Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 23 martie 2011

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [72]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 508-515.

***

Tocmai îl visasem pe părintele Marcel [Hancheș] că venise la mine şi că nu îl primisem prea bine iar el se întristase. Iar de întristarea lui şi eu m-am întristat şi apoi am plâns. Asta în vis

Şi pe 2 octombrie [2004] am aflat că el va veni la București pentru a fi naş de Cununie, pentru a doua oară în viaţa lui, pentru o prietenă comună.

Simţeam cum vine…spre București…în acea zi, pentru că îl așteptam cu bucurie

Şi cu cât venea mai aproape (a făcut 480 de kilometri cu maşina, cu mașina cuiva), bucuria şi pacea Sfântului Duh sporeau în mine cu putere şi, fără îndoială, şi în el şi în Rusalina, soția sa, ei fiind nașii noștri de Cununie.

Am discutat puţin…dar s-au deschis noi prăpăstii între noi, din nefericire, deși, totodată, am trăit bucuria de a ne simţi tot mai uniţi în unele amănunte de viață și de gândire.

M-au durut enorm câteva lucruri inacceptabile între doi oameni luminați de harul lui Dumnezeu.

Primul dintre ele: când mi-a spus că scrisorile mele către el, scrise din toată inima și cu toată conștiința, primele mele scrisori către el au fost nişte prostioare (!!!!!), fără să-mi spună cum sunt ultimele sau dacă tot ceea ce simt și gândesc și vreau e numai o prostie fără final iar viitoarea mireasă îmi spune, că Rusalina nu-mi putea citi scrisorile mele prime (?!) dar că a înţeles că trebuie să mă considere „altfel” (cum ?!).

Nicio remarcă personală, nicio subtilitate din partea lui Marcel și a Rusalinei…deşi eu i-am umplut de laude şi de admiraţie pentru ceea ce am văzut în ei și în munca lor eclesială și teologică.

Pentru că prietenii, care se văd profund unii pe alții, trebuie să se încurajeze întru toate cu mărime de inimă.

Nu aştept laude de la nimeni și ar fi cel mai penibille cer cuiva.

Însă prăpăstiile dintre noi doi și ei doi se nasc tocmai din această fugă de dialogul real din partea lor, considerând orice vedere a noastră vizavi de ei drept un atentat la persoana lor.

Dar atunci când dragostea nu e viciată de nimic se bucură să scoată în evidenţă frumuseţea celui iubit, chiar dacă acela nu i-o cere şi nici n-o doreşte.

Și asta numai pentru că dragostea se şterge înaintea celui pe care îl poartă în inimă, ca pe o comoară vie.

Când el mi-a spus că i-am scris lucruri uşoare, neconcludente, care nu-l interesau – nu mai îmi amintesc ce cuvânt a folosit în mod precis, pentru că a folosit un cuvânt căutat – stăteam pe aceeaşi bancă, în parcul de la Sfânta Ecaterina, unde cu câteva zile în urmă aşteptasem cu emoţie rezultatele la Dogmatică. Rezultatele examenului doctoral…

Și fiind încă în bucuria curată pe care am trăit-o de curând și în bucuria candidă cu care l-am așteptat, i-am așteptat pe amândoi cu dor…în fața lui, a celui care îmi spunea cu o doborâtoare indiferență toate acestea…mi s-a zvârcolit inima în mine…și am înțeles, în mod profund, că dau orzul pe gâște

Mi-am înghițit durerea, am făcut pe prostul, bucuria și jovialitatea mea i le-am pus la picioare, nimeni nu și-a dat seama ce trăiam atunci, câtă dezamăgire…și am vrut să văd până unde va duce mințirea mea în față…că sunt înțeles, apreciat, văzut de mintea și inima lui…

Am discutat câteva zeci de minute pe bancă, pe acea bancă, deși eram foarte obosit și fără chef de politețe fadă, pentru că au dorit să plece de la noi pentru ca să-i găsească pe viitorii săi fini.

Fina era la coafor şi a venit după vreo 2 ore şi jumătate. Numai că nu s-a arătat enervat de asta…

Dar dacă eu întârziam aşa de mult, cu siguranţă că s-ar fi enervat și ar fi plecat, pentru că de la mine se așteaptă să fiu duhovnicesc…pe când el se comportă ca un bădăran.

A fost liniştit, acolo, în parc, în timp ce a vorbit cu mine…fără să sesizeze că eu nu mă simt bine.

La noi în apartament au stat vreo jumătate de oară, ca pe spini, şi eu m-am uitat intens la ceas, ca nu cumva să îi reţin mai mult decât trebuie, pentru că dădeau semne evidente de grabă, de așteptare a lor de către alții. Și i-am crezut că se grăbesc

Am discutat, printre altele, în această jumătate de oră repezită, despre presupusul Filioque la Fericitul Augustin şi am ajuns amândoi la conluzia, că ni se pare mai mult un augment catolic târziu decât o reală greşeală a acestuia, apoi despre un text pe care eu îl tradusesem din latină, despre ce vreau eu să fac şi despre cum se simte el acum.

Dar când îl ia pe „nu” în braţe, nu-ul lui inflexibil, eu nu pot să mai fac altceva decât să renunţ la a-mi răci gura de pomană și să fac cum vrea el. De aceea am plecat cu ei în oraș…deși nu aveam chef de niciun fel

Doream să merg cu ei la naşul lor şi la viitorii miri numai pentru ca să mai vorbim, între timp, lucruri teologice și de viață și nu pentru că nu eram destul de obosit și mi-ar fi plăcut să mă plimb prin tot Bucureștiul…dar m-au abandonat în drum, fără nicio explicaţie de bun simţ, lucru pe care eu nu puteam să îl fac niciodată vizavi de ei, pentru că eu mă bucur și mă laud cu ei…și nu mi-e rușine cu ei.

Se pare însă că ori nașul lor nu m-a vrut pe la el…ori au considerat că mersul meu la viitorii lor fini e un lucru „neadecvat”.

Însă au avut nesimţirea să îmi propună să îi cazez pe cei doi şoferi/prieteni cu care ei veniseră, lucru pe care nu l-am dorit nicidecum.

Este inadmisibil ca ei să dorească să plece de la mine, să nu se bucure de o discuție prelungă și duhovnicească cu noi dar să îmi dea pe cineva cu care nu am nicio relație.

Le-am repetat de două ori: „Dacă în Ohaba (parohia sa) ar fi stat şi mama şi soacră-mea, și eu aș fi venit de la București în satul vostru, eu n-aş fi locuit la niciuna peste noapte decât la voi”.

De ce? Pentru că mama și soacră-mea nu le au cu viața duhovnicească nici cât negru sub unghie. Dar dacă noi pretindem că am fi duhovnicești dar considerăm că e o bucurie să fugim unul de altul atunci e vai de capul nostru.

Concluzia dureroasă: oamenii despre care eu vorbesc acum sunt nişte oameni duhovniceşti, niște oameni rari. Dar carenţele caracterologice ale acestor doi oameni frumoși și profunzi, orgoliul şi nesimţirea lor sunt gesturi de indelicatețe care ne consternează, pentru că le viciază o dragoste reală pe care ne-o poartă.

Iar apropierea fizică de ei îmi scoate în conștiință, de fiecare dată, şi mai explicite aceste lucruri.

Şi mă întreb, în mod cât se poate de legitim și de înfricoșat față de viitorul Bisericii noastre: Dacă unii ca ei pot să se comporte aşa, ce fel de speranţe să mai am de la alţii, de la cei care nu se curățesc de patimi, care nu aprofundează teologia Bisericii și nici nu înțeleg ce se petrece în ei și în jurul lor?

Faţă de oamenii pe care îi iubesc eu nu am trăit niciodată inconsistenţa aceasta a suspiciunii şi a răcelii educate, detaşarea sterilă faţă de persoana lor.

Eu vorbesc cu ei avându-i în mine şi nepropunându-mi să îi scot de acolo.

Dar când văd, fără tăgadă, semnele decadenţei, ale decăderii din dragoste şi din sinceritate din n motive, dragostea mea devine deodată solidă din foc aprins şi sufăr durerea celui omorât de prăbuşirea unui gigantic bloc peste el, prăbuşire provocată nu de un gură cască, nu de un necunoscător al sufletului oamenilor ci tocmai de cel pe care îl iubeam mult şi credeam că mă iubeşte mult.

Slujba Cununiei a fost făcută fără prea multe emoţii.

Ei, nașii noștri și ai proaspeților cununați, au plecat și ne-au lăsat „înlocuitori de nași”, să mergem unde?, tocmai acolo unde ieri nu au vrut să mă ducă.

Mergem cu taxiul, ajungem la masă şi ne intrăm în rolul de „înlocuitori de naşi”.

De aici încolo însă începe surpriza plăcută a acestei zile.

Ceea ce n-au putut să facă cei doi oameni duhovnicești și nici nașul lor, înainte, la slujbă și după…au făcut niște oameni nu prea aproape de viața Bisericii și, cu atât mai puțin, cunoscători ai teologiei sale mistice.

Oamenii de la masă au fost receptivi şi amiabili cu noi doi şi au constatat, cu bucurie, că m-am „coborât la mintea lor”  şi că vorbesc deschis, cum nu au mai văzut la alţi preoţi.

Le spun însă că eu nu sunt preot, lucru pe care îl crezuseră anterior…ci eu doar îl înlocui pe nașul mirilor, pe părintele Marcel și că soția mea o înlocuie pe doamna preoteasă Rusalina, bineînțeles într-un mod modest, adică în felul nostru și nu al lor

Se pune în discuție problema socializării dintre credincioşi, în termenii în care trebuie să fim ai Bisericii dar deschişi în acelaşi timp şi problemelor şi tendinţelor societăţii.

Bineînțeles, discuții purtate printre felurile de mâncare ale nunții, cu oameni pe care îi vedeam atunci pentru prima dată…în afară de mireasă. Mireasa, absolventă de teologie, ne fusese colegă.

Mă abordează deschis una dintre fiicele socrului mare, care aspiră la a fi asistentă medicală – socrul mare are 7 copii, pentru că nu a vrut să avorteze niciunul soţia lui – şi mă întreabă despre statutul defavorizat al femeii în societatea de azi, care, după ea, ar decurge din textul liturgic al Cununiei.

Ea crede că femeia nu trebuie să se supună în mod integral bărbatului şi că trebuie să fie egala lui. Dar egalitatea promovată de ea avea tente feministe chiar dacă nu le conştientiza prea bine.

Înţelegea literal ideea că femeia trebuie să se teamă de bărbat – din Apostolul Cununiei – însă continuarea discuţiei cu ea şi cu soţul ei, mai ales, a dus la rezultate surprinzătoare.

Şi anume: au început să se problematizeze cu atenţie diferite aspecte ale raporturilor complexe dintre bărbaţi şi femei şi s-a înţeles că disponibilitatea şi dragostea mea de a vorbi cu oamenii e o dorinţă a înnoirii dialogului dintre cler şi credincioşi.

Soţul acesteia lucra în domeniul reclamelor şi îmi spune la un moment dat că el adoarme la predicile preoţilor din Bucureşti, care nu ştiu să fie actuali, extrem de ancoraţi în cotidianul zilei. Îi dau dreptate.

Pentru cineva care nu are cultură teologică şi vrea să consume repede slujba, cantonarea preoţilor noştri în texte şi motive tradiţionale nu prea prinde la un astfel de segment al societăţii, care ar dori o predică cu accente underground sau telenovelistice.

Ca să îl faci să rămână trebuie să îi vorbeşti pe un ton şi cu un limbaj familiar.

Însă ca să faci acest lucru trebuie să intuieşti profilul celor care te ascultă, să le urmăreşti cu atenţie gestaţia interioară, acea naştere a stării de ascultare sau de respingere a ta.

Dacă nu ştii când să termini – ne spunea profesorul nostru de predică, părintele Vasile Gordon – strici totul, pentru că predica trebuie să aibă un final dar trebuie să aibă şi o aprindere a minţii, a inimii, a entuziasmului.

Interesant a fost și faptul, că socrul mare, după o bere, două, a devenit mai încrezător în dialogul cu mine şi mi-a vorbit despre un caz „real”, zicea el, care l-a dezamăgit.

Și noi eram dezamăgiți…așa că dezamăgirea era o stare de spirit. Și ne spune…

Un preot făcea dragoste cu soţia lui şi a venit cineva ca să îl ia să îi facă o slujbă. Şi acela „s-a dat jos după nevasta lui” şi s-a dus să îi facă slujba solicitantului.

Şi treaba asta, că după ce preotul a făcut dragoste s-a dus să slujească i se părea aiurea, ca şi când nu ar fi avut voie preotul să facă dragoste cu soţia lui.

Şi l-am întrebat ce ar fi făcut el în locul preotului.

S-a uitat la mine, și-a dat seama că nu are niciun argument şi a încheiat discuţia pe această temă, pentru că punerea problemei era, în mod evident, falsă.

Dar „dezamăgirea” omului mi-a spus și altceva în subsidiar: că mulţi îl văd pe preot fără sex sau fără boli, pe când tot mai mulţi îl văd ca pe unul dintre noi, până la a-l confunda în mod total cu ei înșiși, care nu au nimic de-a face cu preoţia.

Idealizarea preotului sau a celui ce merge la Biserică dar şi discreditarea amândurora sunt două extreme, care ţin capul de afiş în creierul oamenilor nebisericoşi.

Unuia i s-a părut că sunt obscen în limbajul meu, pentru că el dădea dovadă de o mult prea falsă pudoare, atunci când am pus problema relaţiilor sexuale în căsătorie.

Vorba românului care ţi-o zice de la obraz: „ ei o fac pe înfundate, ca iepuroii şi se uită la tine miraţi, când aude de păcate trupeşti”.

Şi apropo de acest detaliu…La Arad, acum câteva zile, a fost primul târg pornografic din România, unde s-au vândut de la cătuşe de prins în pat până la casete porno şi dansuri la bară. Și, deși era multă afluență acolo, nimeni nu ar fi recunoscut, dacă eram cu ei la masă, că au fost și le-a plăcut

Discuţia se frânge în două, atunci când a venit o altă fiică a socrului mare, care era anul trei la Asistenţă Socială.

Avea un defect de vorbire din naştere, probleme incipiente cu auzul, dureri de ochi…dar cel mai important i se părea „sminteala” de care suferă.

A citit mai multe cărţi sectare şi acum vrea dovezi.

M-a întrebat, dacă nu cumva învierea Sfântului Lazăr nu a fost înviere, ci moarte clinică.

Răspunsul meu a fost acela, că e vorba de o minune, pentru că Cel care a înviat-o e argumentul cel mai convingător.

Ea nici nu-şi putea da seama cât de minunată era în neliniştea ei, pentru că neliniştea e apanajul omului care caută şi nu a somnambulului religios, care e ortodox dar e bâtă de oină în orice problemă teologică.

La 25 de ani ai ei, această criză religioasă e o manifestare nu de necredinţă, ci de o lărgire şi o aprofundare a credinţei personale.

Ea vrea să se întoarcă la ingenuitatea credinţei sale de la 15 ani, dar eu i-am spus că trebuie să meargă mai departe, la o credinţă mai profundă şi să nu se gândească la ce a fost, căci acea stare nu se va mai întoarce niciodată.

Vorbim până aproape de ora 17 iar socrul mare şi ginerele său ne conduc până la cimitirul protestant din apropiere.

Şi ginerele îmi spune că o să-mi ducă dorul, pentru că lipsa mea se va resimţi în mod evident. Şi atunci am înţeles impactul pe care îl avusesem în acea zi în viaţa lui.

Astăzi, din senin, E. a venit la mine și și-a cerut iertare, făcându-mi metanie. După tot circul celor doi ani, am înțeles că dracii au vrut să am repulsie de Sfinţii nebuni pentru Hristos, pe care îi iubesc aşa de mult, îngăduind această ispită venită prin ea.

De multe ori demonii caută să ne facă să vedem cele mai frumoase lucruri cu ochi răi şi, mai ales, reci.

Bucuria reală însă nu e să aştepţi să fii fericit, ci să primeşti fericirea venită de la Dumnezeu fără să te ataşezi de ea ca de o stare care ţi se cuvine.

Firefox 4: graba de primăvară

Varianta finală a browserului, care e mai rapidă ca niciodată.

Pentru download:

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [71]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 500-508.

***

Nu-l auzisem vorbind pe părintele profesor Sterea Tache[1] niciodată[2]. Predica lui de duminică despre Sfânta Cruce m-a impresionat. Verva cuvintelor şi a gesturilor sale era împreunată cu adâncime de gândire.

Ideea principală era că Sfânta Cruce e şi putere dar şi înţelepciune.

Pentru cel care vede în Fiul lui Dumnezeu doar un om care moare pe cruce şi crucea e o moarte de ruşine, crucea nu îi inspiră multă încredere. Ba, dimpotrivă, i se pare că Dumnezeu nu poate să se plece până acolo, încât să Îl omoare toţi descreieraţii şi nenorociţii cu o aşa moarte josnică.

Când Dumnezeu e văzut numai ca Atotputernic care Se manifestă discreţionar, care îi înspăimântă pe toţi prin măreţia Lui, ipostaza condescendentă a lui Dumnezeu faţă de oameni, infinita Sa iubire faţă de om nu mai poate fi înţeleasă mai deloc, pentru că omul cu pricina nu poate să îmbine aceste două aspecte ale realităţii lui Dumnezeu şi să Îl vadă pe Dumnezeu coborând la oameni şi devenind om, fără a renunţa la ceva din ceea ce era El, adică la dumnezeirea Sa.

Crucea Domnului e înţelepciune pentru că prin harul adus de Jertfa Domnului fiecare dintre noi cunoaştem adevărul mântuitor.

Puterea Crucii Sale e puterea care ne curăţeşte de păcate, e puterea care ne face să fim mai tari decât patimile şi apucăturile noastre păcătoase.

Atunci când cineva ţi se dezvăluie în altă lumină e foarte impresionant.

Odată cu aceste examene prin care am intrat la doctorat, profesorii mei îmi apar în cu totul altă lumină, mult mai adânci, mult mai cuprinzători decât îmi păreau până acum.

Sinceritatea e aceea care întinereşte persoana umană, o face credibilă şi impresionantă într-un mod covârşitor.

Nu poţi face o casă trainică cu cineva fără sinceritate, fără adevăr, fără dragoste.

Oricât am vrea să fim închişi în relaţia cu altul, atunci când adevărul aceluia ţi se impune cu putere, acest lucru te face să ieşi din carapacea ta şi să-i răspunzi cu mărinimie.

Ne contaminăm în modul cel mai dumnezeiesc de sinceritatea celuilalt.

Priveam la părintele profesor Dumitru Popescu[3] şi observam această contaminare firească când îi vorbeam.

Discutam şi când tăceam şi când vorbeam iar încercarea lui de a pune o distanţă între mine și el nu îi reuşea prea bine, pentru că simțea că are cu cine să discute în persoana mea și pentru că problemele pe care i le-am pus l-au descumpănit de mai multe ori.

Mi-a indicat un pasaj din Sfântul Atanasie cel Mare, foarte revelator și prin care își explica teologia raționalității creației, iar pe In. 17, 21 mi l-a prezentat ca argument catolic pro-filioquist şi, în acelaşi timp, ca piatră de poticnire pentru teologii romano-catolici.

Experienţa pe care o are lucrând în mediul catolic transpare cu putere.

Iubirea şi admiraţia pentru domnul profesor Remus Rus[4] îmi creşte pe zi ce trece fără ca să discutăm prea mult. Există o comunicare a inimii, a ochilor pe care o am cu unii oameni încât dragostea pentru ei creşte cât făt-frumos din poveste.

Eram în timpul micii gustări pe care a prilejuit-o ultimul meu examen pentru a intra la doctorat şi ne spune două chestiuni interesante: bulgarii, când au venit în spaţiul în care trăiesc acum, au venit antropofagi iar landul german a primit odată cu încreştinarea lui apuseană distrugerea întregii lui culturi.

Neputând să citesc altceva din cauza examenelor şi fiind prea obosit adesea, m-am uitat mult la televizor în vara asta.

Din emisiunile recente care mi-au plăcut mi-am notat câte ceva.

Andrei Pleşu[5] a fost admirabil în onestitatea lui.

Vorbea de „un capital de suferinţă” al omului, care îl defineşte dar care îl şi face greu de tradus pentru alţii, dacă nu avem experienţe apropiate.

Era nemulţumit de proştii care au învăţat cu greu un anume limbaj şi sunt „intelectuali” pentru că par „exotici”.

Îl interesează faptul ca discursul, cuvântul său să treacă la cititor şi, în acelaşi timp, cataloghează sforţările prea mari pentru a scrie drept „o exigenţă” care nu e nici ea prea bună.

Îşi arăta dezamăgirea pentru un fost student al său cu potenţe, care acum încearcă să îl discrediteze mai mult sau mai puţin subtil.

Şi vorbind despre el, afirmă la un moment dat, că oamenii tineri manifestă tipul de „nerăbdare otrăvită”, deoarece un astfel de om e un „om confiscat de propriile sale frustrări”.

Vrea să fie cunoscut imediat, vrea să fie băgat în seamă dar nu scrie din bucurie.

Şi spune la final Pleşu: „Recunosc…că creativitatea nu are sens decât ca bucurie”.

Îi cerea generaţiei tinere: „Lăsaţi-ne să dispărem liniştiţi!”, deoarece replicile tăioase la fiecare discuţie şi certurile nu pot fi un factor de progres pentru nimeni, ci doar un mod de îndurerare continuă.

Îl ascultam pe Tudor Gheorghe[6] şi mi-au dat lacrimile.

Uneori plângem ca un mare har de la Dumnezeu la nişte versuri şi în faţa unor realităţi pe care altădată le consideram fade.

„Copii ce pentru lupte cresc” sau „osul celor care au luptat” se imprimă în inimă într-un mod minunat, atunci când Dumnezeu vrea să ne arate o nouă minune.

Continui cu o reclamă care are un mesaj puternic: „Discriminarea ucide vise”.

Un profesor din Oltenia nu a fost primit în învăţământ pentru că este ţigan. Omul e în vârstă şi are două licenţe dar factorii de decizie refuză să-l primească.

Discriminarea unuia, excluderea lui de la ceva firesc din anumite motive nefireşti e tot răul societăţii noastre, unde s-ar putea ca toată lumea să fie în pace cu toată lumea.

Ţiganul e întotdeauna pricină de râs pentru că e socotit „inferior” nouă, orice ar face el. Suntem îndoctrinaţi cu această idee, parcă curge prin aer şi fiecare o inhalăm şi o ştim pe de rost.

Dacă albii americani au omorât atât pe negri cât şi pe indieni, albii români nu pot să suporte pe ţiganii tuciurii. Şi când ţiganul vrea să se numească „rrom”, românul are de ce să-şi bată joc şi mai bine.

Cineva îmi atrăgea atenţia cândva la păcatul pe care îl facem, atunci când vorbim depreciativ despre oameni, catalogându-i după regiuni şi rase.

Moldoveanul şi transilvăneanul sunt subiecte de râs pentru muntean, când e vorba de grai.

Îi exclude imediat prin tonul pe care îl adoptă.

Îmi dau seama, din ce în ce mai mult, că are mare dreptate, deşi atunci când mi-a spus acest lucru, eu nu eram prea conştient de implicaţiile nefaste ale acestui păcat al discreditării.

Despre o Biserică aflată în ruină cineva a spus, că a fost „tăiată de foarfecele nemilos al timpului”.

Iar ca ceva comic, într-un film românesc am auzit următoarea zicere, care m-a amuzat mult: „Nu ai o picătură de apă, că mi-e foame de n-am unde dormi la noapte?”.

În dimineaţa aceea tocmai vorbeam cu soţia mea despre trecerea bruscă de la planul normal al vorbirii spre teritoriul mult mai înalt al alegoriei numai printr-o punere împreună a unor cuvinte, care te scot din reprezentarea istorică a lumii.

Şi trecerea aceasta provoacă efectul râsului sau al compătimirii celuilalt.

„Nu ai o picătură de apă?” e o întrebare firească, chiar poetică prin strălucirea pe care o aduce „picătură de apă” în întrebarea cu pricina.

Dar foamea conexată cu dormitul la noapte spune altceva decât simpla invitaţie la ospitalitate.

Legarea aceasta surprinzătoare a ultimelor două propoziţii stârneşte hazul omului, atâta timp cât cel care cere nu se opreşte la prima dorinţă şi la satisfacerea ei, ci se autopropune în mod total.

Nesimţirea lui e drăgălaşă tocmai prin faptul cum o spune. Însă, dacă privești la rece afirmația, întrebătorul cu pricina nu e deloc simpatic ci de o nesimțire și aroganță sfidătoare.

Alt registru de aşteptare: o reluare a emisiunii Chiasma din martie, cu tema Biserica şi femeia.

Aurora Liiceanu[7] afirma că „românii nu sunt un popor care să arate solidaritate”. Nu e o generalizare inconsistentă?

„Comportamentul pro-social” pe care îl promova ea era sinonim cu caritatea romano-catolică.

Vorbea despre femeie ca despre „binefăcătoarea spaţiului mic” şi despre bărbat ca despre cel care vrea să mântuiască toată lumea. Dar mi se par alte generalizări inutile, care pot fi infirmate oricând.

Pentru ea, preoţii noştri se implică prea puţin în social şi consideră  că „la noi nu există enoriaş” (se referea la oraşul Bucureşti).

E de părere că „mila se şi educă”, pe când Magda Catone[8] crede că „mila nu cere o anumită educaţie”.

Sunt de acord cu a doua, căreia i s-a infuzat ideea corectă a Sfintei Evanghelii.

Mila e firească omului. Pentru a fi milos nu îţi trebuie studii ci inimă bună, atentă, iubitoare, condescendentă.

Francisca Băltăceanu[9] vorbea despre inegalitatea dintre bărbat şi femeie şi despre  dorinţa de putere ca elemente aduse în om de păcat.

„Drumul trebuie făcut [spre] înainte” spunea ea iar femeia apare în istorie ca sursă a răului din cauza unor interpretări neadecvate.

Vorbea despre „marile doamne ale Vechiului Testament”.

Magda Catone continuă: iubirea de aproapele e foarte simplă şi totuşi nu o vedem iar „feminismul mi se pare caraghios”.

Aurora Liiceanu recunoaşte că feminismul nu e o invenţie a Ortodoxiei, ci a liderilor de opinie occidentali. El a apărut şi s-a dezvoltat ca o aversiune la adresa injustiţiei, a excludereii femeii din viaţa socială.

Crede că femeia e fidelă la noi spaţiului mic al familiei din cauza educaţiei pe care o primeşte în familie, familie care în Apus are o altă înfăţişare.

Pentru feministe copilul nu mai e o legitimare a femeii sau a existenţei ei.

Feminismul exclude totalitarismul masculin.

Şi dă la un moment dat nişte cifre, vorbind de perioada critică a femeii: vârsta de 28 de ani la care fata nemăritată simte că pierde trenul căsătoriei şi vârsta de 34 de ani în care îşi pune foarte stringent problema maternităţii.

Cifrele acestea le consideră aproximative.

În România, crede tot ea, vârsta de 24 de ani e vârsta medie pentru o fată ca să se mărite.

E de părere că femeia se sacrifică în interiorul mariajului ei dar că nu percepe sacrificiul ca pe o durere, ci îl consideră o plăcere.

De vreo două zile îl descopăr şi îl redescopăr pe Caragiale[10].

Printre picături am reuşit să citesc: „Cănuţă, om sucit”, „Două loturi”, „Ion” şi „Partea poetului”.

Cănuţă e omul născut cu defecte mentale, și care m-a impresionat până la lacrimi, atunci când se întoarce acasă de la stăpân, chiar în ziua când împlinea 13 ani şi bunica lui îl primeşte cam aşa:

„Şi şi-a adus aminte baba că adineaori, acu, a împlinit copilul copilului ei d-abia atâta, şi că e destul de mâhnit el şi de bătut de ziua lui, când alţi copii cine ştie ce bunătăţi şi ce mângâieri au la ziua lor; ce să-l mai mustre şi ea?…şi tot uitându-se la el cum plângea ca un prost, şezând pe marginea lăzii, cu legătura-ntr-o mână, şi se ştergea cu căciula la ochi, a-nceput şi baba să plângă ca proasta…”[11].

Cum să nu plângi la o asemenea privelişte a iubirii şi a înţelegerii, unde bunica (tot bunica…) e aceea care înţelege certarea nu îşi are rostul atunci când strici inima copilului.

Pentru că în momentul când inima e îndurerată nu trebuie să mai dai și tu cu parul, ci să uzi cu lacrimi împreuna ta durere cu el.

Bunica, inima care cunoaşte viaţa ta, pentru că te-a hrănit de când erai o lingură

Bunicul meu [Marin Picioruș] îmi spunea mereu asta: că eram cât o lingură când m-am născut, cât un pui de pisică.

Merg pe stradă şi văd pe bunicile altora cerşind şi în fiecare o văd pe bunica mea şi vreau să le ajut pe toate dar n-am cu ce.

Aş vrea să duc pe toţi nefericiţii şi neîncălziţii de nimeni undeva, în locuri fericite, în care să îi putem iubi dar nu am atâta putere.

Mă doare, mi se sfâşie inima, ochii mi se umplu de lacrimi şi sunt neputincios să ajut pe cineva, când mulţi, foarte mulţi fraţi ai mei nu au aproape nimic.

„Două loturi” e povestea unor bilete de loterie, care se pierd, care se regăsesc şi duc la două finaluri diferite.

Descinderea în casa ţigăncii, nebunia posesorului de bilete şi ideea „fatalităţii” sunt liniile de forţă ale povestirii.

„Ion” e o adevărată dambla, unde el, fiind fratele împărătesei, se opune măgarului ce cânta „Carnavalul de Venezia”, pe când în „Partea poetului”, o parabolă cu valenţe pseudo-religioase, Dumnezeu nu dă nimic poetului, pentru că la împărţeala darurilor, el, îmbătat de lumina lui Dumnezeu, nesocotea cele pământeşti[12].

I se promite intrarea în Rai de către Dumnezeu, vine el de câteva ori, Sfântul Petru îl trimite la plimbare pe pământ, până la urmă, văzându-i dezamăgirea imensă, îl roagă pe Dumnezeu să îi dea ceva: peniţe, cerneală şi hârtie.

Poetul are de toate, e mulţumit dar acum scrie prea mult şi vine de multe ori la Dumnezeu pentru a mai primi rechizite.

E atenţionat că trebuie să facă economie de rechizite şi Dumnezeu afirmă că e cam „găgăuţă” poetul.

Parabola are trimitere sigură, numai că eu nu o pricep până la capăt.

Cu cât renunţăm la noi şi la grija spurcată de noi cu atât ne umplem de iubire, de smerenie şi de înţelegerea oamenilor.

Acest lucru l-am perceput şi mai mult în aceste zile prea înţelepţitoare pentru mine.

Costion Nicolescu amintea la un moment dat zicerea unui Sfânt Părinte: când nu vor mai fi drumuri între noi, paşi reciproci…atunci va veni sfârşitul.

Învăţăm bucurându-ne continuu.

Învăţăm şi ne bucurăm numai dacă ne iubim unii pe alţii şi dacă ne bucurăm unii de alţii.

Pe cât noi ne împărtăşim din iubirea Prea Sfintei Treimi, pe atât privim umanitatea ca pe o mare familie, în care toţi trebuie să fim una, dar într-o unitate în care să ne conţinem duhovniceşte unii pe alţii şi fiecare pe toţi la un loc.

Când nu mai consider că tu mă împlineşti sau că în relaţie cu tine e împlinirea mea, eu devin ceva închis pentru mine şi nu mai pot să mă înţeleg, reducându-mi astfel posibilitatea de îmbogăţire personală infinită.

Celălalt, care se deschide pe sine pentru mine, mă deschide şi pe mine în acelaşi timp spre el şi mă face să îl resimt foarte viu, tocmai pentru că amândoi percepem împărtăşirea de altul ca pe o bucurie pe care ne-o asumăm reciproc.

descopăr privind la altul şi nu la mine.

Falsul meu eu, creat de introspecţia mea egoistă, dezumanizantă, priveşte spre himera lipsei mele de dragoste, creată din refuzul de a vedea pe alţii mai importanţi şi mai presus decât mine.

Când tu eşti cel mai important pentru tine atunci nu eşti important pentru nimeni.

Când recunoşti însă, că tu eşti cel mai neimportant decât toţi, atunci afli, că adevărata ascensiune nu constă în ridicarea deasupra altora ci în coborârea mai prejos decât toţi.

Smerenia, umilinţa plină de dragoste e cea mai mare înălţime, din care nu poţi cădea, pentru că tu te simţi slujitorul umil şi prea păcătos al tuturora.

Când înţeleg că am nevoie de altul mai mult decât de mine, că trebuie să privesc la ceilalţi ca să mă găsesc pe mine, egoismul meu se rupe ca o cămaşă uzată şi ticăloasă, pentru a mă îmbrăca în haina iubirii, care preferă să se dezgolească pe sine, dacă are de îmbrăcat pe altul.

A te mândri cu ceva şi, cu atât mai mult, cu tine însuţi înseamnă a nu ştii că valoarea nu are consistenţă fără adevăr, fără sfinţenie.

Dacă nu ne-am sfinţit viaţa, dacă nu ne găsim la Dumnezeu ca Sfinţi ai Săi, dacă nu vom fi moştenitorii Împărăţiei, la ce bun toate, la ce ne folosesc, cu ce ne încălzesc?

Când nu-L dobândim pe El, putem să dobândim toată lumea, pentru că nimic nu ne satură, nimic nu ne alină inima.

Ne luăm o maşină, 10 maşini, 5 kilograme de aur să ni-l punem şi în cap, 30 de vile la munte şi mare…Dar, fără a fi cu El, fără a ne umple de sfinţenia iubirii Sale, avântului nostru i se rup aripile şi ne zdrobim de stânci prăpăstioase.

Nu mă satură averea, nu mă împlineşte!

Nu mă satură nici zece miliarde de femei goale cu care aş face sex, nici luna de pe cer şi nici 10 miliarde de ceruri fără Treimea mea, fără iubirea Ei desăvârşit de frumoasă.

Nu poţi să te minţi la infinit. Voi repeta mereu acest adevăr capital din care se naște convertirea, venirea în sine, pocăința.


[1] A se vedea: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=38%3Apr-prof-dr-stere-tache&option=com_content&Itemid=276.

[2] Predica din 19 septembrie 2004. Am recitat Apostolul și am găsit aici, în Biserica de lângă parcul Tineretului, două fragmente din Sfintele Moaşte ale Sfântului Sfinţitului Mucenic Haralambie.

[3] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/cv-pr-prof-acad-dr-dumitru-popescu/.

[4] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/01/24/cv-ul-prof-dr-remus-rus/.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Ple%C8%99u.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Gheorghe.

[7] Psiholog, fosta soție a lui Gabriel Liiceanu. A se vedea ultimele ei cărți publicate: http://www.polirom.ro/catalog/autori/liiceanu-aurora/.

[8] Actriţă, căsătorită şi o creştin-ortodoxă activă.

A se vedea: http://www.humanitas.ro/magda-catone.

[9] Teolog romano-catolic, momentan decanul facultăţii de teologie romano-catolică din Bucureşti.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Francisca_B%C4%83lt%C4%83ceanu.

[10] Citez din I. L. Caragiale, La hanul lui Mânjoală. Nuvele şi povestiri, prefaţă de Gabriel Dimisianu, tabel cronologic de Şerban Cioculescu,  col. „Biblioteca pentru toţi”, Ed. Minerva, București, 1987. A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale.

[11] Idem, p. 75.

[12] Idem, p. 154.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [70]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 496-500.

***

Pentru că mai sus m-am referit la realitatea tripersonală a lui Dumnezeu şi am spus că ea nu e înţeleasă de o minte „monistă”[1], de aceea afirm, că tot ceea ce poate spune omul fără Revelaţie şi fără o schimbare a minţii despre Dumnezeu este foarte pueril.

Mulţi au o idee despre Dumnezeu destul de vagă, de ambiguă şi nu o credinţă.

Credinţa se sprijină în primul rând pe contactul direct cu Dumnezeu, cu acest Dumnezeu treimic.

Orice filosofie care nu are la bază această realitate experiată în mod direct poate fi considerată o pierdere de timp, dacă omul caută ceva concret pentru mântuirea lui.

Aspiraţia omului spre „altceva” sau nemulţumirea sa cu ceea ce „are” sunt un pas spre credinţă, spre acceptarea lui Dumnezeu. Dar Îl accepţi pe Dumnezeu când înţelegi că tot ceea ce ai tu nu e pe măsura bogăţiei pe care ți-o oferă El.

Credinţa e acea simţire a lui Dumnezeu prin care primeşti de la El o garanţei mai presus de orice dovadă palpabilă, că ceea ce El îți promite îţi va şi da.

Credinţă mută centrul de greutate din tine spre El. El devine ceva infinit mai important decât tine, fără ca asta să însemne că nu mai eşti conştient de ceea ce faci sau că ceea ce faci tu nu are nimic de-a face cu raţiunea şi cu înţelegerea ta.

Crezi pentru că simţi viaţa care vine de la El, gândeşti şi cugeţi despre ceea ce simţi în relație cu El, înţelegi că ce spun Sfinţii lui Dumnezeu despre El e adevărat, pentru că există foarte multe mărturii care explică în mod similar viaţa cu El.

Şi identitatea esenţială a experienţei lor te convinge şi mai mult dacă o aprofundezi personal şi dacă accepţi şi tu, cu totul, adevărurile lor.

Interiorul celui care crede se îmbogățește pe fiecare zi.

Acceptările personale, racordarea la Sfânta Tradiţie a Bisericii aprofundează şi mai mult universul personal al celui care crede şi, în acelaşi timp, adevărul în care el crede.

A crede în Dumnezeu nu implică numai a afla cine e Dumnezeu, cum vorbeşte El cu noi, cum vorbim noi cu El sau ce să facem noi pentru Dumnezeu, ci trimite şi la cunoaşterea Bisericii Sale, a oamenilor Săi, a istoriei şi a lumii în ansamblul ei.

Credinţa te învaţă să respecţi natura, să te bucuri de succesele bune ale ştiinţei şi ale medicinii, ale tehnologiei, să fii tolerant în sensul de a fi bun cu toţi şi a căuta binele adevărat al tuturora, de a fi un bun patriot, un om de nădejde, muncitor, sensibil, priceput.

Credinţa te învaţă cum să te raportezi la tot ceea ce Dumnezeu a creat sau îngăduie să existe, chiar dacă nu e bun.

Cu cât ești mai aproape de Dumnezeu cu atât te rupi interior de oameni, cu atât trăieşti mai mult în lumea cealaltă, fiind în același timp cel mai propriu vieții în societate și relațiilor cu oamenii, pentru că vezi lucrurile în curăția lor.

Paradoxurile credinţei ortodoxe sunt numeroase şi acesta e unul dintre ele: pe de o parte, trebuie să ne integrăm în lume, să o înțelegem și să o ajutăm iar, pe de altă parte, trebuie să privim lumea cu ochii lui Dumnezeu, trăind sfânt, adică nefiind ca lumea care este indiferentă la voia lui Dumnezeu.

Vrem să ne umplem de harul lui Dumnezeu, pe de o parte iar, pe de altă parte, vrem să fim competitivi, pentru ca să avem ce mânca, ce bea, cu ce ne îmbrăca.

Poziţia celor necredincioşi faţă de noi e o poziţie cât se poate de „normală” din punctul lor de vedere.

Rugăciunile noastre, pentru ei, sunt ceva care nu ne ţin de foame iar dacă nu ne uităm prea mult la televizor sau nu ne fardăm sau nu ne trăim viața ca ceilalţi suntem socotiţi nişte oameni tâmpiţi, înapoiaţi.

Faptul că stăm mult la slujbe e o altă nebunie în faţa lor.

Omul ideologiei postmoderne e omul care are în ochi profitul. Dacă nu ies bani din tot ceea ce face se simte neîmplinit.

Când oamenii aud că trebuie să ne lăsăm averile asta e o curată „nebunie” pentru ei, pentru că scopul lor e tocmai să îşi strângă cât mai mult capital financiar şi imobiliar.

Nu sunt înţelepţi şi pe drept cuvânt. Pentru că în fiinţa lor ei sunt prea plini de ei înşişi şi de ceea ce vor şi au ei nevoie, încât se ghidează numai după mintea coruptă a acestei lumi a păcatului.

Nu există în ei o prefacere a minţii în Hristos.

Ei nu pot simţi bucuria dumnezeiască pe care o ai tu împărtăşindu-te cu Sfintele Taine, bucuria ta de a da ceva fratelui tău, bucuria ta de la rugăciune, din clipele când citeşti despre viaţa duhovnicească.

Pentru omul trupesc viaţa aceasta e cea mai „anostă” şi mai „prostească” viaţă.

Ceea ce propovăduieşte Biserica lui Dumnezeu e atât de imens pentru omul de azi încât nici nu poate să-şi mai dea seama de măreţia ei.

E o mare minune să poţi să mai crezi astăzi şi să crezi profund ortodox, fără nicio îndoială.

Ne desparte deja acea prăpastie dintre Rai şi Iad, dintre cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi cei care sunt indiferenți la tot ce există.

Nu văd o diferenţă esenţială între un indiferent „religios”, care păstrează aparențele civilizației, şi un păcătos „notoriu” desfigurat de patimi.

Indiferentul religios, care se îmbracă în platoşa firavă a moralităţii sale sociale, prin faptul că stă departe de Dumnezeu şi de Biserica Sa, face cea mai mare greşeală a vieţii lui numai prin aceasta.

El poate păcătui oricând, pentru că nu are de cine se teme. El e tentat să facă orice.

Cel care face de toate, adică păcate cu duiumul, fără să îi pară rău, e şi el tot departe de Dumnezeu, dar pe el „bunul simţ convenţional” îl consideră mai păcătos decât pe indiferentul religios, care păcătuiește sub masca civilizației.

Dar ei sunt la fel de păcătoşi, pentru că nu stau în legătură cu Dumnezeu.

Însă oricând omul poate să-şi găsească viaţa drept o ruină şi să se apropie de Dumnezeu.

Dar cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât te îndepărtezi de „binele tău” visat cu o minte trupească şi pe care ţi-l cere lumea de azi.

Biserica lui Dumnezeu e în lumea aceasta dar ea o depăşeşte cu totul.

Nu se pot stabili relaţii de înţelegere între Biserică şi conducerea statală decât sub ideea compromisului, pentru că Biserica are o traiectorie eshatologică pe care lumea secularizată o refuză.

Lumea va merge mereu orizontal sau, mai bine zis, descendent, spre tenebrele Iadului, dacă nu va accepta traiectoria pnevmatizatoare a Sfintei Biserici.

Omul nou, Sfântul, se desăvârşeşte în lumea asta dar el nu are fondul interior al acestei lumi. El e crucificat în lumea asta, ca şi Biserica, Trupul lui Hristos.

Nu ne este prielnică lumea care nu are principii evanghelice autentice.

Oricum am scălda-o noi, nu ne simţim bine în lumea asta, atâta timp cât scopul nostru esenţial, începând de la Sfântul Botez, e de „a ne muta de pe pământ la cer”.

Suntem legați, prin trup, de lumea asta şi suntem nevoiţi că vrem sau că nu vrem noi să ne pătăm de murdăriile acestei lumi, dacă vrem să trăim la oraş sau la sat.

Chiar dacă câţiva ar fugi în munţi şi pustietăţi, la nivel global, Biserica, membrii ei nu pot scăpa de lumea aceasta, ci trebuie s-o suporte şi să se suporte, pentru că avem în noi flagelul răutăţii şi al perversităţii acestei lumi.

Oricât nu ne-ar plăcea civilizaţia noastră de azi trebuie s-o acceptăm şi să coabităm în năuntrul ei ca într-un castron cu de toate.

Pe măsură ce ne apropiem mai mult de lumea noastră şi o înţelegem, pe atât o învingem în noi în ceea ce ea are mai rău şi o folosim ca pe o pistă spre înţelegere şi bucurie prin ceea ce are ea mai bun.

Suntem nevoiţi să ne acceptăm şi propriile noastre slăbiciuni, să nu le trecem cu vederea şi să găsim o izbăvire de ele prin mila lui Dumnezeu.

Dacă ne blocăm în noi, dacă ne astupăm ochii la tot ceea ce se vede, nu vom scăpa de patimi, ci ne vom umple de îngâmfarea că suntem mai tari decât o patimă, pentru că suferim de una mai mare decât aceea.

Oricâţi şi-au închipuit că buba lor e mică au pierdut în Ortodoxie.

Oricâţi au considerat că nu mai au ce face, pentru că au făcut tot, s-au zdrobit cu amar de pământ în zborul lor luciferic spre scaune pe care nu le pot ocupa.

Ortodoxia e o crucificare continuă.

E o viață a paradoxurilor vii, a antinomiilor mântuirii.

În Sfânta Cruce se află toată traiectoria noastră spre lumea de dincolo.

Nimic nu e fără durerea acestei cruci, de multe ori exasperant de grea, alteori atât de fericită încât uiţi tot răul ce s-a întâmplat cu tine şi ţi se pare că nu ai trecut deloc prin zbucium şi durere cumplită.

Suntem aici, pe pământ şi nu suntem din lumea asta, pentru că suntem născuţi de sus şi nu dorim, în mod fundamental, decât împlinirea cerească.

Combinarea carierei omeneşti, oricare ar fi ea, cu munca pentru viaţa cealaltă e o durere continuă, e crucea fiecăruia.

A păstra calea de mijloc aici e greu, dacă focul dumnezeiesc îţi ia minţile şi ți le îndumnezeieşte.

Sfinţii nu sunt prea plăcuţi, deşi oamenii „comuni”, recunosc cu toţii că nu pot să ajungă la „performanţele” lor.

Ce să facem fiecare cu noi? E întrebarea pe care şi-o pune fiecare om în viaţa lui, chiar dacă găseşte o soluţie proastă la ea.


[1] Idem, p. 47: „A refuza pentru Dumnezeu monismul gândirii, iată începutul credinţei”.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno