Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Predică la duminica a 3-a din Postul Mare [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia zilei ne cere trei lucruri la Mc. 8, 34: lepădare de noi înșine, asumarea crucii și trăirea unei vieți ortodoxe autentice. Și aceste trei lucruri care ni se cer sunt totuna cu despătimirea, iluminarea și îndumnezeirea noastră, adică cu drumul mistic al îndumnezeirii personale în Biserica Domnului.

Numai că atunci când vrem să înțelegem drumul mântuirii noastre trebuie să știm ce fel de viață vrem să avem: viață în societate sau viața în mănăstire? Și pentru a ne afla vocația ne trebuie multă atenție la detalii…Tot felul de detalii. Pentru că Dumnezeu trimite oameni, ne luminează direct sau prin cărți, prin evenimente, despre ce fel de viață ne e proprie.

Și când ne-am hotărât asupra felului de viață pe care vrem să îl ducem, în funcție de acest lucru fundamental începem discuția personalizată despre calea mântuirii personale.

Bineînțeles că cel care își alege viața de familie nu trebuie să fie străin de viața liturgică și ascetică a monahului, după cum monahul nu trebuie să fie insensibil la dramele umanității și nici să aibă inapetență pentru întrajutorarea duhovnicească a semenilor lui.

Pentru că atât mireanul cât și monahul nu se mântuie pentru că unul face copii iar altul privegheri dese ci pentru că ambii se umplu de slava Prea Sfintei Treimi, în modul lor propriu de viețuire, prin toată viața divino-umană a Bisericii.

Și odată cu stabilirea acestor lucruri începe discuția personalizată despre mântuirea fiecăruia.

Pentru că fiecare dintre noi se mântuie în modul lui propriu, în cadrul vieții pe care o are și pe măsura asumării credinței și a vieții ortodoxe.

Reala mântuire a oamenilor ne face să vorbim despre moduri personalizate de mântuire, din care nu sunt excluși nici copiii, nici bătrânii, nici tinerii, nici maturii, nici cei cu handicap, nici cei care acum sunt în afara Bisericii dar se pot converti și nici cei adormiți.

Mântuirea e și pentru cei vii cât și pentru cei adormiți și e o realitate cutremurător de dinamică și de frumoasă iar Sfinții și Îngerii cresc continuu în sfințenie.

Dacă mântuirea nu e pentru toți ci doar pentru teologi sau monahi înseamnă că Hristos Dumnezeu a murit doar pentru unii.

Însă El a murit pentru toți, și de aceea și copilul, în felul lui, și cel cu mai puține școli, în felul lui, și cel mai erudit etc. se mântuie în felul lor, pe măsura deschiderii lor, printr-un șir personal de căderi și ridicări, de bucurii și necazuri, de luminări și izbăviri din partea Domnului.

Acesta e motivul pentru care fiecare om mântuit sau fiecare Sfânt are mireasma lui, unicitatea lui, frumusețea lui, profunzimea lui, inexprimabilul lui.

Dacă vrei să afli viața unui om te umpli de unicitatea lui.

Și dacă el e unic și irepetabil pe fața acestui pământ tocmai de aceea a cunoaște cât mai mulți Sfinți și cât mai mulți oameni înseamnă a ne personaliza într-un mod cât mai frumos și mai cuprinzător cu putință.

Iar când îi citești pe Sfinți sau ucenicești lor afli ce înseamnă să te lepezi de tine, adică de tot ce e impropriu în tine pentru relația cu Dumnezeu și cu oamenii.

Iar lepădarea de noi, cei vechi, e continuă. Nu se termină niciodată.

Pentru că mereu mai e ceva de îndreptat, de aflat, de înțeles.

Dar fără dorința capitală, primară, de a ne eclesializa, de a ne îmbiserici cu totul, de a ne înduhovnici, de a ne teologiza, nu putem să ne despărțim interior de noi înșine. Iar în Biserică, prin cărțile pe care le citim și prin oamenii pe care îi întâlnim aflăm ce se cuvine să fim, să trăim, să gândim, să simțim, să acționăm și ce nu.

Așa se face că luăm exemplu de la alții, învățăm de la alții, unii de la alții continuu…numai că trebuie să păstrăm ceea ce e conform cu Tradiția. Iar pentru ca să cunoști Tradiția trebuie să îi cunoști pe Sfinți și operele lor și istoria Bisericii, ca să vezi de ce, cum, până unde au trăit alții lepădarea de sine.

Pentru monah, lepădarea de sine înseamnă să pleci de acasă cu ce ai, să le aduci la mănăstire și apoi să trăiești împreună cu alții fără să ai ceva personal.

Pentru mirean, căsătorit sau nu, lepădarea de sine înseamnă o tot mai coerentă relație cu comunitatea din care face parte și cu familia lui.

Dacă monahul din Mănăstire face ascultare de stareț și de duhovnicul sau Părintele lui duhovnicesc, pentru monahul anahoret, cel care trăiește ascuns de oameni, singur, prin păduri, munți sau deșerturi, ascultarea de Dumnezeu și viața au cu totul altă semnificație.

Tocmai de aceea nu trebuie să încurcăm borcanele când citim cărți duhovnicești, sfinte, mari, experențiale și să vrem să le trăim ca mireni sau ca monahi când acelea vorbeasc despre anahoretism, sau să înțelegem că  rugăciunea lui Iisus, în vreo trăi săptămâni, te face „Sfânt”.

Ci trebuie să citim Cărțile Sfinte și să ne asumăm din ele lucrurile care se potrivesc modului nostru de a fi, puterii noastre de înțelegere, sănătății noastre.

Acum nu poate fi pus un invalid să facă metanii, după cum niciun copil de 5 ani să citească comentarii patristice.

Copiilor trebuie să li se explice în felul lor, femeilor în felul lor, bărbaților în felul lor și tuturor în parte după cine sunt și după ce pot să facă ei.

Nu e de ajuns doar să ai duhovnic și să aștepți de la el totul, după cum nu e de ajuns doar să citești, dar să nu vrei să vii la Biserică și să te spovedești și să te împărtășești.

Nu e de ajuns doar cu cât poți ci trebuie să tinzi să faci mai mult decât poți, pentru că astfel înțelegi cât te ajută Dumnezeu tot timpul dar și cât de mare e slăbiciunea ta.

Și când Domnul ne cere lepădare/renunțare la noi cei vechi ne cere să fim mereu avizi de schimbare interioară, de noutate personalizatoare, de bine, de frumos, de bucurie.

Și dacă începem să fim avizi de bucuria Lui dar primim și paharele răutăților de tot felul, de la demoni și oameni, începem să ne asumăm crucea, adică viața personală, viața noastră ca dar al lui Dumnezeu, pentru care trebuie să ne ostenim ca să trăim în bine și această osteneală e o bucurie dureroasă sau o durere bucuroasă.

Din momentul când începem să acceptăm dogmele Bisericii și modul de a fi al Bisericii, pentru că le înțelegem profunzimea, adevărul și sfințenia de atunci începe asumarea crucii, a vieții noastre răstignite pentru Dumnezeu.

Și asumarea crucii nu înseamnă doar citesc, cunosc, spun altora ci, în primul rând citesc sau aflu pentru ca să fiu.

Viața Bisericii e o continuă creștere în modul de a fi frumos.

A fi frumos la minte, a fi frumos la sentimente, a fi frumos la purtări, la studii, la intenții, la perspectiva istorico-eshatologică a umanității.

Și pentru această frumusețe interioară, pe cât înțelegem și putem noi, trebuie să ne silim, să ne luptăm, să ne crucificăm continuu mintea, inima, sentimentele, voința, acțiunile pentru a fi proprii comuniunii cu Dumnezeu și cu oamenii.

Acesta e motivul pentru care rugăciunile Bisericii nu sunt diferențiate pe vârste, ca și Scriptura sau Viețile Sfinților, pentru ca la fiecare vârstă să înțelegem tot mai mult din necuprinsul lor.

Una înțelege copilul din Liturghie, alta adolescentul, alta tânărul, alta maturul, alta nonagenarul, însă, mereu, același „Doamne miluiește!” țâșnește din ei, pentru că miluirea Lui înseamnă iertare, curățire, bucurie, fericire, alinare, comuniune.

Toți cerem de la El și de la noi tot mai mult.

Vrem mai mult pentru că viața e un tot mai mult și un tot mai frumos și un tot mai bine și un tot mai fericit.

Iar trăirea în autenticitatea credinței și a vieții ortodoxe e un tot mai mare frumos.

Vă dau câteva exemple de organicitate a teologiei cu viața sau a vieții cu teologia.

Cred în Dumnezeul treimic, în Dumnezeul iubirii, singurul și unicul Creator a tot ce există. Consecințe? Îmi place să trăiesc în comuniune și nu în izolare trufașă, știu că mântuirea e pentru toți și Împărăția e pentru toți și atunci nu mă bat pentru ideologii, care mă despart de ceilalți ci îmi trăiesc viața respectând diversitatea altora dar cu conștiința unității diverse sau a diversității unitare a Bisericii.

Pentru că Hristos Dumnezeu S-a dat la moarte pe Cruce pentru mine și m-a iubit din veci și pentru veci, adică mai înainte ca să ajung eu pe lume, tocmai de aceea trăiesc cu dorința de a minuna pe alții cu conștiința mea, cu dărnicia mea, cu noblețea și tăria mea de caracter.

Dacă știu că viața aceasta e cu bune și cu rele tocmai pentru că nu toți suntem orientați spre Dumnezeu și ne trăim viața mai mult sau mai puțin păcătos, tocmai de aceea caut să fiu un factor de frumusețe, de unitate, de noblețe între oameni și nu o canalie, o scursură a societății.

Nimic nu trece nevăzut la Dumnezeu și nimeni cu o viață sfântă nu va ajunge în Iad.

Cel care pătimește pentru Dumnezeu se bucură întru El în suferințele lui iar cel care își bate joc de Dumnezeu și de oamenii Lui, chiar dacă nu e pedepsit imediat cu moartea, e deja mort cu sufletul, fapt pentru care nu înțelege răul pe care și-l face.

Din exemplele acestea se poate înțelege spusa: orice greșeală teologică personală naște întuneric, lipsă de evlavie, despărțire de integralitatea Tradiției în viața creștinilor.

Și acesta e motivul pentru care căutăm să înțelegem și mai profund lucrurile, vrem să ne verificăm continuu în fața Tradiției Bisericii, pentru ca să rectificăm, tot să rectificăm, lucrurile înțelese defectuos sau prea puțin.

Și fiecare clipă a vieții noastre este pentru a fi tot mai profunzi și mai plini de noblețe sufletească și nu tot mai reci, mai proști, mai insensibili.

Evanghelia de astăzi [Mc. 8, 34-38; 9, 1], din care noi am vorbit până acum doar despre un verset, ne cheamă la trăirea/experierea/dobândirea Împărăției lui Dumnezeu în viața noastră (9, 1).

Ne cheamă la a fi ai Împărăției și să trăim în harul Împărăției lui Dumnezeu și în comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinții, cu Îngerii și cu oamenii, comuniune pe care o trăim în slujbele, teologia, viața Bisericii.

De aceea, când ajungeți la noi și noi nelămuriri, neînțelegeri, să nu încercați să vi le rezolvați în grabă, cu adevăruri parțiale, ci să cercetați profund lucrurile și să stați într-o continuă înțelegere a lor și să nu le expediați la „lucruri înțelese” în mod intempestiv.

Pentru că fiecare lucru e înțeles la momentul când vrea Dumnezeu și când noi suntem proprii să le înțelegem.

Și nu vom termina cu necuprinderile niciodată, nici măcar în veșnicie, pentru că Dumnezeu e Cel prea necuprins și oamenii, la fel, sunt înțelegeri nesfârșite.

Dumnezeu să ne călăuzească, pe fiecare în parte, spre Sine, împreună cu toți, pentru ca să ne umplem de slava Treimii Celei Prea Sfinte acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Cuvintele duhovnicești (vol. 2)

Next

Despre asumarea Sfinților necanonizați ai Bisericii Ortodoxe Române

1 Comment

  1. Am dat si eu, in sfarsit, de o predica pe intelesul ecclesial trimis stafeta noua prin darul celor de pana la noi.

    Si nu stiu cu adevarat daca in darul acesta se rostogolesc doar ce-i trecut experientiat, dar de acum, si darul inmanat noua de prestiinta lui Dumnezeu.

    Nu stiu.

    Stiu doar ca odata ce vine Hristos la noi, se schimba perspectiva in toate, a toate, in tot ce-i creat de mâna Lui.

    Vesmantul divino-uman al lui Iisus Hristos acopera si descopera taina a toate.

    De aceea, simt ca „necuprinderile” (ce sugestiva e limba romana:”ne-cuprindere”, chiar prin particula negativa „ne”, stie sa ne sugereze altitudinea, altetea din afirmativ, si dorul vertical, noua, amaratilor incorsetati in ceea ce traim ca nimicnicie a clipei mantuite intru vesnicia prezentei Dumnezeului slavit in Treime!) sunt parte a darului neasemuit al Intruparii ce atarna greu si acum si pururea si-n vecii vecilor de veci.

    Cat despre „Doamne miluieste!”, cred c-am gasit undeva o talmacire care voia sa ne coboare noua intelesurile izvorate din Voia Lui. O apropiere a ceea ce-i neapropiat. Impropiat noua, ca dar.

    Dar nu mai stiu exact sursa, deci nu pot afirma nimic.

    Pot spune insa, tot cu ajutorul psalmistului, ca „dreptatea si mila s-au sarutat” si ca intalnirea dintre Hristos si Sf. Ioan Botezatorul la Iordan a facut sa siroiasca darul harului intre dikaiosyne si mila; o mila care se coboara in noi ca si caderea neauzita a picaturii de ploaie pe lana.

    Multumim pentru predica!

    In sfarsit ceva ce nu impietreste, nu e static, ci revarsa in noi dorul frumusetii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort