Teologia poeziei

Ea, profunda, delicata, dumnezeiasca teologie a poeziei
te roagă să vezi cu ochii, cu mintea, cu inima, cu trupul tău
o vedere integrală.

Să vezi prezența Lui esențială în oameni și lucruri,
cât de delicată și impunătoare,
ca o evidență prea evidentă,
este.

Pentru că poezia e starea prin care noi luăm act de simplitatea
cu care Dumnezeu ne iubește și ne cheamă.

Pentru că poezia e tremurul cu care noi ne rugăm
să fim iubiți și să iubim cu înfrigurare.

Și pentru că poezia, când se maturizează, când își omoară zeii…cade în genunchi în fața Celui neîncăput…tocmai de aceea se umple de tăcere și de cristaline lacrimi teologice.

O, nu, poezia nu este doar elogiere perversă a patimilor,
după cum oamenii nu sunt doar niște șeibi, pe care le schimbi și le arunci în șanț!

Poezia e o predică teologică atunci când se curățește de patimi,
când actorul devine evlavios și curva devine evlavioasă
și cuvintele încep să își regăsească măsura,
plinătatea,
deplinătatea lor primordială.

Și poezia nu poate fi neteologică, pentru că poezia nu poate fi fără sens.

Iar când cauți sensuri…Îl cauți pe Cel care a introdus sensurile în lucruri și le-a făcut pline de lumina Sa.

Când te cauți…Îl cauți.

Când Îl omori…te omori.

Când renegi…te minimalizezi, te caricaturizezi, te îndepărtezi de sensuri,
de acele sensuri care sunt cânt liturgic, înalt, profund,
împreună cu Îngerii și cu toți oamenii.