Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Praedicationes (vol. 1) [1]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

Paginile 2-14

***

Despre regăsirea liniștii proprii[1]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

sărbătorile Naşterii Domnului sunt momente de regăsire, dacă le întâmpini cu inimă fină, lină, deschisă bucuriei. Bucuria duhovnicească a sărbătorilor este o întâlnire cu iubirea lui Dumnezeu, Care S-a făcut tuturor toate [I Cor. 9, 22] pentru ca să ne mântuiască pe noi.

Când aşteptăm Naşterea Domnului o aşteptăm însă renăscându-ne zilnic pentru ea.

Dacă nu ne renaștem zilnic prin Hristos, întru Duhul Său cel Sfânt, către Tatăl Cel ceresc nu putem să fim stăpâniţi de bucuria acestei mari sărbători.

Naşterea Sa este un început, este începutul mântuirii noastre.

Însă în fiecare zi trăim viaţa ca pe un nou început.

Întoarcerea la noi, la liniştea noastră, înseamnă trăirea sărbătorii nu ca pe un sfârşit, ci ca pe un început continuu, ca pe un început care ne face şi mai profunzi, pentru că ne face şi mai buni.

Naşterea Domnului este un imn al simplităţii şi al curăţiei pentru cel care o contemplă duhovniceşte.

Prea Curata Fecioară Îl naşte mai presus de fire pe Fiul lui Dumnezeu. Peştera era simplă, umilă, nu era a lor, deşi Pruncul Iisus era Stăpânitorul lumii.

Stăpânitorul lumii nu are un lăcaşsă Se nască.

Animalele îşi cunosc mai bine Stăpânul decât oamenii.

Însă şi oamenii Îi aduc daruri. Vin păstorii, vin magii, Îngerii se minunează.

Bucuria inundă întreaga lume care aştepta venirea Lui.

Creştinii ortodocşi care au aşteptat prin post, prin curăţirea mântuitoare a postului pe Fiul lui Dumnezeu, pentru ca El să Se nască în ei, cred că sunt bucuroşi.

Bucuria noastră înseamnă tocmai renunţarea la noi pentru El. Găsirea Lui se petrece tocmai când uităm de noi şi ne concentrăm, cu mare dor, spre persoană Lui.

Naşterea Sa înseamnă pecetluirea faptului că Dumnezeu ne-a iubit incredibil mai mult decât ne putem închipui noi.

Naşterea Sa înseamnă iubirea Lui pentru noi, iubirea Lui înspăimântător de frumoasă.

Trăind iubirea Lui, iertarea Lui, curăţia Fiului lui Dumnezeu întrupat, a Domnului nostru, ne găsim liniştea proprie, cu care putem să mâncăm şi să ne veselim creştineşte de sărbători.

Când simţi că El te-a schimbat, că El te sensibilizează continuu pentru ca să fii bun, iertător, să fii omenos, ştii să te bucuri! Când primeşti să te bucuri atunci te linişteşti prin El şi El Își face casă întru tine.

Bucuria înseamnă să fii locuit de Hristos.

Curăţia bucuriei de a fi cu Hristos se revarsă din noi, este evidentă, pentru că e candoare, e pace, e linişte, e curăţie frumoasă.

Fiţi frumoşi, iubiţii noştri, şi lăsaţi-L pe Hristos să va arate cât de frumoasă e bucuria Lui!

Bucuraţi-vă de naşterea Lui zilnică în voi şi veţi fi fericiţi pe deplin.

Domnul să binecuvinteze şi să înfrumuseţeze cu harul Sau pe toţi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

***

Despre simplitatea care cucerește[2]

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

niciodată nu m-am simţit mai bine, vă mărturisesc cu toată inima, ca în compania oamenilor care nu mă sfidează cu privirea lor, cu manifestarea interiorităţii lor, ci mă lasă să mă scufund în ochii lor şi în inimile lor, că într-o linişte de acasă, ca într-o acasă a mea din ei.

Nimic mai frumos decât aceşti ochi limpezi, neparșivi, unde îţi vezi toată fiinţă ta primită ca un prieten, ca un iubit mai bine-zis, şi care te primesc fără reţineri.

Aveam o femeie în vârstă în satul meu[3], care, atunci când mă vedea, i se lumina ochii şi nu mai ştia cum să Îi mulţumească lui Dumnezeu pentru faptul că…mă vede.

Pe atunci nu eram preot.

Abia intrasem la seminar…

Eram foarte tânăr, aveam 14-15 ani…și nu știu ce înțelesese ea despre mine…de proceda, de fiecare dată, în acest fel

Și îmi ura, oricând mă întâlnea și oriunde mă întâlnea un singur lucru: să mă fac preot și să fiu un preot care să vorbesc cu tărie oamenilor, să fiu un adevărat preot al lui Dumnezeu.

Nu știu ziua când a murit…

Dar și acum îi văd fața, basmaua ei neagră și mâinile ei muncite, bătătorite…cât și nevoia ei de preoți verticali, frumoși, Sfinți…

Și de fiecare dată eram uimit de ea…

Am ajuns preot…Dar nu cred că sunt preotul real, adevăratul preot, pe care acea femeie, nu prea ştiutoare ea de carte, şi-l dorea odinioară.

Și poate că în această zi, în această ultima zi a anului, e bine să elogiem, să fim recunoscători faţă de iubirea gratuită (aşa e întotdeauna iubirea: gratuită, nemuritor de gratuită) pe care ne-au dăruit-o, ne-au adus-o în viaţa noastră oamenii de lângă noi.

Simplitatea unei iubiri reale. Simplitate care îţi apleacă grumazul, care te coboară în smerenie şi care te învăţa evlavia de a vorbi despre teologie.

Nu îmi pot închipui vocaţia mea preoţească fără suma tuturor acestor învăţături orale şi vizuale pe care le-am dobândit de-a lungul vieţii mele, când am învăţat să suport simplitatea ca pe o mângâiere şi să o caut ca pe o iubire, ca pe o împlinire totală a vieţii mele.

Credincioşii simt dacă eşti Părintele lor.

Dumneavoastră simţiţi atât slăbiciunile mele cât şi râvna mea în a vă sluji, în a vă vorbi

Și eu simt slăbiciunile dumneavoastră şi vi le port, vi le rabd, după cum dumneavoastră mă răbdaţi pe mine. Nici nu se poate altfel.

De fiecare dată când vedem naturaleţea cu care cineva ne întreabă despre cele sfinte, când simţim dorul de viaţă sfântă al oamenilor, când vedem cât de mult doreşte omul să se lepede de metehnele lui, cât de prost se simte cu ele, de îngreunat, atunci suntem nişte oameni care învăţam din simplitatea faptului de a trăi creştineşte, a altora.

Cuvintele, după cum spunea Sfântul Grigorie Palama[4] într-un tratat teologic al sau, pot fi negate de alte cuvinte. Însă faptele, suportabilitatea noastră, rămânerea noastră în viaţă, într-o viaţă bună, cu toate intemperiile istoriei, acestea nu se pot nega, pentru că nu pot fi scoase din noi şi nimeni nu ni le poate fura.

Simplitatea de a răbda

Răbdarea ta, răbdarea cu care ți-l rabzi pe duşmanul tău, răbdarea cu care îl rabzi pe fratele tău, frumuseţea care ți se petrece în viaţa ta sunt cuceritoare pentru cel care are nevoie de sprijin interior în viaţa lui.

Toţi avem nevoie de sprijin, de rugăciunea care să ne ducă mai departe, de umărul pe care să plângem, de braţele care să ne îmbrăţişeze cu drag, de tăcere şi de odihnă integrală.

Acestea toate se oferă şi trebuie să se ofere cu simplitate, fără grandilocvenţă, fără ranchiună, fără obedienţă.

Mâinile tăbăcite de muncă ale bunicilor şi părinţilor noştri vorbesc despre simplitatea de a rezista, cât şi despre greutatea de a rămâne în picioare.

Nu e uşor să rămâi normal într-o mare de anormalitate.

Lumea postmodernă în care trăim e o lume a conflictului, a maimuţărelii de sine, a competiţiei de junglă[5].

E foarte greu să rezişti necontaminat de rău.

Însă nu e imposibil să rezişti, dacă Hristos, Dumnezeul nostru, Care a învins lumea în Sine [In. 16, 33], ne dă puterea să o învingem şi noi în fiinţa noastră.

Rezistența interioară a creştinilor, a noastră, se bazează pe rugăciune, pe iertarea păcatelor, pe împărtăşirea deasă cu Domnul, pe iubire şi îngăduinţă.

Teologia este comoara din lăuntrul nostru, care poate fi deschisă numai prin umilinţa şi simplitatea de a urma viaţa sfinţeniei.

Comoara aceasta, Hristos Dumnezeu, e în noi de la Sfântul Botez şi nu trebuie să ne temem să fim frumoşi, să ne sfinţim viaţa, adică să cooperăm cu El, să ne intimizăm cu El, cu El, Cel mai adânc decât sinele nostru.

Vorbim despre simplitate, despre simplitate şi timp.

Viaţa în timp e scurtă, e simplă, atunci când o gândeşti pe patul morţii sau al suferinţei şi e complicată, atunci când vrei să uiţi de tine, să te negi pe tine, să fii furios pe tine şi pe mai te miri cine.

În ceea ce mă priveşte, dragii mei, cred că am fost binecuvântat, ca şi dumneavoastră, cu multă iubire, iertare şi frumuseţe în viaţa mea.

Au trecut oameni prin viaţa mea care m-au învăţat să fiu frumos, să fiu sincer, simplu, să am o perspectivă largă asupra vieţii, să nu fiu bădăran sau semidoct în ceea ce înseamnă bucuria de a comunica.

Am primit lecţii de simplitate, de cuceritoare, de magnifică simplitate.

Am simţit cum iese iarba din pământ, cum arată vântul prin spicele de grâu, cum e gustul laptelui sau al pâinii aburinde, cum cântă păsărelele, cum şi cât de mult rănesc și mă entuziasmează durerea şi bucuria umană, compătimind şi bucurându-mă deopotrivă, cum arată prietenia, dragostea, cât de dulce este unirea reală, fiinţială, cu Dumnezeul nostru în Sfintele Taine, cum îi simţi pe Sfinţi şi pe Îngeri slujind cu tine realmente, oriunde trebuie să fiu ca să slujesc ca preot, cum e să vezi minunea iertării de păcate a oamenilor, cum arată adevărata mucenicie a celor care Îl iubesc mult pe Dumnezeu, cum arată smerenia care te face să te simţi mic, neglijabil de mic…cum arată împăcarea, da, împăcarea cu tot ce se petrece cu omul.

Sunt convins, ştiu, presupun că şi dumneavoastră sunteţi plini de astfel de bucurii.

Nu se poate să trăim fără bucuria revelarii personale a lui Dumnezeu în persoana noastră şi în alţii, în întreaga natură şi existenţă, în întreaga istorie.

Nu se poate fără bucurie.

Dar nu se poate fără bucurie când îţi asumi, foarte discret dar şi foarte energic în acelaşi timp, calea vieţii duhovniceşti ca singura ta viaţă, ca singura viaţă frumoasă pentru a fi trăită.

Tinereţea exagerează mult. Oricând se exagerează, la orice vârstă. Însă, cu precădere, adolescența şi prima tinereţe sunt o continuă exagerare, care ne demontează foarte mult la nivel emoţional.

Ne scuturăm de entuziasm prea devreme. Mult prea devreme devenim nişte bătrâni ai schimonoselii, ai plictiselii, ai urâţeniei, când noi nu suntem bătrâni ci foarte tineri.

Mă înfioră, mă cutremură feţele urâte, scâlciate de păcate ale copiilor şi ale tinerilor. Nişte feţe de teatru, feţe măşti, nişte măşti cu ochi răi, edulcoraţi, care îţi fac rău când le vezi.

Păcat că nu ne vedem prea des din afară, prin ochii lui Dumnezeu, ai harului, ca să ne dăm seamă cât de urâţi suntem fără bucurie în noi.

Dar nu cu o bucurie de doi lei!

Nu pe asta ne-o doresc la toţi.

Nu cu o bucurie de o zi îi vreau pe toți, ci cu bucuria harului în inima noastră, cu bucuria Duhului Sfânt, singura şi adevărata bucurie încântătoare a omului.

Dacă tot ceea ce vorbim acum nu e realitate, lucru interior, e doar o predică fadă pentru dumneavoastră.

E corect: nu v-aţi putea bucura şi nu ne putem bucura de irealităţi. Dacă aceste lucruri nu sunt şi în dumneavoastră, atunci nu există deloc pentru dumneavoastră.

Ne-am învăţat să credem că predicile se fac numai din fariseism, din impostură. Nu e aşa! Predicile se fac, când au conştiinţă aceste predici, din suferinţă, din răbdare, din lacrimi şi din multă bucurie, din bucuria de a oferi vestea mântuirii, mesajul bucuriei tuturor.

Bucuria Naşterii Domnului a fost reală numai pentru cei întru care Hristos Se simte prezent, Se simte mereu viu, mereu acolo, în noi.

Nu poţi mima o iubire pe care nu o ai, o suferinţă pe care nu o ai

Ne-am bucurat…dacă ne bucurăm. Dacă ne bucurăm mereu.

Dacă nu ne bucurăm mereu, am mâncat numai carne prăjită, şorici, rulouri, prăjituri, portocale…și cam atât

Cam atât a fost bucuria.

Bineînţeles am primit mesaje, telefoane, am mâncat împreună cu familia etc. Dar toate acestea, după cum bine ştim, nu sunt bucuria reală, dacă inimă nu ne-a înflorit precum crinul [Is. 35, 1] în acest decembrie 2006.

Bucuria nu stă în afară, ci înăuntru.

Dacă ni s-a confiscat simplitatea de a ne raporta la evenimentul sărbătorii, la evenimentul duhovnicesc al sărbătorii, atunci ni s-a furat bucuria.

Nu numai obiceiurile de Crăciun au suferit schimbări majore, ci şi modul nostru de a simți viul sărbătorii a început să se dilueze.

Nu am pierdut Duhul sărbătorii, ci nu ne mai deschidem către harul Duhului Sfânt, care face sărbătoarea în noi şi în afara noastră.

Am rămas numai cu straiele populare dar nu şi cu simplitatea poporului, cu smerenia şi pudoarea curată, cu delicateţea poporului nostru.

Am învăţat după ureche faptul că noi, românii, suntem inferiori altora. Dar asta de la cei care nu mai simt sărbătoarea de a fi creştin, de a fi român, de a fi om simplu.

Credem că orice cuvânt e demagogic, până în momentul când noi înşine, când vrem să spunem cuvinte (noi, cei care nu ne credem „demagogi”) începem să vorbim în colţul gurii sau apăsat, fandosit, afectat despre cele mai simple și curate bucurii ale noastre.

Unde ne-am dus noi?

Ce s-a ales din noi, din frumuseţea noastră?

Ce ne facem cu noi, dacă nu ne mai place de noi în niciun fel?

Nu sunt întrebări goale!

Sper ca mulţi dintre dumneavoastră să înţelegeţi durerea mea, acum, în momentul când spun aceste cuvinte.

Unde suntem noi, noi, cei care nu mai suntem întregi, cei care nu ne mai simţim deplini?!…

Simplitatea hainei, a mesei, a casei. Simplitatea vorbei, adică adâncul experienţei noastre.

Şi cine a coborât în adâncurile sale nu se teme că va fi jefuit de vreun huligan anume de bogăţia interioară ci, dimpotrivă, simte, crede, ştie, vede, cum orice adânc cheamă un adânc şi mai mare, că adâncul pe adânc cheamă [Ps. 41, 9], în desfătarea apei care vine din cer şi care izvorăşte în noi ca o apă pururea curgătoare spre viaţa veşnică [In. 4, 14].

Mesajul meu pentru dumneavoastră, acum, la o zi înainte de a ne vedea intraţi în Uniunea Europeană[6] şi mai înainte de a trece într-un nou an civil, în 2007, e acela că a merge înainte înseamnă a te avea deplin, întreg, pe tine însuţi.

Nu putem să mergem înainte dacă ne uităm pe noi înşine, dacă ne negăm identitatea.

Nu putem înainta orbecăind, ci văzând bine, clar.

Va doresc să vedeţi clar drumul spre care mergem, să aveţi viziune de ansamblu, perspectivă duhovnicească în viaţă dumneavoastră şi să nu va temeţi de orice zvon, atâta timp cât Dumnezeu e cu noi!

Va doresc să fiţi frumoşi întru Duhul, deștepţi întru smerenie şi cuminţi întru simplitate!

Avem nevoie de cuminţenie şi de simplitate!

Dar nu de una a pământului, ci de una a cerului, a lui Dumnezeu!

Vă doresc la mulţi ani şi multă pace în inimile dumneavoastră!

***

Între smerenie și infatuare la începutul Postului Mare[7]

Iubiții mei,

ceea ce ne aminteşte de fiecare dată perioada pregătirii pentru Sfântul şi Marele Post e aceea că pocăinţa nu este o stare interioară învechită, ci aceasta se constituie într-o continuă întoarcere reală la noi înşine.

Pocăinţa vameşului, în care toţi ne regăsim, după cum ne regăsim şi în rugăciunea înfumurată a fariseului, ne arată depotrivă că înălţarea înseamnă smerire, că ori de câte ori ne autoidolatrizam înţelegem că ne dezlipim de Dumnezeu în fiinţa noastră, că ne rupem de iubirea lui Dumnezeu.

Smerenia înseamnă conştientizarea finitudinii proprii şi a păcătoşeniei proprii.

Dacă nu ne-am fi înălţat cu mintea şi nu am fi păcătuit nu am fi simţit golul interior şi devastatoarea răceală a singurătăţii, care se dislocă din noi numai prin pocăinţă.

De-a lungul timpul am conştientizat faptul că regretul şi pocăinţa pentru o faptă formează o stare în care omul intră de la sine, dar din care iese foarte uşor dacă ea nu este o pocăinţă în faţa lui Dumnezeu.

Simpla durere pentru un păcat nu e de ajuns.

Durerea pentru păcat trebuie să fie însoţită de nădejdea în iertarea lui Dumnezeu.

Pericopa Vameşului şi a Fariseului de astăzi nu ne scufundă în deznădejde ci în bucurie. Urmarea pocăinţei nu e intristarea ci bucuria.

Pocăinţa reală ne aduce iertarea lui Dumnezeu, pentru că trebuie să spunem păcatele noastre şi Dumnezeu ne iartă interior, ne face să simţim iertarea Sa.

Smerenia însă vine ca urmare a conştientizării păcatelor dar şi ca urmare a conştientizării marilor daruri pe care le-am primit de la Dumnezeu.

Smerenia e o adâncă şi fundamentală înţelepciune, pentru că este o evidenţă reală a vieţii proprii dar şi o evidenţă şi mai reală a bunătăţii lui Dumnezeu cu noi.

Smerenia este o adâncime impenetrabilă când e reală, pentru că ea nu se epuizează nici în comportamentul evlavios, nici în cuvintele smerite şi nici în atitudinile publice disparate.

Smerenia reală, în comparaţie cu cea falsă, cu făţărnicia, este starea noastră interioară în faţă lui Dumnezeu, în care ne recunoaştem, fără eschive, abisul farădelegilor noastre alături de abisul abisurilor milei lui Dumnezeu faţă de noi.

Făţărnicia încearcă să vândă adâncime închipuită unor oameni care nu preferă nici ei adâncimile personale. Un fel de castraveţi vânduţi la grădinari sau de ceapă degerată dată ca salată la friptură.

Smerenia este o harismă pentru că e o adâncire în pocăinţă şi în recunoştinţă în acelaşi timp, în sensibilitate şi în îndrăzneală cuvioasă, în atenţie şi în revărsare de inimă.

Smerenia nu exclude îndrăzneala, parrhsi,a grecului, în care cel care urcă, prin pocăinţă, la intimitatea cu Dumnezeu are îndrăzneală către Domnul în rugăciunea sa.

Intimitatea cu cineva presupune delicateţe dar şi îndrăzneală, tranșanteitate[8], spunerea lucrurilor în mod franc, răspicat.

Smerenia reală e plină de îndrăzneală cuvioasă dar şi de recunoştinţă nemărginită.

Fariseul nu greşea pentru că-I mulţumea lui Dumnezeu sau pentru că se ruga, ci pentru că interioritatea sa vedea în recunoştinţă o lăudare de sine, o grandomanie şi nu o preaslăvire a lui Dumnezeu.

Rugăciunea este spaţiul interior al spunerii directe, a relaţiei directe cu Dumnezeu, cu Prea Curata Stăpână, cu Sfinţii, cu Sfinţii Îngeri.

Rugăciunea e directeţe.

Dar o directeţe smerită, iubitoare, delicată, nu un barbarism, nu presupunerea faptului că ţi se cuvine ceva, nu o gâdilare a propriului orgoliu.

În rugăciune nu oferi ceva lui Dumnezeu ci te deschizi Lui. Te oferi pe tine însuţi.

Ale Tale dintru ale Tale al Sfintei Liturghii traduce tocmai darea noastră de sine lui Dumnezeu, faptul că ne dăm pe noi şi tot ce gândim şi ce facem şi ce avem Lui, pentru ca să slăvim bunătatea Lui.

Îi reîntoarcem lui Dumnezeu darurile Sale, dar I le reîntoarcem amprentate de deschiderea noastră iubitoare, smerită, recunoscătoare faţă de El.

Infatuarea însă nu e atât neputinţa de a percepe realitatea adâncă a darurilor lui Dumnezeu ci ea se naște în noi, mai degrabă, ca urmare a unei folosiri utilitariste a darurilor Lui.

Rămânem la suprafaţa lucrurilor şi ne lăudăm cu ceea ce am făcut sau cu ceea ce credem că facem, nevăzând scopul adânc al cunoaşterii.

Cunoaşterea duhovnicească, împlinirea interioară nu e o treabă de trei cărţi citite sau de două milostenii făcute, ci e o treabă continuă de o viaţă întreagă, care se va continua în întreaga veşnicie.

Cunoaşterea lui Dumnezeu prin tot ceea ce facem şi cunoaşterea de sine sunt complementare şi ele nu se sfârşesc odată cu viaţa aceasta.

Veşnicia bună, fericită, ca şi cea nefericită, adică Raiul şi Iadul presupun creştere spre ceea ce eşti centrat, spre ceea ce ai tins toată viaţă, bineînțeles unii crescând în bine iar alții în rău.

Dintr-o asemenea perspectivă eshatologică, dintr-o perspectivă a veşniciei, cunoaşterea îşi găseşte adevărata ei valoare, pentru că cunoaşterea are drept scop înduhovnicirea noastră, sfinţirea noastră, transparentizarea[9] fiinţei noastre.

Şi cunoaşterea se dobândeşte numai din relaţii personale cu fiinţe sau obiecte, printr-o intimizare cu ele.

Cunoaşterea care se reduce la orgoliul înţelegerii de sine, a înţelegerii din sine și pentru sine se numeşte infatuare.

Infatuatul îşi reduce cunoaşterea la prea puţin: numai la ceea ce poate percepe şi experia el însuşi.

În măsura în care se fărâmă centrarea pe sine a infatuatului el înţelege cât de vastă e cunoaşterea, experienţa personală, că şi alţii au experienţe personale, că şi ale lor sunt tot la fel de bogate şi de paradoxale ca şi a lui şi asta îl smereşte.

Publicanul {după cum spune americanul vameşului} nu era un exemplu de faptă bună prin ceea ce făcea el în mod cotidian.

Vameşul făcea multe rele. Numai că pocăinţa lui e cea care l-a înălțat. Și l-a înălțat de fapt recunoaşterea de sine.

Fariseul era un om învăţat, un posibil preot, un slujitor al templului. Și nu învăţătura lui, rugăciunile şi milosteniile sale au fost neplăcute lui Dumnezeu ci ambitusul interior pe care îl avea în urma acestora.

În loc să exceleze în mulţumire, excela în autosuficienţă.

Trecerea de la semeţirea de sine la umilinţă ca şi rocada acestora se face foarte repede.

Și nu numai prin aceste stări de spirit trecem zilnic. Suntem traversaţi de mânie, de poftă, de enervare, de iritare interioară, de frică, de somnolenţă, de griji…

Toate ne încearcă, ne schimbă, ne contorsionează în chip şi fel interiorul nostru.

Însă asta înseamnă viaţă şi înţelegerea fiecărei stări înseamnă cunoaştere interioară, duhovnicească.

Pledoaria Sfintei Biserici din această zi este că trebuie să ne acumulăm cunoaştere duhovnicească, bucurie, recunoştinţă, împăcare, pentru ca prin acestea toate să trăim un optimism liniştit, realist, între vederea de sine şi bucuria de minunile lui Dumnezeu cu noi şi cu întreaga umanitate.


[1] Scrisă în data de 19 decembrie 2006.

[2] Scrisă în data de 31 decembrie 2006.

[3] În Scrioaștea, județul Teleorman.

[4] A se audia: Sfântul Grigorie Palama, Despre rugăciune și vedere dumnezeiască (2008), pachet de file audio care poate fi downloadat de aici:

http://www.archive.org/details/SfantulGrigoriePalamaDespreRugaciuneSiVedereDumnezeiasca2008.

[5] A se vedea cartea noastră: Lumea postmodernă și depersonalizarea omului, care poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/01/lumea-postmoderna-%c8%99i-depersonalizarea-omului/.

[6] Saitul oficial: http://europa.eu/index_ro.htm.

[7] Scrisă în data de 27 ianuarie 2007.

[8] O formă substantivală derivată de la adj. tranșant.

[9] O substantivizare a adj. transparent. Vrem să spunem prin acest cuvânt că persoana umană devine o realitate transparentă pentru slava lui Dumnezeu.

Did you like this? Share it:

Previous

Întârzierea inevitabilului

Next

Vorbe apăsate

4 Comments

  1. Predici frumoase.

    Realiste.

    Kerygma a ceea ce gandim, traim, secunda de secunda.

    La Pr. Schmemann vad lumina experiata in toate,

    la Fer. Ilie Vazatorul de Dumnezeu vad cum harul plineste locul din om,

    la Pr. Kovalevsky antinomia rastigneste duhul,

    la Pr. Staniloae teologia e vorba aievea cu Cuvantul ca pricina a ratiunii din toti si din toate,

    la Pr. Florensky inima si mintea stau in liturghisire lina,

    la Pr. Tarazi din New York epistolele Sf. Pavel sunt limpezire a puterniciei Duhului ce lucreaza in apostolie,

    la Cuv. Irineu Curtescu nu mai exista perete despartitor intre ceea ce trebuie sa fim si ceea ce suntem,

    la Sf.-Voastra mirul trairii comuniunii dintre toti, intru toti cei ce cred cu buna-credinta.

    Lista poate continua.

    Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!

  2. Camelia

    Cunoaşterea lui Dumnezeu prin tot ceea ce facem şi cunoaşterea de sine sunt complementare şi ele nu se sfârşesc odată cu viaţa aceasta.

    Parinte, observ ca se intampla un lucru care pe mine, pe de-o parte ma bucura, pe de alta parte ma intristeaza, pentru ca se desfasoara in paralel.

    Este vorba de morala, de viata condusa in mod rational, de legile moralitatii.

    Din diverse motive, oameni care pana mai ieri, in cel mai fericit caz, zambeau cand aduceam vorba de biserica si invataturile ortoxiei, astazi cauta si gasesc multe raspunsuri la intrebarile si problemele lor. Aici ma bucur.

    Ma intristez insa in egala masura cand constat ca legea morala este folosita ca trambulina nu doar catre cunoasterea de sine, ci si catre dezvoltarea personala, in scopul obtinerii de foloase in plan material: sa atrag oamenii, sa-mi dezvolt vointa in scopul depasirii unor anumite momente, sa-mi pot controla starile emotionale, etc.

    Lucru care mie mi se pare a fi deosebit de periculos.

    Insa cei care se indreapta catre Dumnezeu si catre Biserica Sa, devin ei insisi uimiti de necunoscutul din ei, se descopera continuu pe sine, din buni devin mai buni, mai ingaduitori, iar primul lucru care se schimba in ei este relatia cu cei din jur.

    Este incredibil cum se schimba pe zi ce trece.

  3. Camelia

    Parinte, cum poate fi posibil ca sa vezi, sa stii, sa ai certitudinea ca totul si toti (cei apropiati) in jur se schimba, din bine in mai bine si totusi sa simti ca tu esti in cadere libera?

    Sa traiesti dorinta de a te ruga indelung, dar sa nu poti rezista fizic, sa nu poti decat sa gandesti si sa privesti.

    Sa ajungi in momente in care simti ca nu mai poti face nimic altceva decat sa transformi ganduri in rugaciune, de neputinta si multumire?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort