Avem nu numai ochi fragili ci și mâini atente. Ne e emoțional de teamă ca să nu fim noi înșine.

Ei înșiși fiind tot la fel de aproape de noi înșine.

De câte ori am atins lama unui cuțit, literele unui nor, candoarea unei prietene?

De câte ori ne-am șoptit tăcerea la colț de stradă sau în ore de rugăciune?

Vai, dar noi nu ne rugăm ore!…Nici măcar minute.

Ne plictisim însă ore și minute…ca niște fragile ființe de pământ…fărâmițabil…

Ne teamă de final. Începem mereu începuturi. Începem mereu terminări. Chiar și atunci când tot ce credem și sperăm noi au sens…chiar și atunci ne e teamă că suntem prea fragili pentru interminabil.

Interminabilul e cel care nu trece.

Inter-minabil.

Minabilul dintre două stări: dintre aici și dincolo.

Dar ce e fragilitatea și unde, când am învățat-o?

Când ne-am dat seama prima dată că durerea doare, că iubirea doare, că trecerea doare, că moartea doare, că nemoartea doare?

Și de ce durerea are tangență cu fragilitatea?

Și cât e de fragilă, la urma urmei, și durerea?

Era emoționată, atât de emoționată încât era să îi cadă tava din mână…tava cu cești pline de cafea aburindă, nesătulă de vorbă.

Ce a făcut-o să nu arunce tava din mână, dacă la orice mare experiență, fragilitatea e o stare care ne domină?

Și de ce aș putea să o privesc pe nesăturate…stând în fața unei cafele primăvăratice, efemeridice…ca să scriu atât de coerent, de tandru despre o efemeritate deloc tandră, ci spinoasă?

O, cât de insesizabil devenim tăcere!

Și din această tăcere nimeni nu ne mai dă înapoi niciun țipăt, nicio fragilă dorință de alinare, de bucurie prietenoasă.

Did you like this? Share it: