Opere complete (vol. 8) [I]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 1-9

***

Al șaselea caiet manuscriptic[1]

În[2] practica rugăciunii mistice am pornit bazându-mă pe câteva indicaţii date de către alţii.

Însă, în primul rând, m-am bazat pe două principii: pe dragostea şi pe aspiraţia/ atracţia mea către cer, fiindcă aveam credinţa/ încredinţarea clară, ca lumina zilei, că Dumnezeu există şi poate realiza orice.

Din punct de vedere ştiinţific ştiam doar atât: că energiile în circuit închis îşi măresc potenţele şi nu se pierd. Şi aşa a fost!

Rugăciunea făcută în semnul crucii, din care au reieşit două cercuri de lumină, care se întretăiau, a făcut ca cele două cercuri să devină, cu timpul, o sferă. Au apărut apoi bolţile cereşti. Apoi toate formele posibile şi imposibile pentru mintea omenească.

Acestea toate au izvorât din inimă, din infinit. Ele se multiplicau la infinit în infinite spaţii, culori, miresme şi senzaţii, până la contopirea lor cu infinitul.

Un lucru mi-a devenit cert: faptul că în ritmul respiraţiei, al fluxului şi al refluxului spiritual se desfăşura întreaga creaţie dumnezeiască al cărei izvor nu putea să fie spiritul meu mărginit.

Am înţeles aşadar, că acestea puteau să izvorască numai din Spiritul etern, din Dumnezeu.

Tot ce trăiam era în afara clipei, a timpului. Universul spiritual pe care îl vedeam existând se desfăşura între trecut şi viitor, ca o existenţă plenară iar eu îl priveam adâncindu-mă în el.

Ochiul meu, spiritul meu îl cuprindea precum cuprinzi spaţiul cu ochii, galaxiile sau cosmosul mare.

*

[Urmează o pagină goală…şi apoi 2 pagini şi-un sfert sunt scrise cu o cariocă de culoare verde.]

*

[26 aprilie 1970]

Dacă Dumnezeu va vrea, atunci când voi trece din lumea aceasta, în veşnicie, mă voi întoarce la locaşul Sfintei Vineri[3] şi la cel al Sfântului Haralambie, templele Domnului meu, pe care le iubesc.

Şi le voi sluji cu forţă şi cutremur, după cum nu s-a văzut în viaţa mea, ca să se zguduie şi să se trezească urmaşii şi urmaşii urmaşilor noştri[4].

*

Înfloreau[5] oamenii ca florile câmpiei şi ale livezilor…Şi a bătut vântul în faţa Domnului. Şi florile cele multe s-au scuturat şi multe au căzut fără rod.

Şi a bătut vântul mai puternic şi au căzut şi florile şi fructele crude.

Şi furtună şi fulgere şi trăsnete au năpădit şi fructele în pârg cât şi pe cele coapte şi au căzut ca şi vitejii în lupte.

Şi o vreme nu s-a mai văzut nimic. Cerul şi pământul erau una în marea învolburare a tăcerii.

Şi a fost linişte apoi. Vremea vitejilor şi a luptei trecuse. Aşa a fost!

Florile s-au scuturat, roadele şi crengile s-au rupt şi au căzut în furtună ca oştenii în luptă. Dar temeliile de viaţă au rămas. Fiindcă din rădăcinile adânc îngropate vor porni lăstarii noii vieţi. Aceştia vor porni în căutare de noi orizonturi.

Aşa a fost! Oameni, ca flori plăcute în faţa lui Dumnezeu, s-au scuturat uşor. Iar oameni duri s-au făcut plăcuţi Celui de sus în aspra bătălie pentru biruinţa Lui.

Dar cei mai de pe urmă, fără flori* şi fără glorii de fapte mari, cei umili şi tăcuţi, cei fără glas şi neauziţi, cei nevăzuţi ca şi adâncile temelii, au urmat un ritm profund al veşnicei respiraţii spirituale a lumilor.

Loviţi sau neloviţi, nimic nu i-a scos din statornicia ritmului duhovnicesc.

Căci îi ei pulsa însuşi sângele şi viaţa cerurilor, din care lumile izvorăsc.

O, cât de ameţitor! O, cât de violent, de intens izvorăsc!

*

Pe[6] Tine Te laud,

Duh umblător

în minţi, în fapte,-n făpturi…

Şi mai mult decât toate

eşti…puterea şi dragostea

prin care ne recunoaştem,

ne-mbrăţişăm

ca să făptuim,

să slăvim,

să cântăm!…

Horirea şi hora

e roata

de care suntem rotiţi,

plătind-o cu moarte

ne naştem şi

pururi urcăm…

Iar norii şi sferele

aud…

Sinteticul mod*:

atomii şi stelele…

*

Cupa

Tu, cupa mea

prin care beau seninul.

Tu, care te reverşi

în veşnicie…

Sorbi-te-voi…

Tu să fii tot mai vie,

pe-aici, pe pământ,

când fi-voi iar doar gând

tu să te porţi făclie.

Sufăr în gând de cer,

în zămislitul lut

cristalizând în ger.

*

[7 octombrie 1970[7]]

Spre tine mă întorc, viaţă care n-ai fost. Bate-n inima mea pustiul şi norii vieţii stau să pice cu grindină de ploi.

Să spele…să ne spele de tot ce-a fost!

Când visele vieţii sunt pierdute, către ce firimituri ale irosirii fluxului vital să te întorci?!…Să-ţi legi gândul, simţirea şi ţelul, de ce lucruri anume? De care surcele?!…

Mereu avânturile ni se taie din faşă, mugurii ne sunt rupţi. Dar etern, dintru început, speranţele se vor lumină şi lecturi existenţiale şi cârlige cereşti. Prăbuşiri zodiacale şi erupţii ale nimicirii. Voinţa şi forţa ne sunt înăbuşite.

Înnoptate privegheri în care ni se scurge vlaga duhului în fărâmiţări terestre. Duh pulverizat în făptură…

Cum să te mai aduni?! De ce să te mai aduni, când n-ai putut să te întorci, ca o undă în marea cristalină, din cauza oglinzilor întunecatului abis?

Şi eu voi trece şi am trecut de mult, căci viaţa mea şi-a veacului pentru care m-am născut a trecut. Această viaţă o trec mai departe acelor, care ne vor urma pe drumul acesta scurt şi greu şi atât de îndepărtat…

Iar acum mă întorc cu privirea, cu mâinile şi trupul greu, spre surlele[8] veşnicii. Căci sol al ei eram şi am uitat sunarea. Am uitat să sun.

Şi va fi în curând prea târziu, când viaţa mă va chema să sun pentru ea…fiindcă timpul ei va fi trecut.

Îndurare nu se va mai găsi. Surlele vor trebui să-şi sune îndelung neîndurarea îndurărilor.

Cum are urechi de auzit, să audă! Căci trâmbiţele veşniciei nu au un cântec clar pentru minţile şi inimile tuturor.

Aţi vrut sau aţi făcut vrerea voastră sau vrerea altuia sau a altora? Atunci aşa aţi trecut şi cu acestea aţi rămas.

Unde sunt faptele voastre? Cu cine sunt făcute ele?! Cu cine aţi fost?! Cu cine rămâneţi?!!!…

Nici eu n-am fost mai bun, nici mai rău decât voi.

Dar Domnul meu mi-a frânt mereu cărarea spre neant şi m-a îndreptat în pustiu şi m-a lăsat să plâng acolo…până când abisul / harul de foc mă va răpi la cer, aşa cum am mai fost şi cum voi mai fi[9].

O…cerul meu se întunecă din cauza focului mocnit, care mă chinuie şi mă sufocă!

Curând vor izbucni flăcările şi ceruri noi la fiecare flamură de gând. La fiecare zvâcnire a inimii vor tresălta în orizonturi şi apusuri de nestemate creaţii.

---

[1] Caietul al 6-lea e ultimul caiet al Fericitului Ilie, pe care ni l-a dăruit şi este cel mai voluminos, la nivelul informației, dintre ele. El nu poartă însă niciun titlu. E un caiet îmbrăcat în copertă neagră, care costa 10 lei la momentul cumpărării lui.

[2] Deasupra acestui text, pe prima pagină a caietului, cu pix de culoare roşie scrie copiat şi apare X-ul, care indică faptul că acest fragment era publicabil în viziunea sa.

[3] Al Sfintei Preacuvioase Parascheva de la Turnu Măgurele, unde Fericitul Ilie a mers în ultimii ani şi unde a fost prohodit. Celălalt locaş, al Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie, e catedrala oraşului, care are acest hram.

[4] Această dorinţă cutremurătoare este expresia sfinţeniei şi a îndrăznelii sale celei mari către Domnul. Cu alte cuvinte, dacă Domnul îmi va da ca să fiu printre Sfinţii Săi, atunci voi veni şi voi ajuta pe cei care se roagă în Bisericile acestea, unde eu m-am rugat şi pe care le-am iubit.

[5] Un text însemnat cu X roşu, deci un text socotit publicabil.

[6] Alt text publicabil în intenţia autorului. Acesta e un text parabolico-profetic.

[7] Text însemnat cu X albastru, un text bun de păstrat…dar nu şi publicabil. Un alt text parabolico-profetic.

[8] Cântatele veşnicii.

[9] Se vede din nou încrederea sa nestrămutată în faptul că Domnul îi va da din nou să vadă lumina dumnezeiască şi că va fi cu El pentru veşnicie.