Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 523-531.

***

A fost acaparatoare pentru mine redescoperirea lui Adrian Lemeni[1] în calitate de profesor. Vorbea cu însufleţire la curs, cu zelul celui care restaurează instituția apologeticii în facultatea noastră.

Şi pe când le vorbea studenţilor lui, îmi vorbea metalingvistic, în mod evident, şi mie, celui care venisem ca invitat la cursul său.

Bucuria din ochii lui era bucuria celui care înţelege că e înţeles, iubit şi apreciat de către mine.

E bucuria pe care o vreau în toate relaţiile de pe pământ.

Spațiul temporal al seminarului său a fost foarte bine cumpănit: o oră şi un sfert pentru discutarea unei teme iar celelalte 45 de minute care mai rămân sunt alocate prezentării lucrărilor de seminar, una sau două, maxim trei.

Implementarea fundamentului duhovnicesc în teologia academică românească – deşi poate părea ironică această afirmaţie pentru un trăitor ortodox autentic, care nu cunoște situația dramatică din învățământul teologic românesc – are nevoie de oameni ca el, şi ca părintele Doru Costache[2] sau părintele Daniel Benga[3].

Cursul său, proiectul său de curs, în ceea ce privește tematica (depinde cum o va umple de conținut) pentru Teologie fundamentală sau Apologetică Fundamentală este revoluţionar în teologia românească academică.

Dacă şi ceilalţi părinţi amintiţi şi alţi mulţi tineri ca ei ar demara un proiect vast de înnoire în învăţământul teologic, cu experienţa pe care o au acum și cu bibliografia imensă pe care o au la îndemână (nu mai vorbesc de mijloacele tehnologice ale momentului), ar putea să redefinească învăţământul teologic într-un an de zile.

Adrian mi-a dovedit-o.

Macheta cursului său la Teologie fundamentală, pentru un semestru, e următoarea:

1. Experienţa eclesială a adevărului: criteriul fundamental al apologeticii ortodoxe;

2. Relaţia intrinsecă dintre natural şi supranatural în Tradiţia ortodoxă;

3. Unitatea cosmosului şi a istoriei în cadrul Revelaţiei divine;

4. Raţiune şi credinţă;

5. Logica participativă şi ontologia iconică a cunoaşterii eclesiale;

6. Sisteme de gândire şi curente filosofice care înţeleg distorsionat relaţia dintre natural şi supranatural (ateismul, deismul, panteismul, panenteismul) şi dintre credinţă şi raţiune (raţionalismul şi deismul);

7. Atitudinea Părinţilor apologeţi în contextul provocărilor prilejuite de întâlnirea dintre Evanghelie şi cultura elenistică;

8. Cultura profană şi experienţa eclesială: perspectivă patristică;

9. Rădăcinile secularizării şi distorsiunile înţelegerii eclesiale a adevărului (Scolastica, Renaşterea şi Reforma);

10. Modernitatea şi principiile sale constitutive;

11. Alienarea conştiinţei religioase (iluminismul şi pozitivismul);

12. Structuralismul ca tentativă de eradicare a metafizicii sau logica fără Logos;

13. Teologie şi ştiinţă în contemporaneitate;

14. Limitele cunoaşterii discursive şi axiomatice reflectate în paradigma ştiinţei contemporane (Fizica, Matematica, Cosmologia).

15. Teoria evoluţionistă şi implicaţiile sale. Ideologizarea şi manipularea rezultatelor prin cercetarea ştiinţifică;

16. Comunicarea cuvântului sacru în paradigma erei informatizate;

17. Martirajul şi valoarea lui apologetică: relevanţa martirajului în lumea contemporană.

Mie, tot acest proiect, mi se pare extraordinar, deoarece poate fi cadrul unei continue aprofundări şi diversificări tematice.

E structurat în mod fundamental altfel decât cele din anii ’40.

În 1948, Teologia fundamentală a fost scoasă din planul de învăţământ al facultăților de teologie din România deoarece era reacţionară la propaganda ateistă.

Cu noi planuri de predare a Dogmaticii, a Moralei, a Istoriei Bisericii Universale etc., adică apropiindu-ne de modul autentic de teologhisire şi expunere ale Sfinţilor Părinţi dar cu limbajul, instrumentele şi în cadrul lumii de azi am fi mult mai proprii pentru a face teologie.

Îmi pare rău că în timpul cursurilor din timpul facultății, datorită conflictul meu real și nu regizat, adică principial, cu părintele Doru Costache, nu am avut tihna să remarc, în toată autenticitatea lui, programul înnoitor al acestuia în a face teologie şi apropierea sa faţă de cultură, ştiinţă şi problemele reale ale omului de azi.

Şi în urma acestui conflict principial am înţeles încă odată, că nu trebuie să ne uităm, în primul rând, la ce e greşit la celălalt, ci la ce e bun şi autentic la el şi pe acel lucru să îl aprofundăm.

Poziţia sa pro-evoluţionistă nu o accept nici acum, pentru că nu e acceptabilă în cadrul învăţăturii ortodoxe. Dar multe din aprofundări sale teologice m-au făcut să privesc mult mai atent și mai amplu lucrurile.

Am căutat prilejuri de împăcare cu părintele Doru Costache dar poate că n-am fost prea convingător. Și îi dau dreptate: ceea ce știe el despre mine și despre ce înțeleg eu e foarte puțin în comparație cu ceea ce știu și am înțeles eu despre el.

Poate, pe viitor, când cărțile mele și munca mea teologică vor fi la îndemâna tuturor și voi deveni tot mai explicit, va înțelege că reacțiile mele la unele dintre afirmațiile sale au izvorât din experiența mea teologică și duhovnicească și nu din aversiune față de persoana sa.

Și, ca el, nu mă înțeleg mulți din jurul meu…și nici nu le pot reproșa acest lucru.

Problema e, ca după ce m-ar citi, după ce mi-ar citi cărțile să nu înțeleagă nici atunci nimic despre mine.

Uneori trebuie să trecem peste multe bariere reale sau închipuite pentru a fi credibili.

Mie nu-mi place deloc situaţia asta ingrată și neproductivă, când celălalt vrea să îi trăieşti viaţa şi teologia până la depersonalizare numai pentru că el e profesorul tău.

Nu e academică această dorinţă de intrare în forţă în celălalt pentru a-i implanta propria ta părere.

Dacă celălalt nu ne acceptă, orice încercare a noastră de a-l brusca se va transforma într-o neacceptare și mai sagace.

Însă, pentru mine, deşi au existat toate aceste dispute virulente, respectul, admiraţia şi dragostea pentru persoana şi teologia sa sunt vii, cu toate că nu sunt de acord cu poziţia sa evoluţionistă.

Căci atunci când ţi se spune, că Sfântul Adam, Protopărintele nostru, a fost primul dintre multele „primate”,  care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, atunci acest lucru e inacceptabil.

Dacă Sfântul Adam e „un maimuțoi văzător de Dumnezeu” (O, Doamne, iartă-mă…și îl iartă!) s-a ales praful de Revelație, de teologie, de viața duhovnicească, pentru că raționalul și duhovnicescul sunt înlocuite de irațional și de animalitate.

Nu am căutat însă motive de ceartă cu părintele Doru Costache și oricând ne vom întâlni îi voi arăta respectul meu pentru alte poziții teologice ale sale corecte.

Însă nici nu pot să accept falsificări grosolane ale Revelației și ale istoriei, pe care cineva să mi le spună cu nonșalanță și, în același timp, să mă forțeze să le cred „ortodoxe”.

La fel stau lucrurile şi cu părintele profesor Constantin Coman[4]. La un curs de Introducere în hermeneutica Noului Testament i-am spus acestuia, că fără prezenţa interioară a  harului dumnezeiesc nu poate înţelege în niciun fel planul duhovnicesc, adânc al Sfintei Scripturi. Ştia şi dânsul acest lucru.

Însă i s-a părut că am fost „ireverenţios”.

Însă a spune adevărul şi a fi onest cu tine însuţi și cu convorbitorul tău nu e niciodată o greşeală, ci un act asumat prin care îți mărturisești propriul crez, convingerea cea mai adâncă.

Ceea ce i-am spus lui este singura cale de a cunoaşte tot ceea ce există. Numai învăţaţi de Dumnezeu putem percepe bucuria dumnezeiască şi raţiunile adânci şi tainice ale creaţiei lui Dumnezeu.

Disputele teologice oneste, cinstite (ei le-au înțeles altfel, din păcate) dintre mine și unii dintre profesorii și colegii mei nu vin dintr-un fals și gongoric conflict al generaţiilor, în care eu nu cred, ci din diferența de racordare la viaţa duhovnicească și la Tradiția Bisericii, adică din diferența personală de experiență teologică și duhovnicească.

Vorbim pe măsura noastră, a fiecăruia…și dacă nu acceptăm că lucrurile se pot vedea mult mai larg, mult mai profund, considerăm că celălalt e de vină pentru ceea ce noi nu înțelegem.

Dacă vrei să faci teologie academică „pură”, poţi spune orice gând îţi vine despre Sfinţii şi istoria Bisericii, despre creaţie, moarte şi păcat, stând cu ţigarea în mână, drăcuind şi înjurând, scriind după o partidă de sex sau fără să dai pe la Biserică cu anii, fără să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti şi fără să te gândeşti la despătimirea ta de patimi sau la viaţa veşnică şi să vezi teologia ca pe o sumă de informaţii, înşiruite şi ticluite cu morgă academică şi care să fie o realitate pur intelectualistă, fără tangenţă cu harul dumnezeiesc.

Însă dacă vrei să îţi sfinţeşti viaţa, cadrul academic trebuie îmbogăţit în comparaţie cu ce e acum, pentru că trebuie să fii cu adevărat prieten cu Dumnezeu, apropiat al Său prin har şi apărător dar şi tâlcuitor cu evlavie al adevărului dumnezeiesc.

Începem de la texte amendate critic, de la filologie riguroasă şi atentă, de la texte şi mărturii sigure, dar trebuie să sfârşim în bucuria de a cunoaşte şi mai profund pe Dumnezeu, pe oameni, pe noi înşine şi creaţia întreagă.

O zi de vineri…care s-a transformat într-o bucurie extraordinară, măreaţă. Când Dumnezeu te bucură sau bucuria continuă a lui Dumnezeu, pe care El o revarsă în noi, e o realitate despre care trebuie să vorbim numai la superlativ, la super-superlativ, pentru că întrece orice aşteptare.

Trec la domeniul vizual, al concluziilor care vin din ideea vizualizată.

În „S1m0ne”[5], Al Pacino[6], întotdeauna trist şi cu faţa sa cu tente stranii, lugubre, creează femeia virtuală, un alter-ego care bate toate recordurile ca şi cântăreaţă.

Toţi o iubesc deşi ea este doar o femeie creată din milioane de  pixeli.

Nimeni nu o văzuse pe această femeie dar ea umplea ecranele întregii lumi, având admiratori înfocaţi, demenţial de iubitori.

Al Pacino joacă drama artistului căruia i se iubeşte creaţia dar nu e iubit el, autorul ei. Vrea să convingă presa că ea e o ficţiune, că ea e numai pe dischetă dar nimeni nu îl crede.

Îşi propune să arunce toate dischetele, şterge programul cu Simone (ajunsese la versiunea a opta a acestui program, în care crease o femeie pe calculator, care se mişca independent de el, deşi făcea gesturile lui, ca femeie însă şi gândea ca el)  dar o cameră de luat vederi îl filmează când aruncă în ocean o cutie foarte grea, care arăta aidoma unui coşciug.

Anunţă că Simone a murit. Îi face înmormântarea…dar e prins că „moarta” nu exista în coşciug şi e închis.

Interogatoriul la care a fost supus era înnebunitor.

Nimeni nu-l crede că a fost o farsă. Toţi îşi vor femeia virtuală înapoi. Nimeni nu vrea să creadă că e o nălucire, că acea femeie nu a existat niciodată.

Și aceasta, pentru că admiratorii nu pot să accepte că s-au înşelat, că miliarde de oameni au iubit şi iubesc o fantomă.

Fiica deţinutului recreează programul, Simone revine dintre cei morţi şi farsorul de geniu, alias Al Pacino, iese din puşcărie. Soţia lui îi propune să îi mintă în continuare dar de data asta într-un stil şi mai mare.

Creează imagini virtuale în continuare, în care el are doi copii cu Simone şi e fericit, deşi Simone nu există iar Al Pacino locuieşte cu reala lui soţie, mult mai în vârstă decât ficţiunea de pe computer şi cu fiica acestuia, o domnişoară în toată regula.

Concluzia filmului e că poţi să-i minţi până în pânzele albe pe cei care vor să accepte totul fără nicio discernere.

Vraja ecranului nu îţi mai dă voie să te întrebi, dacă ceea ce vezi tu e cu adevărat, dacă există în realitate.

Primeşti surogatul pentru că ţi se pare frumos dar nu observi că ceea ce vezi tu nu e şi ceea ce trebuie să mănânci.

Mai departe, concertele lui Beyoncé[7] sau ale lui Eminem[8], cu milioane de spectatori şi telespectatori trebuie să fie un punct de reflecţie înspăimântător pentru orice credincios, nu neapărat ortodox.

Cum de atrag atâția tineri trei tâmpenii spuse pe scenă și Biserica și teologia nu mai sunt gustate, nu mai sunt relevante pentru ei?

Cât de incapabili suntem noi dacă nu mai putem înspăimânta lumea cu frumusețea și sfințenia lui Dumnezeu?

Trebuie să ne întrebăm, noi, toţi cei care credem în Dumnezeu, indiferent cum Îl concepem fiecare, de ce la slujbele noastre nu vin atâţia oameni, câţi vin la ăştia doi pentru două ore de muzică şi scălămbăială?

Şi dacă ei ştiu să facă acest „miracol”, ce nu ştim noi, cu toţii, să facem, ca o mare parte, nu zic toţi, dintre credincioşii noştri, să vină la slujbă?

Mă întorc la filmul cu Al Pacino numai pentru o singură remarcă, care mi-a scăpat anterior.

Unul dintre cei care îl bat în închisoare, îi spun că a distrus „o icoană” prin actul său de omor, „icoana” întregii lumi.

Cu alte cuvine, femeia creată pe computer și care devenise fascinația tuturor, fusese ucisă de același Al Pacino, care din creatorul ei devenise iconoclastul idolilor contemporani.

Cine ucide astăzi, în oamenii de azi, imaginea „adorată” a Madonnei[9], a lui Elvis Presley[10], a lui Eminem sau a Britney Spears[11] este iconoclastul lumii postmoderne, al lumii autonome, „emancipate” de sub tutela „retrogradă” a religiilor.

Când un student român la teologie, înflăcărat pentru credinţa ortodoxă, aude că alţii terfelesc crezul său, e dezamăgit profund.

Însă el nu conştientizează prea bine, că pentru ateul, eterodoxul sau căldicelul de lângă el şi din toată lumea, Ortodoxia e o „religie ca toate celelalte”, care nu are nimic „spectaculos”, e „învechită”, e „anacronică” și nu îi inspiră niciun moment de extaziere în faţa istoriei ei.

Pentru ceilalţi noi nu suntem nimic extraordinar. Şi trebuie să învăţăm să acceptăm şi să trăim cu acest regret enorm (chiar dacă trebuie să facem tot ce se poate ca să fim ortodocşi autentici şi să ştie şi alţii despre noi): că ceilalţi nu ne dau atenţie şi le suntem indiferenţi în mare parte.

Protestul nostru e luat în râs, pentru că şi pe Sfântul Pavel l-au luat în râs atenienii.

Trebuie să acceptăm diversitatea opiniilor, a crezurilor, a nebuniilor din toată lumea, pentru că nu le putem scoate din istorie şi din traiectoria istorică a lumii.

Suntem conduşi spre noi forme politice, economice, sociale.

Începem să vedem cât mai mulţi negri, chinezi, americani, italieni, germani pe la noi şi vom vedea şi mai mulţi.

Vor creşte blocuri din senin şi se vor dărâma cele vechi în multe locuri.

Moravurile se vor strica şi mai mult.

Şi chiar dacă nu vrem noi doi, zece, o mie, multe milioane vor „schimbarea”, această adâncire a noastră într-o masă imensă de pofte.

Şi relevanţa martirajului în viaţa noastră, pe care o indica Adrian [Lemeni], îşi va arăta acurateţea şi mai mult, în persoanele celor care vor face tot ce se poate, în orice mediu ar fi, ca să mai rămână, totuşi, ortodocşi.

Andrei Gheorghe[12] spunea la o emisiune a sa[13]: „Nu mai alegem noi. A dispărut monoteismul frumuseţii. Acum suntem în politeismul frumuseţii”. Are mare dreptate!

Acum suntem în plină elaborare a amestecării politeiste a frumosului cu urâtul. Avem şi bune şi rele dar amestecate, toate la un loc, neierarhizate, aşa cum găseşti acum cartea religioasă lângă cea economică sau politică, amestecate cu monden şi trivialitate.


[1] A se vedea: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=36%3Aconf-dr-adrian-lemeni&option=com_content&Itemid=276.

[2] Idem: http://www.scribd.com/doc/25351935/CV-Revd-Dr-Doru-Costache.

[3] Idem: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=23%3Apr-conf-dr-daniel-benga&option=com_content&Itemid=273.

[4] Idem: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=6%3Apr-prof-dr-constantin-coman&option=com_content&Itemid=272.

[5] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/S1m0ne.

[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Al_Pacino.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Beyonc%C3%A9_Knowles.

[8] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Eminem.

[9] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Madonna_%28entertainer%29.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Elvis_Presley.

[11] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Britney_Spears.

[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Gheorghe.

[13] Din 15 octombrie 2004.

Did you like this? Share it: