Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [72]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 508-515.

***

Tocmai îl visasem pe părintele Marcel [Hancheș] că venise la mine şi că nu îl primisem prea bine iar el se întristase. Iar de întristarea lui şi eu m-am întristat şi apoi am plâns. Asta în vis…

Şi pe 2 octombrie [2004] am aflat că el va veni la București pentru a fi naş de Cununie, pentru a doua oară în viaţa lui, pentru o prietenă comună.

Simţeam cum vine…spre București…în acea zi, pentru că îl așteptam cu bucurie…

Şi cu cât venea mai aproape (a făcut 480 de kilometri cu maşina, cu mașina cuiva), bucuria şi pacea Sfântului Duh sporeau în mine cu putere şi, fără îndoială, şi în el şi în Rusalina, soția sa, ei fiind nașii noștri de Cununie.

Am discutat puţin…dar s-au deschis noi prăpăstii între noi, din nefericire, deși, totodată, am trăit bucuria de a ne simţi tot mai uniţi în unele amănunte de viață și de gândire.

M-au durut enorm câteva lucruri inacceptabile între doi oameni luminați de harul lui Dumnezeu.

Primul dintre ele: când mi-a spus că scrisorile mele către el, scrise din toată inima și cu toată conștiința, primele mele scrisori către el au fost nişte prostioare (!!!!!), fără să-mi spună cum sunt ultimele sau dacă tot ceea ce simt și gândesc și vreau e numai o prostie fără final iar viitoarea mireasă îmi spune, că Rusalina nu-mi putea citi scrisorile mele prime (?!) dar că a înţeles că trebuie să mă considere „altfel” (cum ?!).

Nicio remarcă personală, nicio subtilitate din partea lui Marcel și a Rusalinei…deşi eu i-am umplut de laude şi de admiraţie pentru ceea ce am văzut în ei și în munca lor eclesială și teologică.

Pentru că prietenii, care se văd profund unii pe alții, trebuie să se încurajeze întru toate cu mărime de inimă.

Nu aştept laude de la nimeni și ar fi cel mai penibil să le cer cuiva.

Însă prăpăstiile dintre noi doi și ei doi se nasc tocmai din această fugă de dialogul real din partea lor, considerând orice vedere a noastră vizavi de ei drept un atentat la persoana lor.

Dar atunci când dragostea nu e viciată de nimic se bucură să scoată în evidenţă frumuseţea celui iubit, chiar dacă acela nu i-o cere şi nici n-o doreşte.

Și asta numai pentru că dragostea se şterge înaintea celui pe care îl poartă în inimă, ca pe o comoară vie.

Când el mi-a spus că i-am scris lucruri uşoare, neconcludente, care nu-l interesau – nu mai îmi amintesc ce cuvânt a folosit în mod precis, pentru că a folosit un cuvânt căutat – stăteam pe aceeaşi bancă, în parcul de la Sfânta Ecaterina, unde cu câteva zile în urmă aşteptasem cu emoţie rezultatele la Dogmatică. Rezultatele examenului doctoral…

Și fiind încă în bucuria curată pe care am trăit-o de curând și în bucuria candidă cu care l-am așteptat, i-am așteptat pe amândoi cu dor…în fața lui, a celui care îmi spunea cu o doborâtoare indiferență toate acestea…mi s-a zvârcolit inima în mine…și am înțeles, în mod profund, că dau orzul pe gâște…

Mi-am înghițit durerea, am făcut pe prostul, bucuria și jovialitatea mea i le-am pus la picioare, nimeni nu și-a dat seama ce trăiam atunci, câtă dezamăgire…și am vrut să văd până unde va duce mințirea mea în față…că sunt înțeles, apreciat, văzut de mintea și inima lui…

Am discutat câteva zeci de minute pe bancă, pe acea bancă, deși eram foarte obosit și fără chef de politețe fadă, pentru că au dorit să plece de la noi pentru ca să-i găsească pe viitorii săi fini.

Fina era la coafor şi a venit după vreo 2 ore şi jumătate. Numai că nu s-a arătat enervat de asta…

Dar dacă eu întârziam aşa de mult, cu siguranţă că s-ar fi enervat și ar fi plecat, pentru că de la mine se așteaptă să fiu duhovnicesc…pe când el se comportă ca un bădăran.

A fost liniştit, acolo, în parc, în timp ce a vorbit cu mine…fără să sesizeze că eu nu mă simt bine.

La noi în apartament au stat vreo jumătate de oară, ca pe spini, şi eu m-am uitat intens la ceas, ca nu cumva să îi reţin mai mult decât trebuie, pentru că dădeau semne evidente de grabă, de așteptare a lor de către alții. Și i-am crezut că se grăbesc…

Am discutat, printre altele, în această jumătate de oră repezită, despre presupusul Filioque la Fericitul Augustin şi am ajuns amândoi la conluzia, că ni se pare mai mult un augment catolic târziu decât o reală greşeală a acestuia, apoi despre un text pe care eu îl tradusesem din latină, despre ce vreau eu să fac şi despre cum se simte el acum.

Dar când îl ia pe „nu” în braţe, nu-ul lui inflexibil, eu nu pot să mai fac altceva decât să renunţ la a-mi răci gura de pomană și să fac cum vrea el. De aceea am plecat cu ei în oraș…deși nu aveam chef de niciun fel…

Doream să merg cu ei la naşul lor şi la viitorii miri numai pentru ca să mai vorbim, între timp, lucruri teologice și de viață și nu pentru că nu eram destul de obosit și mi-ar fi plăcut să mă plimb prin tot Bucureștiul…dar m-au abandonat în drum, fără nicio explicaţie de bun simţ, lucru pe care eu nu puteam să îl fac niciodată vizavi de ei, pentru că eu mă bucur și mă laud cu ei…și nu mi-e rușine cu ei.

Se pare însă că ori nașul lor nu m-a vrut pe la el…ori au considerat că mersul meu la viitorii lor fini e un lucru „neadecvat”.

Însă au avut nesimţirea să îmi propună să îi cazez pe cei doi şoferi/prieteni cu care ei veniseră, lucru pe care nu l-am dorit nicidecum.

Este inadmisibil ca ei să dorească să plece de la mine, să nu se bucure de o discuție prelungă și duhovnicească cu noi dar să îmi dea pe cineva cu care nu am nicio relație.

Le-am repetat de două ori: „Dacă în Ohaba (parohia sa) ar fi stat şi mama şi soacră-mea, și eu aș fi venit de la București în satul vostru, eu n-aş fi locuit la niciuna peste noapte decât la voi”.

De ce? Pentru că mama și soacră-mea nu le au cu viața duhovnicească nici cât negru sub unghie. Dar dacă noi pretindem că am fi duhovnicești dar considerăm că e o bucurie să fugim unul de altul atunci e vai de capul nostru.

Concluzia dureroasă: oamenii despre care eu vorbesc acum sunt nişte oameni duhovniceşti, niște oameni rari. Dar carenţele caracterologice ale acestor doi oameni frumoși și profunzi, orgoliul şi nesimţirea lor sunt gesturi de indelicatețe care ne consternează, pentru că le viciază o dragoste reală pe care ne-o poartă.

Iar apropierea fizică de ei îmi scoate în conștiință, de fiecare dată, şi mai explicite aceste lucruri.

Şi mă întreb, în mod cât se poate de legitim și de înfricoșat față de viitorul Bisericii noastre: Dacă unii ca ei pot să se comporte aşa, ce fel de speranţe să mai am de la alţii, de la cei care nu se curățesc de patimi, care nu aprofundează teologia Bisericii și nici nu înțeleg ce se petrece în ei și în jurul lor?

Faţă de oamenii pe care îi iubesc eu nu am trăit niciodată inconsistenţa aceasta a suspiciunii şi a răcelii educate, detaşarea sterilă faţă de persoana lor.

Eu vorbesc cu ei avându-i în mine şi nepropunându-mi să îi scot de acolo.

Dar când văd, fără tăgadă, semnele decadenţei, ale decăderii din dragoste şi din sinceritate din n motive, dragostea mea devine deodată solidă din foc aprins şi sufăr durerea celui omorât de prăbuşirea unui gigantic bloc peste el, prăbuşire provocată nu de un gură cască, nu de un necunoscător al sufletului oamenilor ci tocmai de cel pe care îl iubeam mult şi credeam că mă iubeşte mult.

Slujba Cununiei a fost făcută fără prea multe emoţii.

Ei, nașii noștri și ai proaspeților cununați, au plecat și ne-au lăsat „înlocuitori de nași”, să mergem unde?, tocmai acolo unde ieri nu au vrut să mă ducă.

Mergem cu taxiul, ajungem la masă şi ne intrăm în rolul de „înlocuitori de naşi”.

De aici încolo însă începe surpriza plăcută a acestei zile.

Ceea ce n-au putut să facă cei doi oameni duhovnicești și nici nașul lor, înainte, la slujbă și după…au făcut niște oameni nu prea aproape de viața Bisericii și, cu atât mai puțin, cunoscători ai teologiei sale mistice.

Oamenii de la masă au fost receptivi şi amiabili cu noi doi şi au constatat, cu bucurie, că m-am „coborât la mintea lor”  şi că vorbesc deschis, cum nu au mai văzut la alţi preoţi.

Le spun însă că eu nu sunt preot, lucru pe care îl crezuseră anterior…ci eu doar îl înlocui pe nașul mirilor, pe părintele Marcel și că soția mea o înlocuie pe doamna preoteasă Rusalina, bineînțeles într-un mod modest, adică în felul nostru și nu al lor…

Se pune în discuție problema socializării dintre credincioşi, în termenii în care trebuie să fim ai Bisericii dar deschişi în acelaşi timp şi problemelor şi tendinţelor societăţii.

Bineînțeles, discuții purtate printre felurile de mâncare ale nunții, cu oameni pe care îi vedeam atunci pentru prima dată…în afară de mireasă. Mireasa, absolventă de teologie, ne fusese colegă.

Mă abordează deschis una dintre fiicele socrului mare, care aspiră la a fi asistentă medicală – socrul mare are 7 copii, pentru că nu a vrut să avorteze niciunul soţia lui – şi mă întreabă despre statutul defavorizat al femeii în societatea de azi, care, după ea, ar decurge din textul liturgic al Cununiei.

Ea crede că femeia nu trebuie să se supună în mod integral bărbatului şi că trebuie să fie egala lui. Dar egalitatea promovată de ea avea tente feministe chiar dacă nu le conştientiza prea bine.

Înţelegea literal ideea că femeia trebuie să se teamă de bărbat – din Apostolul Cununiei – însă continuarea discuţiei cu ea şi cu soţul ei, mai ales, a dus la rezultate surprinzătoare.

Şi anume: au început să se problematizeze cu atenţie diferite aspecte ale raporturilor complexe dintre bărbaţi şi femei şi s-a înţeles că disponibilitatea şi dragostea mea de a vorbi cu oamenii e o dorinţă a înnoirii dialogului dintre cler şi credincioşi.

Soţul acesteia lucra în domeniul reclamelor şi îmi spune la un moment dat că el adoarme la predicile preoţilor din Bucureşti, care nu ştiu să fie actuali, extrem de ancoraţi în cotidianul zilei. Îi dau dreptate.

Pentru cineva care nu are cultură teologică şi vrea să consume repede slujba, cantonarea preoţilor noştri în texte şi motive tradiţionale nu prea prinde la un astfel de segment al societăţii, care ar dori o predică cu accente underground sau telenovelistice.

Ca să îl faci să rămână trebuie să îi vorbeşti pe un ton şi cu un limbaj familiar.

Însă ca să faci acest lucru trebuie să intuieşti profilul celor care te ascultă, să le urmăreşti cu atenţie gestaţia interioară, acea naştere a stării de ascultare sau de respingere a ta.

Dacă nu ştii când să termini – ne spunea profesorul nostru de predică, părintele Vasile Gordon – strici totul, pentru că predica trebuie să aibă un final dar trebuie să aibă şi o aprindere a minţii, a inimii, a entuziasmului.

Interesant a fost și faptul, că socrul mare, după o bere, două, a devenit mai încrezător în dialogul cu mine şi mi-a vorbit despre un caz „real”, zicea el, care l-a dezamăgit.

Și noi eram dezamăgiți…așa că dezamăgirea era o stare de spirit. Și ne spune…

Un preot făcea dragoste cu soţia lui şi a venit cineva ca să îl ia să îi facă o slujbă. Şi acela „s-a dat jos după nevasta lui” şi s-a dus să îi facă slujba solicitantului.

Şi treaba asta, că după ce preotul a făcut dragoste s-a dus să slujească i se părea aiurea, ca şi când nu ar fi avut voie preotul să facă dragoste cu soţia lui.

Şi l-am întrebat ce ar fi făcut el în locul preotului.

S-a uitat la mine, și-a dat seama că nu are niciun argument şi a încheiat discuţia pe această temă, pentru că punerea problemei era, în mod evident, falsă.

Dar „dezamăgirea” omului mi-a spus și altceva în subsidiar: că mulţi îl văd pe preot fără sex sau fără boli, pe când tot mai mulţi îl văd ca pe unul dintre noi, până la a-l confunda în mod total cu ei înșiși, care nu au nimic de-a face cu preoţia.

Idealizarea preotului sau a celui ce merge la Biserică dar şi discreditarea amândurora sunt două extreme, care ţin capul de afiş în creierul oamenilor nebisericoşi.

Unuia i s-a părut că sunt obscen în limbajul meu, pentru că el dădea dovadă de o mult prea falsă pudoare, atunci când am pus problema relaţiilor sexuale în căsătorie.

Vorba românului care ţi-o zice de la obraz: „ ei o fac pe înfundate, ca iepuroii şi se uită la tine miraţi, când aude de păcate trupeşti”.

Şi apropo de acest detaliu…La Arad, acum câteva zile, a fost primul târg pornografic din România, unde s-au vândut de la cătuşe de prins în pat până la casete porno şi dansuri la bară. Și, deși era multă afluență acolo, nimeni nu ar fi recunoscut, dacă eram cu ei la masă, că au fost și le-a plăcut…

Discuţia se frânge în două, atunci când a venit o altă fiică a socrului mare, care era anul trei la Asistenţă Socială.

Avea un defect de vorbire din naştere, probleme incipiente cu auzul, dureri de ochi…dar cel mai important i se părea „sminteala” de care suferă.

A citit mai multe cărţi sectare şi acum vrea dovezi.

M-a întrebat, dacă nu cumva învierea Sfântului Lazăr nu a fost înviere, ci moarte clinică.

Răspunsul meu a fost acela, că e vorba de o minune, pentru că Cel care a înviat-o e argumentul cel mai convingător.

Ea nici nu-şi putea da seama cât de minunată era în neliniştea ei, pentru că neliniştea e apanajul omului care caută şi nu a somnambulului religios, care e ortodox dar e bâtă de oină în orice problemă teologică.

La 25 de ani ai ei, această criză religioasă e o manifestare nu de necredinţă, ci de o lărgire şi o aprofundare a credinţei personale.

Ea vrea să se întoarcă la ingenuitatea credinţei sale de la 15 ani, dar eu i-am spus că trebuie să meargă mai departe, la o credinţă mai profundă şi să nu se gândească la ce a fost, căci acea stare nu se va mai întoarce niciodată.

Vorbim până aproape de ora 17 iar socrul mare şi ginerele său ne conduc până la cimitirul protestant din apropiere.

Şi ginerele îmi spune că o să-mi ducă dorul, pentru că lipsa mea se va resimţi în mod evident. Şi atunci am înţeles impactul pe care îl avusesem în acea zi în viaţa lui.

Astăzi, din senin, E. a venit la mine și și-a cerut iertare, făcându-mi metanie. După tot circul celor doi ani, am înțeles că dracii au vrut să am repulsie de Sfinţii nebuni pentru Hristos, pe care îi iubesc aşa de mult, îngăduind această ispită venită prin ea.

De multe ori demonii caută să ne facă să vedem cele mai frumoase lucruri cu ochi răi şi, mai ales, reci.

Bucuria reală însă nu e să aştepţi să fii fericit, ci să primeşti fericirea venită de la Dumnezeu fără să te ataşezi de ea ca de o stare care ţi se cuvine.