Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [71]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 500-508.

***

Nu-l auzisem vorbind pe părintele profesor Sterea Tache[1] niciodată[2]. Predica lui de duminică despre Sfânta Cruce m-a impresionat. Verva cuvintelor şi a gesturilor sale era împreunată cu adâncime de gândire.

Ideea principală era că Sfânta Cruce e şi putere dar şi înţelepciune.

Pentru cel care vede în Fiul lui Dumnezeu doar un om care moare pe cruce şi crucea e o moarte de ruşine, crucea nu îi inspiră multă încredere. Ba, dimpotrivă, i se pare că Dumnezeu nu poate să se plece până acolo, încât să Îl omoare toţi descreieraţii şi nenorociţii cu o aşa moarte josnică.

Când Dumnezeu e văzut numai ca Atotputernic care Se manifestă discreţionar, care îi înspăimântă pe toţi prin măreţia Lui, ipostaza condescendentă a lui Dumnezeu faţă de oameni, infinita Sa iubire faţă de om nu mai poate fi înţeleasă mai deloc, pentru că omul cu pricina nu poate să îmbine aceste două aspecte ale realităţii lui Dumnezeu şi să Îl vadă pe Dumnezeu coborând la oameni şi devenind om, fără a renunţa la ceva din ceea ce era El, adică la dumnezeirea Sa.

Crucea Domnului e înţelepciune pentru că prin harul adus de Jertfa Domnului fiecare dintre noi cunoaştem adevărul mântuitor.

Puterea Crucii Sale e puterea care ne curăţeşte de păcate, e puterea care ne face să fim mai tari decât patimile şi apucăturile noastre păcătoase.

Atunci când cineva ţi se dezvăluie în altă lumină e foarte impresionant.

Odată cu aceste examene prin care am intrat la doctorat, profesorii mei îmi apar în cu totul altă lumină, mult mai adânci, mult mai cuprinzători decât îmi păreau până acum.

Sinceritatea e aceea care întinereşte persoana umană, o face credibilă şi impresionantă într-un mod covârşitor.

Nu poţi face o casă trainică cu cineva fără sinceritate, fără adevăr, fără dragoste.

Oricât am vrea să fim închişi în relaţia cu altul, atunci când adevărul aceluia ţi se impune cu putere, acest lucru te face să ieşi din carapacea ta şi să-i răspunzi cu mărinimie.

Ne contaminăm în modul cel mai dumnezeiesc de sinceritatea celuilalt.

Priveam la părintele profesor Dumitru Popescu[3] şi observam această contaminare firească când îi vorbeam.

Discutam şi când tăceam şi când vorbeam iar încercarea lui de a pune o distanţă între mine și el nu îi reuşea prea bine, pentru că simțea că are cu cine să discute în persoana mea și pentru că problemele pe care i le-am pus l-au descumpănit de mai multe ori.

Mi-a indicat un pasaj din Sfântul Atanasie cel Mare, foarte revelator și prin care își explica teologia raționalității creației, iar pe In. 17, 21 mi l-a prezentat ca argument catolic pro-filioquist şi, în acelaşi timp, ca piatră de poticnire pentru teologii romano-catolici.

Experienţa pe care o are lucrând în mediul catolic transpare cu putere.

Iubirea şi admiraţia pentru domnul profesor Remus Rus[4] îmi creşte pe zi ce trece fără ca să discutăm prea mult. Există o comunicare a inimii, a ochilor pe care o am cu unii oameni încât dragostea pentru ei creşte cât făt-frumos din poveste.

Eram în timpul micii gustări pe care a prilejuit-o ultimul meu examen pentru a intra la doctorat şi ne spune două chestiuni interesante: bulgarii, când au venit în spaţiul în care trăiesc acum, au venit antropofagi iar landul german a primit odată cu încreştinarea lui apuseană distrugerea întregii lui culturi.

Neputând să citesc altceva din cauza examenelor şi fiind prea obosit adesea, m-am uitat mult la televizor în vara asta.

Din emisiunile recente care mi-au plăcut mi-am notat câte ceva.

Andrei Pleşu[5] a fost admirabil în onestitatea lui.

Vorbea de „un capital de suferinţă” al omului, care îl defineşte dar care îl şi face greu de tradus pentru alţii, dacă nu avem experienţe apropiate.

Era nemulţumit de proştii care au învăţat cu greu un anume limbaj şi sunt „intelectuali” pentru că par „exotici”.

Îl interesează faptul ca discursul, cuvântul său să treacă la cititor şi, în acelaşi timp, cataloghează sforţările prea mari pentru a scrie drept „o exigenţă” care nu e nici ea prea bună.

Îşi arăta dezamăgirea pentru un fost student al său cu potenţe, care acum încearcă să îl discrediteze mai mult sau mai puţin subtil.

Şi vorbind despre el, afirmă la un moment dat, că oamenii tineri manifestă tipul de „nerăbdare otrăvită”, deoarece un astfel de om e un „om confiscat de propriile sale frustrări”.

Vrea să fie cunoscut imediat, vrea să fie băgat în seamă dar nu scrie din bucurie.

Şi spune la final Pleşu: „Recunosc…că creativitatea nu are sens decât ca bucurie”.

Îi cerea generaţiei tinere: „Lăsaţi-ne să dispărem liniştiţi!”, deoarece replicile tăioase la fiecare discuţie şi certurile nu pot fi un factor de progres pentru nimeni, ci doar un mod de îndurerare continuă.

Îl ascultam pe Tudor Gheorghe[6] şi mi-au dat lacrimile.

Uneori plângem ca un mare har de la Dumnezeu la nişte versuri şi în faţa unor realităţi pe care altădată le consideram fade.

„Copii ce pentru lupte cresc” sau „osul celor care au luptat” se imprimă în inimă într-un mod minunat, atunci când Dumnezeu vrea să ne arate o nouă minune.

Continui cu o reclamă care are un mesaj puternic: „Discriminarea ucide vise”.

Un profesor din Oltenia nu a fost primit în învăţământ pentru că este ţigan. Omul e în vârstă şi are două licenţe dar factorii de decizie refuză să-l primească.

Discriminarea unuia, excluderea lui de la ceva firesc din anumite motive nefireşti e tot răul societăţii noastre, unde s-ar putea ca toată lumea să fie în pace cu toată lumea.

Ţiganul e întotdeauna pricină de râs pentru că e socotit „inferior” nouă, orice ar face el. Suntem îndoctrinaţi cu această idee, parcă curge prin aer şi fiecare o inhalăm şi o ştim pe de rost.

Dacă albii americani au omorât atât pe negri cât şi pe indieni, albii români nu pot să suporte pe ţiganii tuciurii. Şi când ţiganul vrea să se numească „rrom”, românul are de ce să-şi bată joc şi mai bine.

Cineva îmi atrăgea atenţia cândva la păcatul pe care îl facem, atunci când vorbim depreciativ despre oameni, catalogându-i după regiuni şi rase.

Moldoveanul şi transilvăneanul sunt subiecte de râs pentru muntean, când e vorba de grai.

Îi exclude imediat prin tonul pe care îl adoptă.

Îmi dau seama, din ce în ce mai mult, că are mare dreptate, deşi atunci când mi-a spus acest lucru, eu nu eram prea conştient de implicaţiile nefaste ale acestui păcat al discreditării.

Despre o Biserică aflată în ruină cineva a spus, că a fost „tăiată de foarfecele nemilos al timpului”.

Iar ca ceva comic, într-un film românesc am auzit următoarea zicere, care m-a amuzat mult: „Nu ai o picătură de apă, că mi-e foame de n-am unde dormi la noapte?”.

În dimineaţa aceea tocmai vorbeam cu soţia mea despre trecerea bruscă de la planul normal al vorbirii spre teritoriul mult mai înalt al alegoriei numai printr-o punere împreună a unor cuvinte, care te scot din reprezentarea istorică a lumii.

Şi trecerea aceasta provoacă efectul râsului sau al compătimirii celuilalt.

„Nu ai o picătură de apă?” e o întrebare firească, chiar poetică prin strălucirea pe care o aduce „picătură de apă” în întrebarea cu pricina.

Dar foamea conexată cu dormitul la noapte spune altceva decât simpla invitaţie la ospitalitate.

Legarea aceasta surprinzătoare a ultimelor două propoziţii stârneşte hazul omului, atâta timp cât cel care cere nu se opreşte la prima dorinţă şi la satisfacerea ei, ci se autopropune în mod total.

Nesimţirea lui e drăgălaşă tocmai prin faptul cum o spune. Însă, dacă privești la rece afirmația, întrebătorul cu pricina nu e deloc simpatic ci de o nesimțire și aroganță sfidătoare.

Alt registru de aşteptare: o reluare a emisiunii Chiasma din martie, cu tema Biserica şi femeia.

Aurora Liiceanu[7] afirma că „românii nu sunt un popor care să arate solidaritate”. Nu e o generalizare inconsistentă?

„Comportamentul pro-social” pe care îl promova ea era sinonim cu caritatea romano-catolică.

Vorbea despre femeie ca despre „binefăcătoarea spaţiului mic” şi despre bărbat ca despre cel care vrea să mântuiască toată lumea. Dar mi se par alte generalizări inutile, care pot fi infirmate oricând.

Pentru ea, preoţii noştri se implică prea puţin în social şi consideră  că „la noi nu există enoriaş” (se referea la oraşul Bucureşti).

E de părere că „mila se şi educă”, pe când Magda Catone[8] crede că „mila nu cere o anumită educaţie”.

Sunt de acord cu a doua, căreia i s-a infuzat ideea corectă a Sfintei Evanghelii.

Mila e firească omului. Pentru a fi milos nu îţi trebuie studii ci inimă bună, atentă, iubitoare, condescendentă.

Francisca Băltăceanu[9] vorbea despre inegalitatea dintre bărbat şi femeie şi despre  dorinţa de putere ca elemente aduse în om de păcat.

„Drumul trebuie făcut [spre] înainte” spunea ea iar femeia apare în istorie ca sursă a răului din cauza unor interpretări neadecvate.

Vorbea despre „marile doamne ale Vechiului Testament”.

Magda Catone continuă: iubirea de aproapele e foarte simplă şi totuşi nu o vedem iar „feminismul mi se pare caraghios”.

Aurora Liiceanu recunoaşte că feminismul nu e o invenţie a Ortodoxiei, ci a liderilor de opinie occidentali. El a apărut şi s-a dezvoltat ca o aversiune la adresa injustiţiei, a excludereii femeii din viaţa socială.

Crede că femeia e fidelă la noi spaţiului mic al familiei din cauza educaţiei pe care o primeşte în familie, familie care în Apus are o altă înfăţişare.

Pentru feministe copilul nu mai e o legitimare a femeii sau a existenţei ei.

Feminismul exclude totalitarismul masculin.

Şi dă la un moment dat nişte cifre, vorbind de perioada critică a femeii: vârsta de 28 de ani la care fata nemăritată simte că pierde trenul căsătoriei şi vârsta de 34 de ani în care îşi pune foarte stringent problema maternităţii.

Cifrele acestea le consideră aproximative.

În România, crede tot ea, vârsta de 24 de ani e vârsta medie pentru o fată ca să se mărite.

E de părere că femeia se sacrifică în interiorul mariajului ei dar că nu percepe sacrificiul ca pe o durere, ci îl consideră o plăcere.

De vreo două zile îl descopăr şi îl redescopăr pe Caragiale[10].

Printre picături am reuşit să citesc: „Cănuţă, om sucit”, „Două loturi”, „Ion” şi „Partea poetului”.

Cănuţă e omul născut cu defecte mentale, și care m-a impresionat până la lacrimi, atunci când se întoarce acasă de la stăpân, chiar în ziua când împlinea 13 ani şi bunica lui îl primeşte cam aşa:

„Şi şi-a adus aminte baba că adineaori, acu, a împlinit copilul copilului ei d-abia atâta, şi că e destul de mâhnit el şi de bătut de ziua lui, când alţi copii cine ştie ce bunătăţi şi ce mângâieri au la ziua lor; ce să-l mai mustre şi ea?…şi tot uitându-se la el cum plângea ca un prost, şezând pe marginea lăzii, cu legătura-ntr-o mână, şi se ştergea cu căciula la ochi, a-nceput şi baba să plângă ca proasta…”[11].

Cum să nu plângi la o asemenea privelişte a iubirii şi a înţelegerii, unde bunica (tot bunica…) e aceea care înţelege că certarea nu îşi are rostul atunci când strici inima copilului.

Pentru că în momentul când inima e îndurerată nu trebuie să mai dai și tu cu parul, ci să uzi cu lacrimi împreuna ta durere cu el.

Bunica, inima care cunoaşte viaţa ta, pentru că te-a hrănit de când erai o lingură…

Bunicul meu [Marin Picioruș] îmi spunea mereu asta: că eram cât o lingură când m-am născut, cât un pui de pisică.

Merg pe stradă şi văd pe bunicile altora cerşind şi în fiecare o văd pe bunica mea şi vreau să le ajut pe toate dar n-am cu ce.

Aş vrea să duc pe toţi nefericiţii şi neîncălziţii de nimeni undeva, în locuri fericite, în care să îi putem iubi dar nu am atâta putere.

Mă doare, mi se sfâşie inima, ochii mi se umplu de lacrimi şi sunt neputincios să ajut pe cineva, când mulţi, foarte mulţi fraţi ai mei nu au aproape nimic.

„Două loturi” e povestea unor bilete de loterie, care se pierd, care se regăsesc şi duc la două finaluri diferite.

Descinderea în casa ţigăncii, nebunia posesorului de bilete şi ideea „fatalităţii” sunt liniile de forţă ale povestirii.

„Ion” e o adevărată dambla, unde el, fiind fratele împărătesei, se opune măgarului ce cânta „Carnavalul de Venezia”, pe când în „Partea poetului”, o parabolă cu valenţe pseudo-religioase, Dumnezeu nu dă nimic poetului, pentru că la împărţeala darurilor, el, îmbătat de lumina lui Dumnezeu, nesocotea cele pământeşti[12].

I se promite intrarea în Rai de către Dumnezeu, vine el de câteva ori, Sfântul Petru îl trimite la plimbare pe pământ, până la urmă, văzându-i dezamăgirea imensă, îl roagă pe Dumnezeu să îi dea ceva: peniţe, cerneală şi hârtie.

Poetul are de toate, e mulţumit dar acum scrie prea mult şi vine de multe ori la Dumnezeu pentru a mai primi rechizite.

E atenţionat că trebuie să facă economie de rechizite şi Dumnezeu afirmă că e cam „găgăuţă” poetul.

Parabola are trimitere sigură, numai că eu nu o pricep până la capăt.

Cu cât renunţăm la noi şi la grija spurcată de noi cu atât ne umplem de iubire, de smerenie şi de înţelegerea oamenilor.

Acest lucru l-am perceput şi mai mult în aceste zile prea înţelepţitoare pentru mine.

Costion Nicolescu amintea la un moment dat zicerea unui Sfânt Părinte: când nu vor mai fi drumuri între noi, paşi reciproci…atunci va veni sfârşitul.

Învăţăm bucurându-ne continuu.

Învăţăm şi ne bucurăm numai dacă ne iubim unii pe alţii şi dacă ne bucurăm unii de alţii.

Pe cât noi ne împărtăşim din iubirea Prea Sfintei Treimi, pe atât privim umanitatea ca pe o mare familie, în care toţi trebuie să fim una, dar într-o unitate în care să ne conţinem duhovniceşte unii pe alţii şi fiecare pe toţi la un loc.

Când nu mai consider că tu mă împlineşti sau că în relaţie cu tine e împlinirea mea, eu devin ceva închis pentru mine şi nu mai pot să mă înţeleg, reducându-mi astfel posibilitatea de îmbogăţire personală infinită.

Celălalt, care se deschide pe sine pentru mine, mă deschide şi pe mine în acelaşi timp spre el şi mă face să îl resimt foarte viu, tocmai pentru că amândoi percepem împărtăşirea de altul ca pe o bucurie pe care ne-o asumăm reciproc.

Mă descopăr privind la altul şi nu la mine.

Falsul meu eu, creat de introspecţia mea egoistă, dezumanizantă, priveşte spre himera lipsei mele de dragoste, creată din refuzul de a vedea pe alţii mai importanţi şi mai presus decât mine.

Când tu eşti cel mai important pentru tine atunci nu eşti important pentru nimeni.

Când recunoşti însă, că tu eşti cel mai neimportant decât toţi, atunci afli, că adevărata ascensiune nu constă în ridicarea deasupra altora ci în coborârea mai prejos decât toţi.

Smerenia, umilinţa plină de dragoste e cea mai mare înălţime, din care nu poţi cădea, pentru că tu te simţi slujitorul umil şi prea păcătos al tuturora.

Când înţeleg că am nevoie de altul mai mult decât de mine, că trebuie să privesc la ceilalţi ca să mă găsesc pe mine, egoismul meu se rupe ca o cămaşă uzată şi ticăloasă, pentru a mă îmbrăca în haina iubirii, care preferă să se dezgolească pe sine, dacă are de îmbrăcat pe altul.

A te mândri cu ceva şi, cu atât mai mult, cu tine însuţi înseamnă a nu ştii că valoarea nu are consistenţă fără adevăr, fără sfinţenie.

Dacă nu ne-am sfinţit viaţa, dacă nu ne găsim la Dumnezeu ca Sfinţi ai Săi, dacă nu vom fi moştenitorii Împărăţiei, la ce bun toate, la ce ne folosesc, cu ce ne încălzesc?

Când nu-L dobândim pe El, putem să dobândim toată lumea, pentru că nimic nu ne satură, nimic nu ne alină inima.

Ne luăm o maşină, 10 maşini, 5 kilograme de aur să ni-l punem şi în cap, 30 de vile la munte şi mare…Dar, fără a fi cu El, fără a ne umple de sfinţenia iubirii Sale, avântului nostru i se rup aripile şi ne zdrobim de stânci prăpăstioase.

Nu mă satură averea, nu mă împlineşte!

Nu mă satură nici zece miliarde de femei goale cu care aş face sex, nici luna de pe cer şi nici 10 miliarde de ceruri fără Treimea mea, fără iubirea Ei desăvârşit de frumoasă.

Nu poţi să te minţi la infinit. Voi repeta mereu acest adevăr capital din care se naște convertirea, venirea în sine, pocăința.

---

[1] A se vedea: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=38%3Apr-prof-dr-stere-tache&option=com_content&Itemid=276.

[2] Predica din 19 septembrie 2004. Am recitat Apostolul și am găsit aici, în Biserica de lângă parcul Tineretului, două fragmente din Sfintele Moaşte ale Sfântului Sfinţitului Mucenic Haralambie.

[3] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/cv-pr-prof-acad-dr-dumitru-popescu/.

[4] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/01/24/cv-ul-prof-dr-remus-rus/.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Ple%C8%99u.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Gheorghe.

[7] Psiholog, fosta soție a lui Gabriel Liiceanu. A se vedea ultimele ei cărți publicate: http://www.polirom.ro/catalog/autori/liiceanu-aurora/.

[8] Actriţă, căsătorită şi o creştin-ortodoxă activă.

A se vedea: http://www.humanitas.ro/magda-catone.

[9] Teolog romano-catolic, momentan decanul facultăţii de teologie romano-catolică din Bucureşti.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Francisca_B%C4%83lt%C4%83ceanu.

[10] Citez din I. L. Caragiale, La hanul lui Mânjoală. Nuvele şi povestiri, prefaţă de Gabriel Dimisianu, tabel cronologic de Şerban Cioculescu,  col. „Biblioteca pentru toţi”, Ed. Minerva, București, 1987. A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale.

[11] Idem, p. 75.

[12] Idem, p. 154.