Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 29 martie 2011

Opere complete (vol. 8) [II]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 10-22

***

Mi-e inima goală,

puhoiul avid

de verde molid,

de stânca abstractă.

Afar’, cruci şi răscoală

în mâlul perfid,

ocoluri se-nchid

pe linia dreaptă…

*

Revoltă[1]

1

Acestui cer i-am vrut adâncul

Şi care vânturi nu m-au supt;

M-am revărsat pe tot pământul

Şi umbrele îmi spun că sunt!…

2

Lumina mea ce se scufundă

Nu şi-a găsit destul abis

Şi i-a rămas, şi-o să-i rămână

Mereu un cer, mai sus, deschis

3

În carnea mea rămână golul,

Inima, gând…se fac de plumb,

Ecuatorul simte polul,

Întunecimi mă vor tăcând[2]

4

Plin de explozii siderale

În viaţa lumii putrezesc,

Pe-al morţii vuiet, din spirale

De galaxii…mă rezidesc![3]

5

Eu, fiul, pururea în Fiul,

Celui ce este-n ceruri Tată,

Celor ce-mi cresc în duh pustiul

Le dau o inimă curată.

[varianta integrală a strofei a 5-a]

Eu, doliul* cerului…Pustiul,

De veacuri spulberat în cale,

Nu mă opreşte să fiu fiul

Luminii peste lumini* ovale.

6

Stele pe ceruri să rămână,

Peste neant curgând şuvoi,

Din răni adânci, frunte şi mână,

Sânge în viaţa de apoi…

7

Din fulgere oglinzi, oglindă,

Lumini în candelabre pure,

Oceane şi furtuni s-aprindă,

Oglinzi, oglinzi, oglinzi, oglindă!

8

Prea vie, veşnică să fie

Spre cântare celor vii

Rotind, rotiri în veşnicie…

…O, Făt-Frumos!…O, apă vie!…

*

La moartea unui verişor

Din toate-ai fost…

te-ai reîntors în toate!

Spre soare mergi

şi ai rămas în soare,

în ceţuri, neguri şi ninsoare

şi în lumină şi izvoare.

Şi-acum…iar liberi…iar copii,

cum am mai fost,

’nainte de-a călca prin vremuri,

prin lumea cu-ale ei coclauri…

[bălăuriri*[4] s-au limpezit][5]

*

Aripi,

un timp avut,

ce trece…vine…

Imense, peste spaţii vii…

Aşa se desfăşura eterna zare

Aripi!…

…S-aud venind[6],

venind’napoi,

în noaptea golului din noi,

antimaterie[7] absorbită.

L-am absorbit,

m-am dezrobit…

Şi sorii toţi

şi galaxii

s-au prăbuşit?!

Nu s-au zbătut

şi n-au clipit,

şi-au aţipit…

………………….

O, Soare, Tu,

crescut în mine,

pe fruntea mea ai răsărit

Văd ceruri noi,

pe limpezi nori,

culori ce cântă, spaţii despletind…

…Şi stând pe loc

văd orizonturi noi, suind,

văd veşnicul venind,

chipul omului de-argint.

Şi…Fiul Omului – argint –

pe focul aurului STÂND.

*

El…

Sfântul farmec

El,

Viul farmec,

Care vine

lucind din sânul ochilor[8]

şi din purtarea umbrelor,

din trupul spelb al anilor,

vânează-n braţe

scânteietoarele adâncuri!

*

Ce[9] este duhul omului?…O cuprindere, un cuprins fără timp şi fără spaţiu, care răzbeşte în spaţiul material şi în timp…şi pe care duhul nostru le înregistrează. Numai el e conştient de existenţa materiei şi a creaţiei.

Ce este duhul nostru în veşnicie? O pulsaţie în afara timpului, care vibrează, care se dilată şi se contractă pe potriva mărimii pe care şi-a câştigat-o în lumea materială, temporală.

*

Tu, puls al inimii cereşti,

în care, ce creezi, tu eşti…

Tu, cel străpuns şi cel cuprins,

în care lucrurile-au sens;

ce nimbul limpezimii-ntinzi

şi roiul norilor, oglinzi…

Şi-n spaţiul sfeşnic – drumul tău e

m-aud crescând din Dumnezeu!…

Cum cresc în El, El creşte-n mine,

izvor, argint, aur, iubire,

lumină, pace…şi iar lumină

coboară-n lut…şi lutul Ţi se-nchină!…

*

[24-25 iunie 1971]

Rugăciune

Dumnezeul meu, pe cei ce Te-au slăvit din inimă şi vroiau, cu fapta, să îşi înalţe inima către Tine; pe cei ce Ţie Ţi se încredinţau şi ai Tăi vroiau să fie, pe aceştia i-ai încercat şi i-ai lovit şi i-ai biciuit şi i-ai mustrat şi pedepsit cu chinuri şi moarte, pentru faptele lor şi vrerile lor care nu erau credincioase şi prin care nu Te slăveau aşa cum doreai Tu.

Căci Tu nu doreai faţa lor, ci adâncul lor să fie spre Tine. Şi când ai voit aceasta mulţi s-au lepădat de Tine şi de Tine s-au îndepărtat.

Numai cei ce Te-au iubit cu adevărat, în adâncurile inimii lor, Te-au văzut pe Tine, Iisuse, Dumnezeule, în toată slava Ta.

Dar ce s-a întâmplat cu cei ce Te urau şi Te blestemau şi Te izgoneau din Casa Ta? I-ai îndurat şi cu blândeţe de Tată i-ai îndrumat pe căile cele bune.

Şi pe când buzele lor încă Te bârfeau şi nu Te recunoşteau, faptele lor Te clădeau şi Te slăveau în lume.

Pe aceştia i-ai ajutat ca pe nişte fii risipitori, care se întorceau la Tine şi care veneau orbecăind prin lumină.

Şi pentru ei ai înjunghiat viţelul cel gras. Şi de bucuria Ta şi a lor, pentru atunci când se vor întoarce definitiv şi total la Tine, eu, fiul Tău, care a stat mereu lângă Tine, trebuie să mă pregătesc, pentru ca bucuria lor şi a Ta s-o pot împărtăşi şi eu, să fie şi a mea

O, dar pe care nu pot să-l uit!

Nu pot să uit chipul duhurilor care alergau spre Tine şi care asaltau, cu puteri omeneşti, Împărăţia Ta şi care, mai apoi, s-au rătăcit şi au pierit în încercările diavoleşti. Ei Te-au pierdut pe Tine…

O, dar mare e taina iubirii şi a îndurării Tale!…

Şi eu cred şi Te iubesc mai mult şi sporesc în iubire către Tine, rugându-mă, plângând pentru mântuirea celor ce-au vrut să Te iubească, să Te slujească, să Te slăvească dar n-au ştiut cum şi Te-au pierdut şi s-au pierdut, ei, copiii Tăi!…

Adună-i, Doamne, pe cei buni şi pe cei răi şi îndreaptă-i! Şi mă iartă, Doamne, dacă greşesc rugându-Te pentru mântuirea celor care au murit departe de Tine, în întunericul păcatelor de moarte!…Amin!

*

[23 octombrie 1971]

Mi-e sufletul tomnatic,

pribeag şi singuratic,

ca frunzele în vânt

iubite de pământ,

în toamna strecurată,

când sângele mă cată,

lumină nestrigată*:

Pe unde eşti să-mi cânţi?!…

*

[19 decembrie 1971]

În ţara mea

Ce moarte-i asta

într-o stea

sub cer albastru?

Sau…nu e ea?!

Ai ochi senini,

senin şi gândul

de nori şi galaxii,

flămândul!

Rotire-n cer,

clipotul[10] apei,

surâd în ger

sub visul pleoapei.

Salut murire,

zvon de stea,

iubire-n vid,

iubirea mea…

Tu…floare-apui

de rod…Pământ

în glasuri sui

lumini şi cânt…

Mireasmă-n gol

de viscol ger,

spiral, ocol,

tu, ţara mea.

Pribeag a fost

surâsul tău

azi îţi dă rost

destinul greu[11].

*

De-ar[12] creşte alţii mai avizi

şi de lumină şi de stele…

tu, golule, să te deschizi

sorbind nuntirile-n inele.

Să nu te-atingi, singurătate,

cu spaima viselor gălbui,

nici de duh şi nici de trupul ce se zbate

între ce-a fost, ce e şi nu-i!

Căci ne simţim pe-ntinsul lumii

nu ca odraslele oricui

Plecăm, ca-n vis, din straiul humii

spre primăvara Soarelui.


[1] Deasupra titlului e scris: cer dacic*. Poemul e bifat cu un X de culoare roşie.

[2] Acest vers are trei variante. Celelalte două: Pigmei atroci mă vor tăcând…şi: Duşmanii mei mă vor tăcând

[3] Numai aceste prime patru strofe sunt numerotate în M, însă poemul nu se termină aici, ci înglobează încă alte patru strofe, a cincia strofă a poemului având o variantă integrală. De aceea vom numerota şi celelalte strofe pentru ca să păstrăm ideea până la capăt.

[4] Nu ştim ce înseamnă acest cuvânt. A vrut să scrie oare: valurile s-au limpezit?

[5] Versul ultim este posterior creării poemului. El e scris cu stiloul, pe când tot restul poemului e scris cu pix de culoare albastră.

[6] V primă: gonind.

[7] A doua variantă a versului: de golul negru absorbită.

[8] Am folosit a doua variantă a versului. Prima era: Privind din sânul ochilor.

[9] Deasupra acestui text Fericitul Ilie a scris: De aici, da…socotind acest text publicabil.

[10] O formă contrasă: clipocitul apei.

[11] Ultimele două strofe au fost scrise cu creionul şi într-o altă perioadă, pentru că întregul poem a fost scris cu stiloul. A fost corectat de două ori acest poem: odată cu pix de culoare roşie şi altă dată cu creion chimic.

[12] În stânga paginii, sus, autorul a scris cu creionul: da…semn că e un text publicabil.

Opere complete (vol. 8) [I]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 1-9

***

Al șaselea caiet manuscriptic[1]

În[2] practica rugăciunii mistice am pornit bazându-mă pe câteva indicaţii date de către alţii.

Însă, în primul rând, m-am bazat pe două principii: pe dragostea şi pe aspiraţia/ atracţia mea către cer, fiindcă aveam credinţa/ încredinţarea clară, ca lumina zilei, că Dumnezeu există şi poate realiza orice.

Din punct de vedere ştiinţific ştiam doar atât: că energiile în circuit închis îşi măresc potenţele şi nu se pierd. Şi aşa a fost!

Rugăciunea făcută în semnul crucii, din care au reieşit două cercuri de lumină, care se întretăiau, a făcut ca cele două cercuri să devină, cu timpul, o sferă. Au apărut apoi bolţile cereşti. Apoi toate formele posibile şi imposibile pentru mintea omenească.

Acestea toate au izvorât din inimă, din infinit. Ele se multiplicau la infinit în infinite spaţii, culori, miresme şi senzaţii, până la contopirea lor cu infinitul.

Un lucru mi-a devenit cert: faptul că în ritmul respiraţiei, al fluxului şi al refluxului spiritual se desfăşura întreaga creaţie dumnezeiască al cărei izvor nu putea să fie spiritul meu mărginit.

Am înţeles aşadar, că acestea puteau să izvorască numai din Spiritul etern, din Dumnezeu.

Tot ce trăiam era în afara clipei, a timpului. Universul spiritual pe care îl vedeam existând se desfăşura între trecut şi viitor, ca o existenţă plenară iar eu îl priveam adâncindu-mă în el.

Ochiul meu, spiritul meu îl cuprindea precum cuprinzi spaţiul cu ochii, galaxiile sau cosmosul mare.

*

[Urmează o pagină goală…şi apoi 2 pagini şi-un sfert sunt scrise cu o cariocă de culoare verde.]

*

[26 aprilie 1970]

Dacă Dumnezeu va vrea, atunci când voi trece din lumea aceasta, în veşnicie, mă voi întoarce la locaşul Sfintei Vineri[3] şi la cel al Sfântului Haralambie, templele Domnului meu, pe care le iubesc.

Şi le voi sluji cu forţă şi cutremur, după cum nu s-a văzut în viaţa mea, ca să se zguduie şi să se trezească urmaşii şi urmaşii urmaşilor noştri[4].

*

Înfloreau[5] oamenii ca florile câmpiei şi ale livezilor…Şi a bătut vântul în faţa Domnului. Şi florile cele multe s-au scuturat şi multe au căzut fără rod.

Şi a bătut vântul mai puternic şi au căzut şi florile şi fructele crude.

Şi furtună şi fulgere şi trăsnete au năpădit şi fructele în pârg cât şi pe cele coapte şi au căzut ca şi vitejii în lupte.

Şi o vreme nu s-a mai văzut nimic. Cerul şi pământul erau una în marea învolburare a tăcerii.

Şi a fost linişte apoi. Vremea vitejilor şi a luptei trecuse. Aşa a fost!

Florile s-au scuturat, roadele şi crengile s-au rupt şi au căzut în furtună ca oştenii în luptă. Dar temeliile de viaţă au rămas. Fiindcă din rădăcinile adânc îngropate vor porni lăstarii noii vieţi. Aceştia vor porni în căutare de noi orizonturi.

Aşa a fost! Oameni, ca flori plăcute în faţa lui Dumnezeu, s-au scuturat uşor. Iar oameni duri s-au făcut plăcuţi Celui de sus în aspra bătălie pentru biruinţa Lui.

Dar cei mai de pe urmă, fără flori* şi fără glorii de fapte mari, cei umili şi tăcuţi, cei fără glas şi neauziţi, cei nevăzuţi ca şi adâncile temelii, au urmat un ritm profund al veşnicei respiraţii spirituale a lumilor.

Loviţi sau neloviţi, nimic nu i-a scos din statornicia ritmului duhovnicesc.

Căci îi ei pulsa însuşi sângele şi viaţa cerurilor, din care lumile izvorăsc.

O, cât de ameţitor! O, cât de violent, de intens izvorăsc!

*

Pe[6] Tine Te laud,

Duh umblător

în minţi, în fapte,-n făpturi…

Şi mai mult decât toate

eşti…puterea şi dragostea

prin care ne recunoaştem,

ne-mbrăţişăm

ca să făptuim,

să slăvim,

să cântăm!…

Horirea şi hora

e roata

de care suntem rotiţi,

plătind-o cu moarte

ne naştem şi

pururi urcăm…

Iar norii şi sferele

aud…

Sinteticul mod*:

atomii şi stelele…

*

Cupa

Tu, cupa mea

prin care beau seninul.

Tu, care te reverşi

în veşnicie…

Sorbi-te-voi…

Tu să fii tot mai vie,

pe-aici, pe pământ,

când fi-voi iar doar gând

tu să te porţi făclie.

Sufăr în gând de cer,

în zămislitul lut

cristalizând în ger.

*

[7 octombrie 1970[7]]

Spre tine mă întorc, viaţă care n-ai fost. Bate-n inima mea pustiul şi norii vieţii stau să pice cu grindină de ploi.

Să spele…să ne spele de tot ce-a fost!

Când visele vieţii sunt pierdute, către ce firimituri ale irosirii fluxului vital să te întorci?!…Să-ţi legi gândul, simţirea şi ţelul, de ce lucruri anume? De care surcele?!…

Mereu avânturile ni se taie din faşă, mugurii ne sunt rupţi. Dar etern, dintru început, speranţele se vor lumină şi lecturi existenţiale şi cârlige cereşti. Prăbuşiri zodiacale şi erupţii ale nimicirii. Voinţa şi forţa ne sunt înăbuşite.

Înnoptate privegheri în care ni se scurge vlaga duhului în fărâmiţări terestre. Duh pulverizat în făptură…

Cum să te mai aduni?! De ce să te mai aduni, când n-ai putut să te întorci, ca o undă în marea cristalină, din cauza oglinzilor întunecatului abis?

Şi eu voi trece şi am trecut de mult, căci viaţa mea şi-a veacului pentru care m-am născut a trecut. Această viaţă o trec mai departe acelor, care ne vor urma pe drumul acesta scurt şi greu şi atât de îndepărtat

Iar acum mă întorc cu privirea, cu mâinile şi trupul greu, spre surlele[8] veşnicii. Căci sol al ei eram şi am uitat sunarea. Am uitat să sun.

Şi va fi în curând prea târziu, când viaţa mă va chema să sun pentru ea…fiindcă timpul ei va fi trecut.

Îndurare nu se va mai găsi. Surlele vor trebui să-şi sune îndelung neîndurarea îndurărilor.

Cum are urechi de auzit, să audă! Căci trâmbiţele veşniciei nu au un cântec clar pentru minţile şi inimile tuturor.

Aţi vrut sau aţi făcut vrerea voastră sau vrerea altuia sau a altora? Atunci aşa aţi trecut şi cu acestea aţi rămas.

Unde sunt faptele voastre? Cu cine sunt făcute ele?! Cu cine aţi fost?! Cu cine rămâneţi?!!!…

Nici eu n-am fost mai bun, nici mai rău decât voi.

Dar Domnul meu mi-a frânt mereu cărarea spre neant şi m-a îndreptat în pustiu şi m-a lăsat să plâng acolo…până când abisul / harul de foc mă va răpi la cer, aşa cum am mai fost şi cum voi mai fi[9].

O…cerul meu se întunecă din cauza focului mocnit, care mă chinuie şi mă sufocă!

Curând vor izbucni flăcările şi ceruri noi la fiecare flamură de gând. La fiecare zvâcnire a inimii vor tresălta în orizonturi şi apusuri de nestemate creaţii.


[1] Caietul al 6-lea e ultimul caiet al Fericitului Ilie, pe care ni l-a dăruit şi este cel mai voluminos, la nivelul informației, dintre ele. El nu poartă însă niciun titlu. E un caiet îmbrăcat în copertă neagră, care costa 10 lei la momentul cumpărării lui.

[2] Deasupra acestui text, pe prima pagină a caietului, cu pix de culoare roşie scrie copiat şi apare X-ul, care indică faptul că acest fragment era publicabil în viziunea sa.

[3] Al Sfintei Preacuvioase Parascheva de la Turnu Măgurele, unde Fericitul Ilie a mers în ultimii ani şi unde a fost prohodit. Celălalt locaş, al Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie, e catedrala oraşului, care are acest hram.

[4] Această dorinţă cutremurătoare este expresia sfinţeniei şi a îndrăznelii sale celei mari către Domnul. Cu alte cuvinte, dacă Domnul îmi va da ca să fiu printre Sfinţii Săi, atunci voi veni şi voi ajuta pe cei care se roagă în Bisericile acestea, unde eu m-am rugat şi pe care le-am iubit.

[5] Un text însemnat cu X roşu, deci un text socotit publicabil.

[6] Alt text publicabil în intenţia autorului. Acesta e un text parabolico-profetic.

[7] Text însemnat cu X albastru, un text bun de păstrat…dar nu şi publicabil. Un alt text parabolico-profetic.

[8] Cântatele veşnicii.

[9] Se vede din nou încrederea sa nestrămutată în faptul că Domnul îi va da din nou să vadă lumina dumnezeiască şi că va fi cu El pentru veşnicie.

Vorbe apăsate

„Dispai din fața mea!”, i-a spus ea la telefon. Adică dispari. Dar cine știe ce distanță era între ei atâta timp cât vorbeau la telefon.

Însă nu contează distanța, dacă, după câteva drăcuituri…i-a mărturisit altuia că divorțează.

Distanța dintre doi oameni poate fi mai mare decât distanța dintre două telefoane mobile deschise.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno