Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 519-523.

***

Istoricul catolic italian Gabriele De Rossa[1] spunea într-o carte de-a sa, că „globalizarea, produsul timpului tehnologic…putem să o numim ateism civil, fiindcă nu produce războaie, nu provoacă victime, sălăşluieşte liniştit în sânul familiilor noastre, şi hrăneşte societatea noastră cu bunăstare[2].

Dacă în comunism se propovăduia absența lui Dumnezeu, în democraţie bunăstarea socială ne acaparează mintea, pentru a nu mai reflecta la prezenţa şi realitatea lui Dumnezeu.

Dacă ateismul exclude, globalizarea te centrează pe multiplul terestru, pentru a nu mai avea racordare la transcendenţa lui Dumnezeu.

Publicitatea economiei de piaţă îţi oferă ample tentaţii, pe care nu ți le poţi satisface pe deplin. E prea mult ceea ce ea îţi oferă şi mult prea antagonice ofertele ei.

Ele te fac să trepidezi, să treci de la o bucurie la alta, de la o senzaţie la alta, să ai sentimentul că eşti bogat, că poţi să optezi pentru multe lucruri şi să te simţi satisfăcut de ceea ce încerci, de ceea ce experiezi.

Dar ceea ce experiezi e mai mult contingent decât duhovnicesc, e de aici, de pe pământ şi ţi se prezintă ca rupte de Dumnezeu şi ca lucruri în sine şi pentru sine.

Concluzia dezastruoasă este că ţi se dă prea mult tocmai pentru ca să nu reflectezi adânc la condiţia ta şi la realitatea ta interioară.

Societatea postmodernă te umple cu de toate pentru ca să uiţi de tine şi de vocaţia şi drumul tău eshatologic, trăit în relaţie vie, mereu actuală cu Dumnezeu.

Ne pierdem în labirintul imensei pieţe de oferte, când trebuia să ne pierdem în dragostea de Dumnezeu şi de oameni, renunţând la noi înşine, la orgoliul de sine.

Punându-ne pe noi în centrul lumii ne opacizăm cu totul pentru adevăr, pentru că devenim propria noastră sminteală şi cădere.

Idolatrizându-ne libertatea, ne încătuşăm zilnic într-o lume ficţională, renegându-ne bucuria, singura bucurie: aceea de a-L slăvi pe Dumnezeu şi de a ne minuna de bucuria Sa faţă de noi.

*

Sfântul Apostol Toma căuta confirmarea răstignirii Sale în trupul lui Hristos cel înviat, pentru ca să ne arate că nu putem iubi şi nu ne putem încrede decât în Cel care ne-a iubit atât de mult încât S-a răstignit pentru noi.

El Îl vrea pe Hristos cel răstignit pentru că Acela e adevăratul Hristos, credibilul Hristos Care a înviat din morţi.

El nu a negat învierea Sa din morţi, ci a vrut să se convingă de faptul, că Cel în care trebuie să creadă că a înviat este Cel care a murit pentru păcatele lumii întregi.

Însă Hristos nu vine imediat să-i confirme Sfântului Toma învierea Sa din morţi. Îl lasă să vadă dacă se încrede în confraţii săi de apostolie, dacă se lasă convins de acest adevăr.

Şi pentru a elimina orice îndoială, mai ales pentru noi, cei de azi, vine după 8 zile, tot într-o duminică la Apostoli, fiind de față și Sfântul Toma, pentru ca să ne încredinţeze pe toți, în mod deplin, că Cel care a murit pentru noi, a şi înviat pentru noi şi că El e Dumnezeul nostru.

*

După Înviere, Sfinţii Apostoli erau pe Marea Tiberiadei şi Domnul îi întâmpină cu Pedia, adică cu: „Fiilor!” (In. 21, 5). Îi întâmpină la ţărm.

Când vom ajungem la ţărm, chiar dacă nu avem mari rezultate, dacă ne-am străduit după puterile noastre, vom fi primiţi de El şi ne va numi fiii Săi.

Lipsa de peşte a acelei nopţi este o pildă pentru noi: fără Dumnezeu nu poţi converti lumea.

Străduinţa ta poate fi mare, poţi vorbi frumos, poți fi foarte convingător, însă nu pe atât de convingător, încât oamenii să se schimbe, să devină alţi oameni, dacă nu sunt ajutați de harul Său.

Poţi să ai năvoade, adică cuvinte, poţi să ai multă experiență predicatorială, poți să te dedici foarte mult slujirii lui Dumnezeu și luminării oamenilor…Însă fără harul Său, fără ca El să cheme peştii, pe oameni adică, la Sine, oamenii nu vor veni şi nu se vor lăsa prinşi de frumuseţea cuvintelor pe care le spui.

*

De ce a folosit Fiul lui Dumnezeu toate aceste comparaţii pentru oameni?

Astăzi par „peiorative” pentru mulți dintre contemporanii noştri.

Pentru că „a fi peşte” înseamnă a scoate fete la „produs”, a fi codoşul lor, cel care le tocmeşte prețul pentru  care trebuie să facă sex cu clienţii.

Însă nu despre astfel de „peşti” vorbeşte Domnul. Ci îi compară pe oameni cu peştii, pentru că şi oamenii şi peştii trăiesc în comunitate.

Sunt bancuri de peşti şi comunităţi de oameni. Şi pentru ca lucrurile să meargă bine trebuie să corespondăm între noi, să conlucrăm.

Mergem cu toţii după hrană.

La Biserică venim cu toţii ca să mâncăm, să ne hrănim de la Masa lui Dumnezeu.

Şi cea care ne atrage e frumuseţea Lui, a lui Dumnezeu.

Venim pentru El, pentru că am căzut în plasa iubirii Lui.

El sta pe ţărm dimineaţa (In. 21, 4), după ce se dusese noaptea, întunericul.

Ucenicii se munciseră toată noaptea, doriseră să prindă pește dar nu putuseră să prindă nimic. Erau obosiţi, dezamăgiţi…

Iar El vine şi stă pe ţărm…Și aşa de transfigurată era firea Sa umană după înviere încât nu au putut să o înţeleagă, să-L recunoască până nu au contemplat-o cu atenţie.

A fost nevoie de timp şi, mai ales, de înţelegerea plină de iubire a Sfântului Ioan, care i-a spus Sfântului Petru, că Acela e Domnul.

Şi El le spune: Fiilor!

Fiii lui Dumnezeu suntem noi, cei care murim şi ne naştem întru El, care mânecăm[3] cu dor spre El.

Şi El le cere mâncarea iubirii lor de care e flămând Dumnezeu. Şi ei spun că sunt goi de o iubire pe măsura Lui.

Dar, cu toate acestea, iubirea se naște din smerenie sau iubirea care stă în smerenie se ridică, ridică mreaja cuvântului pentru ca să prindă peşti pentru Domnul.

Sfântul Petru va transpune în faptă această minune. La Cincizecime nu va mai prinde peşti mari, ci mulţi oameni, din diferite părţi ale lumii. Ei vor veni şi vor cădea în plasa lui, a harului dumnezeiesc care lucra prin el.

Aruncă mreaja în dreapta, în partea înţelepciunii!

Aruncă cu înţelepciune cuvântul, fratele meu, dacă vrei să rodească!

E plin de înţelepciune corul Sfinţilor Apostoli, al acestor vânători de oameni.

Dacă aruncaţi cu dragoste cuvântul lui Dumnezeu, dacă îl aruncaţi în pământul inimilor celor care vă ascultă, vă asigur, zice Domnul, că veţi afla mulţi oameni, care doresc să vină după voi!

Şi când a văzut minunea prinderii peştilor, atunci Sfântul Ioan a zis: „Domnul este!”. Nu putea fi altul mai minunat decât El, decât Domnul.

Când oamenii nu ştiu cum să îi convertească pe alți oameni, atunci îi învaţă Dumnezeu în inimile lor. Și harul atinge inima prin cuvântul propovăduirii și ei cred.

„Este Domnul!”…a răsărit pe buzele lui.

O veste plină de frumuseţe.

Şi Sfântul Petru era ghimnos (dezbrăcat). Era dezbrăcat de cele ale lumii şi în marea învolburată a multor dezordini.

Pentru a merge la El şi-a pus haina, o altfel de haină, cea a virtuţilor şi s-a aruncat în mare, în viforul acestei vieţi, pentru ca să înoate către Domnul.

Dragostea se îmbracă imediat când Îl vede pe cel iubit. Ea se îmbracă repede şi trece la lupta cu păcatul, pentru a-L vedea pe Cel iubit, pe Domnul.

Dar şi Ucenicii merg cu corabia, cu Sfânta Biserică spre Domnul. Nu sunt două căi: una a Sfântului Petru, adică a romano-catolicilor şi alta a ortodocşilor!

Ci prin faptul că Sfântul Petru se aruncă în apă imediat sunt arătați cei care renunţă la toate din iubire pentru El şi vor să pătimească toate pentru El.

Dar şi cei care stau în unire în locaşurile de cult, cât şi asceţii anahoreţi sunt în Sfânta Biserică şi împreună merg spre Domnul.

La ţărm era deja masa. Era masa Împărăţiei Fiului lui Dumnezeu, adică bucuria vieţii veşnice.


[1] Idem: http://it.wikipedia.org/wiki/Gabriele_De_Rosa.

[2] Conti Paolo, Il nemico ora è il nuovo ateismo, Corriere della Sera, 14 maggio 2000, p. 7, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, Ed. Nemira, 2001, p. 86. A se vedea articolul în original:

http://archiviostorico.corriere.it/2000/maggio/14/nemico_ora_nuovo_ateismo__co_0_0005147287.shtml.

Citatul în original: „La globalizzazione, l’ avvento di un tempo tecnologico senza alcun rapporto con le più inquietanti domande: l’ aldilà, la trascendenza, la salvezza. Lo potremmo chiamare un ateismo civile perché non produce guerre, non provoca vittime, staziona tranquillamente all’ interno delle nostre famiglie, nutre le nostre società del benessere”.

[3] A mâneca înseamnă a te scula dis-de-dimineață.

Mânecăm cu dor spre El, adică ne trezim din zori, devreme, pentru a-I sluji Lui toată ziua și pentru toată viața. Ne trezim cu gândul la El, cu dorința de a face voia Lui în fiecare zi a vieții noastre.

Did you like this? Share it: