireală, fabuloasă, frenetică.

Oamenii filmului nu spun că au suflet şi dacă au, ce le pasă de el?!

Sufletul nu ţine de mâncare. Banul ţine de mâncare și de aceea el e „zeul”.

Pupi pe cine are bani.

Strigi la cel care are.

Te împrieteneşti cu cel care poate să-ţi dea ceva.

Linguşeşti pe oricine, corupi, ucizi, furi…banul contează.

Când Holograf cânta: „banii vorbesc, unii te ridică, alţii te lovesc…totul e în mâna lor[6], la vârsta aceea a mea părea totul doar un cântec la modă.

Nu-i percepeam realitatea dramatică. Dar realitatea aceasta zbiară, urlă la noi.

Într-un alt film, cineva pictase un trup de femeie, care îşi scotea propriul cap din fund. Ce înseamnă asta? „De ce trebuie să însemne ceva? E pictură…și asta e tot!”. Îşi avea capul tăiat şi băgat în propriul anus.

E tot o obsesie sexuală sau e dorinţa cuiva faţă de altcineva, care doreşte să-i facă acestuia o aşa „surpriză frumoasă”?

Şi am auzit o altă expresie gangsterească: o să-ţi trag limba prin beregată dacă nu mă asculţi.

Cultul macabrului, al ridicolului, al orgiasticului, al înfricoşătorului, al dezgustătorului tronează peste tot.

Se desfigurează firea umană într-un mod înfricoşător.

Imagini online cu mame violate de proprii lor fii sau caricaturizarea relațiilor dintre părinți și copii, bătrâne urâte cu sâni mari și trupuri desfigurate, transsexuali bucuroși de „noua lor configurație sexuală”, zoofili satanizați, canibali plini de insanitate, terorişti internaţionali cu sânge rece, multă reclamă la orice, multă risipă de informaţie, de imagini, de timp.

Cine eşti tu?! Nu îi mai interesează cine sunt pe foarte mulţi, ci doar supravieţuirea, această rămânere în viaţă fără valori, fără Dumnezeu şi fără oameni.

Fuga minţii într-un spaţiu fără final.

Fuga omului într-un spaţiu exacerbat de mizerie, de singurătate, de dramatism necruţător.

Discrepanţa dintre bogaţi şi săraci naşte mult obsesii, multe crime.

Săracul se răzbună, pentru că simte că cei de sus îl vor „domesticit”.

Negativismul e o stare de spirit născută dintr-o singurătate debusolantă.

E necrezut și nevăzut plânsul multor inimi.

Omul se stinge ca o flacără, cerşind pe trotuar sau jucând teatru pe picior mare.

Lacrimile lor, ale noastre, par un cântec.

S-a devalorizat până şi negaţia. Şi negaţia, până și ea, adică drăcuitura, sanatismul, răul, azi înseamnă altceva!

Zici că nu vrei să faci ceva anume. Dar dacă eşti nevoit să faci, se schimbă multe în viaţa ta.

Nu te mai recunoşti nici dacă zâmbeşti, nici dacă rânjeşti.

Sub crusta de normalitate stă o lume interioară crispată, ultragiată, furată sau ucisă.

Carapacea inimii e foarte translucidă.

Dacă dai cu barosul în ea bineînţeles că se alege praful.

Praful pare să fie mai jos decât noi dar în el ne culcăm până la urmă.

Mă gândeam: cât de bine te simţi, cât de uşurat, când dai ceva, când îţi deschizi inima! Ce minunăţie stă aici, între aceşti doi poli personali: tu şi celălalt!

Joshua din film nu era Hristos. Era o simplă dar dementă afirmare a libertăţii teribiliste.

El a dispărut printr-un banal efect regizoral.

Totul a fost…film.

Nu confundaţi filmul cu realitatea!

Hristos e real şi nu o ficţiune. Iar tot ceea ce e ficţional nu ţine de foame.


[1] A se vedea: http://www.episcopiaslatinei.ro/episcop/biografia/.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petrache_Lupu.

[3] Idem: http://www.scribd.com/doc/6443775/Minuni-Si-False-Minuni.

[4] De aici puteți downloada Marele Inchizitor. Dostoievski – Lecturi teologice [de] Konstantin Leontiev, Vladimir Soloviov, Vasili Rozanov, Serghei Bulgakov, Nikolai Berdiaev, Semion Frank, trad., pref. și note de Leonte Ivanov, Polirom, Iași, 1997, 248 p. în PDF : http://www.filehost.ro/1775293/marele_inchizitor_pdf/.

[5] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Feodor_Dostoievski.

[6] Concert live la București (5 decembrie 2006): http://www.youtube.com/watch?v=7TvdeIoMR2k.

Did you like this? Share it: