Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 496-500.

***

Pentru că mai sus m-am referit la realitatea tripersonală a lui Dumnezeu şi am spus că ea nu e înţeleasă de o minte „monistă”[1], de aceea afirm, că tot ceea ce poate spune omul fără Revelaţie şi fără o schimbare a minţii despre Dumnezeu este foarte pueril.

Mulţi au o idee despre Dumnezeu destul de vagă, de ambiguă şi nu o credinţă.

Credinţa se sprijină în primul rând pe contactul direct cu Dumnezeu, cu acest Dumnezeu treimic.

Orice filosofie care nu are la bază această realitate experiată în mod direct poate fi considerată o pierdere de timp, dacă omul caută ceva concret pentru mântuirea lui.

Aspiraţia omului spre „altceva” sau nemulţumirea sa cu ceea ce „are” sunt un pas spre credinţă, spre acceptarea lui Dumnezeu. Dar Îl accepţi pe Dumnezeu când înţelegi că tot ceea ce ai tu nu e pe măsura bogăţiei pe care ți-o oferă El.

Credinţa e acea simţire a lui Dumnezeu prin care primeşti de la El o garanţei mai presus de orice dovadă palpabilă, că ceea ce El îți promite îţi va şi da.

Credinţă mută centrul de greutate din tine spre El. El devine ceva infinit mai important decât tine, fără ca asta să însemne că nu mai eşti conştient de ceea ce faci sau că ceea ce faci tu nu are nimic de-a face cu raţiunea şi cu înţelegerea ta.

Crezi pentru că simţi viaţa care vine de la El, gândeşti şi cugeţi despre ceea ce simţi în relație cu El, înţelegi că ce spun Sfinţii lui Dumnezeu despre El e adevărat, pentru că există foarte multe mărturii care explică în mod similar viaţa cu El.

Şi identitatea esenţială a experienţei lor te convinge şi mai mult dacă o aprofundezi personal şi dacă accepţi şi tu, cu totul, adevărurile lor.

Interiorul celui care crede se îmbogățește pe fiecare zi.

Acceptările personale, racordarea la Sfânta Tradiţie a Bisericii aprofundează şi mai mult universul personal al celui care crede şi, în acelaşi timp, adevărul în care el crede.

A crede în Dumnezeu nu implică numai a afla cine e Dumnezeu, cum vorbeşte El cu noi, cum vorbim noi cu El sau ce să facem noi pentru Dumnezeu, ci trimite şi la cunoaşterea Bisericii Sale, a oamenilor Săi, a istoriei şi a lumii în ansamblul ei.

Credinţa te învaţă să respecţi natura, să te bucuri de succesele bune ale ştiinţei şi ale medicinii, ale tehnologiei, să fii tolerant în sensul de a fi bun cu toţi şi a căuta binele adevărat al tuturora, de a fi un bun patriot, un om de nădejde, muncitor, sensibil, priceput.

Credinţa te învaţă cum să te raportezi la tot ceea ce Dumnezeu a creat sau îngăduie să existe, chiar dacă nu e bun.

Cu cât ești mai aproape de Dumnezeu cu atât te rupi interior de oameni, cu atât trăieşti mai mult în lumea cealaltă, fiind în același timp cel mai propriu vieții în societate și relațiilor cu oamenii, pentru că vezi lucrurile în curăția lor.

Paradoxurile credinţei ortodoxe sunt numeroase şi acesta e unul dintre ele: pe de o parte, trebuie să ne integrăm în lume, să o înțelegem și să o ajutăm iar, pe de altă parte, trebuie să privim lumea cu ochii lui Dumnezeu, trăind sfânt, adică nefiind ca lumea care este indiferentă la voia lui Dumnezeu.

Vrem să ne umplem de harul lui Dumnezeu, pe de o parte iar, pe de altă parte, vrem să fim competitivi, pentru ca să avem ce mânca, ce bea, cu ce ne îmbrăca.

Poziţia celor necredincioşi faţă de noi e o poziţie cât se poate de „normală” din punctul lor de vedere.

Rugăciunile noastre, pentru ei, sunt ceva care nu ne ţin de foame iar dacă nu ne uităm prea mult la televizor sau nu ne fardăm sau nu ne trăim viața ca ceilalţi suntem socotiţi nişte oameni tâmpiţi, înapoiaţi.

Faptul că stăm mult la slujbe e o altă nebunie în faţa lor.

Omul ideologiei postmoderne e omul care are în ochi profitul. Dacă nu ies bani din tot ceea ce face se simte neîmplinit.

Când oamenii aud că trebuie să ne lăsăm averile asta e o curată „nebunie” pentru ei, pentru că scopul lor e tocmai să îşi strângă cât mai mult capital financiar şi imobiliar.

Nu sunt înţelepţi şi pe drept cuvânt. Pentru că în fiinţa lor ei sunt prea plini de ei înşişi şi de ceea ce vor şi au ei nevoie, încât se ghidează numai după mintea coruptă a acestei lumi a păcatului.

Nu există în ei o prefacere a minţii în Hristos.

Ei nu pot simţi bucuria dumnezeiască pe care o ai tu împărtăşindu-te cu Sfintele Taine, bucuria ta de a da ceva fratelui tău, bucuria ta de la rugăciune, din clipele când citeşti despre viaţa duhovnicească.

Pentru omul trupesc viaţa aceasta e cea mai „anostă” şi mai „prostească” viaţă.

Ceea ce propovăduieşte Biserica lui Dumnezeu e atât de imens pentru omul de azi încât nici nu poate să-şi mai dea seama de măreţia ei.

E o mare minune să poţi să mai crezi astăzi şi să crezi profund ortodox, fără nicio îndoială.

Ne desparte deja acea prăpastie dintre Rai şi Iad, dintre cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi cei care sunt indiferenți la tot ce există.

Nu văd o diferenţă esenţială între un indiferent „religios”, care păstrează aparențele civilizației, şi un păcătos „notoriu” desfigurat de patimi.

Indiferentul religios, care se îmbracă în platoşa firavă a moralităţii sale sociale, prin faptul că stă departe de Dumnezeu şi de Biserica Sa, face cea mai mare greşeală a vieţii lui numai prin aceasta.

El poate păcătui oricând, pentru că nu are de cine se teme. El e tentat să facă orice.

Cel care face de toate, adică păcate cu duiumul, fără să îi pară rău, e şi el tot departe de Dumnezeu, dar pe el „bunul simţ convenţional” îl consideră mai păcătos decât pe indiferentul religios, care păcătuiește sub masca civilizației.

Dar ei sunt la fel de păcătoşi, pentru că nu stau în legătură cu Dumnezeu.

Însă oricând omul poate să-şi găsească viaţa drept o ruină şi să se apropie de Dumnezeu.

Dar cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât te îndepărtezi de „binele tău” visat cu o minte trupească şi pe care ţi-l cere lumea de azi.

Biserica lui Dumnezeu e în lumea aceasta dar ea o depăşeşte cu totul.

Nu se pot stabili relaţii de înţelegere între Biserică şi conducerea statală decât sub ideea compromisului, pentru că Biserica are o traiectorie eshatologică pe care lumea secularizată o refuză.

Lumea va merge mereu orizontal sau, mai bine zis, descendent, spre tenebrele Iadului, dacă nu va accepta traiectoria pnevmatizatoare a Sfintei Biserici.

Omul nou, Sfântul, se desăvârşeşte în lumea asta dar el nu are fondul interior al acestei lumi. El e crucificat în lumea asta, ca şi Biserica, Trupul lui Hristos.

Nu ne este prielnică lumea care nu are principii evanghelice autentice.

Oricum am scălda-o noi, nu ne simţim bine în lumea asta, atâta timp cât scopul nostru esenţial, începând de la Sfântul Botez, e de „a ne muta de pe pământ la cer”.

Suntem legați, prin trup, de lumea asta şi suntem nevoiţi că vrem sau că nu vrem noi să ne pătăm de murdăriile acestei lumi, dacă vrem să trăim la oraş sau la sat.

Chiar dacă câţiva ar fugi în munţi şi pustietăţi, la nivel global, Biserica, membrii ei nu pot scăpa de lumea aceasta, ci trebuie s-o suporte şi să se suporte, pentru că avem în noi flagelul răutăţii şi al perversităţii acestei lumi.

Oricât nu ne-ar plăcea civilizaţia noastră de azi trebuie s-o acceptăm şi să coabităm în năuntrul ei ca într-un castron cu de toate.

Pe măsură ce ne apropiem mai mult de lumea noastră şi o înţelegem, pe atât o învingem în noi în ceea ce ea are mai rău şi o folosim ca pe o pistă spre înţelegere şi bucurie prin ceea ce are ea mai bun.

Suntem nevoiţi să ne acceptăm şi propriile noastre slăbiciuni, să nu le trecem cu vederea şi să găsim o izbăvire de ele prin mila lui Dumnezeu.

Dacă ne blocăm în noi, dacă ne astupăm ochii la tot ceea ce se vede, nu vom scăpa de patimi, ci ne vom umple de îngâmfarea că suntem mai tari decât o patimă, pentru că suferim de una mai mare decât aceea.

Oricâţi şi-au închipuit că buba lor e mică au pierdut în Ortodoxie.

Oricâţi au considerat că nu mai au ce face, pentru că au făcut tot, s-au zdrobit cu amar de pământ în zborul lor luciferic spre scaune pe care nu le pot ocupa.

Ortodoxia e o crucificare continuă.

E o viață a paradoxurilor vii, a antinomiilor mântuirii.

În Sfânta Cruce se află toată traiectoria noastră spre lumea de dincolo.

Nimic nu e fără durerea acestei cruci, de multe ori exasperant de grea, alteori atât de fericită încât uiţi tot răul ce s-a întâmplat cu tine şi ţi se pare că nu ai trecut deloc prin zbucium şi durere cumplită.

Suntem aici, pe pământ şi nu suntem din lumea asta, pentru că suntem născuţi de sus şi nu dorim, în mod fundamental, decât împlinirea cerească.

Combinarea carierei omeneşti, oricare ar fi ea, cu munca pentru viaţa cealaltă e o durere continuă, e crucea fiecăruia.

A păstra calea de mijloc aici e greu, dacă focul dumnezeiesc îţi ia minţile şi ți le îndumnezeieşte.

Sfinţii nu sunt prea plăcuţi, deşi oamenii „comuni”, recunosc cu toţii că nu pot să ajungă la „performanţele” lor.

Ce să facem fiecare cu noi? E întrebarea pe care şi-o pune fiecare om în viaţa lui, chiar dacă găseşte o soluţie proastă la ea.


[1] Idem, p. 47: „A refuza pentru Dumnezeu monismul gândirii, iată începutul credinţei”.

Did you like this? Share it: