Teologia poeziei

Ea, profunda, delicata, dumnezeiasca teologie a poeziei
te roagă să vezi cu ochii, cu mintea, cu inima, cu trupul tău
o vedere integrală.

Să vezi prezența Lui esențială în oameni și lucruri,
cât de delicată și impunătoare,
ca o evidență prea evidentă,
este.

Pentru că poezia e starea prin care noi luăm act de simplitatea
cu care Dumnezeu ne iubește și ne cheamă.

Pentru că poezia e tremurul cu care noi ne rugăm
să fim iubiți și să iubim cu înfrigurare.

Și pentru că poezia, când se maturizează, când își omoară zeii…cade în genunchi în fața Celui neîncăput…tocmai de aceea se umple de tăcere și de cristaline lacrimi teologice.

O, nu, poezia nu este doar elogiere perversă a patimilor,
după cum oamenii nu sunt doar niște șeibi, pe care le schimbi și le arunci în șanț!

Poezia e o predică teologică atunci când se curățește de patimi,
când actorul devine evlavios și curva devine evlavioasă
și cuvintele încep să își regăsească măsura,
plinătatea,
deplinătatea lor primordială.

Și poezia nu poate fi neteologică, pentru că poezia nu poate fi fără sens.

Iar când cauți sensuri…Îl cauți pe Cel care a introdus sensurile în lucruri și le-a făcut pline de lumina Sa.

Când te cauți…Îl cauți.

Când Îl omori…te omori.

Când renegi…te minimalizezi, te caricaturizezi, te îndepărtezi de sensuri,
de acele sensuri care sunt cânt liturgic, înalt, profund,
împreună cu Îngerii și cu toți oamenii.

Fragil ca un interminabil

Avem nu numai ochi fragili ci și mâini atente. Ne e emoțional de teamă ca să nu fim noi înșine.

Ei înșiși fiind tot la fel de aproape de noi înșine.

De câte ori am atins lama unui cuțit, literele unui nor, candoarea unei prietene?

De câte ori ne-am șoptit tăcerea la colț de stradă sau în ore de rugăciune?

Vai, dar noi nu ne rugăm ore!…Nici măcar minute.

Ne plictisim însă ore și minute…ca niște fragile ființe de pământ…fărâmițabil…

Ne teamă de final. Începem mereu începuturi. Începem mereu terminări. Chiar și atunci când tot ce credem și sperăm noi au sens…chiar și atunci ne e teamă că suntem prea fragili pentru interminabil.

Interminabilul e cel care nu trece.

Inter-minabil.

Minabilul dintre două stări: dintre aici și dincolo.

Dar ce e fragilitatea și unde, când am învățat-o?

Când ne-am dat seama prima dată că durerea doare, că iubirea doare, că trecerea doare, că moartea doare, că nemoartea doare?

Și de ce durerea are tangență cu fragilitatea?

Și cât e de fragilă, la urma urmei, și durerea?

Era emoționată, atât de emoționată încât era să îi cadă tava din mână…tava cu cești pline de cafea aburindă, nesătulă de vorbă.

Ce a făcut-o să nu arunce tava din mână, dacă la orice mare experiență, fragilitatea e o stare care ne domină?

Și de ce aș putea să o privesc pe nesăturate…stând în fața unei cafele primăvăratice, efemeridice…ca să scriu atât de coerent, de tandru despre o efemeritate deloc tandră, ci spinoasă?

O, cât de insesizabil devenim tăcere!

Și din această tăcere nimeni nu ne mai dă înapoi niciun țipăt, nicio fragilă dorință de alinare, de bucurie prietenoasă.