Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 10-22

***

Mi-e inima goală,

puhoiul avid

de verde molid,

de stânca abstractă.

Afar’, cruci şi răscoală

în mâlul perfid,

ocoluri se-nchid

pe linia dreaptă…

*

Revoltă[1]

1

Acestui cer i-am vrut adâncul

Şi care vânturi nu m-au supt;

M-am revărsat pe tot pământul

Şi umbrele îmi spun că sunt!…

2

Lumina mea ce se scufundă

Nu şi-a găsit destul abis

Şi i-a rămas, şi-o să-i rămână

Mereu un cer, mai sus, deschis

3

În carnea mea rămână golul,

Inima, gând…se fac de plumb,

Ecuatorul simte polul,

Întunecimi mă vor tăcând[2]

4

Plin de explozii siderale

În viaţa lumii putrezesc,

Pe-al morţii vuiet, din spirale

De galaxii…mă rezidesc![3]

5

Eu, fiul, pururea în Fiul,

Celui ce este-n ceruri Tată,

Celor ce-mi cresc în duh pustiul

Le dau o inimă curată.

[varianta integrală a strofei a 5-a]

Eu, doliul* cerului…Pustiul,

De veacuri spulberat în cale,

Nu mă opreşte să fiu fiul

Luminii peste lumini* ovale.

6

Stele pe ceruri să rămână,

Peste neant curgând şuvoi,

Din răni adânci, frunte şi mână,

Sânge în viaţa de apoi…

7

Din fulgere oglinzi, oglindă,

Lumini în candelabre pure,

Oceane şi furtuni s-aprindă,

Oglinzi, oglinzi, oglinzi, oglindă!

8

Prea vie, veşnică să fie

Spre cântare celor vii

Rotind, rotiri în veşnicie…

…O, Făt-Frumos!…O, apă vie!…

*

La moartea unui verişor

Din toate-ai fost…

te-ai reîntors în toate!

Spre soare mergi

şi ai rămas în soare,

în ceţuri, neguri şi ninsoare

şi în lumină şi izvoare.

Şi-acum…iar liberi…iar copii,

cum am mai fost,

’nainte de-a călca prin vremuri,

prin lumea cu-ale ei coclauri…

[bălăuriri*[4] s-au limpezit][5]

*

Aripi,

un timp avut,

ce trece…vine…

Imense, peste spaţii vii…

Aşa se desfăşura eterna zare

Aripi!…

…S-aud venind[6],

venind’napoi,

în noaptea golului din noi,

antimaterie[7] absorbită.

L-am absorbit,

m-am dezrobit…

Şi sorii toţi

şi galaxii

s-au prăbuşit?!

Nu s-au zbătut

şi n-au clipit,

şi-au aţipit…

………………….

O, Soare, Tu,

crescut în mine,

pe fruntea mea ai răsărit

Văd ceruri noi,

pe limpezi nori,

culori ce cântă, spaţii despletind…

…Şi stând pe loc

văd orizonturi noi, suind,

văd veşnicul venind,

chipul omului de-argint.

Şi…Fiul Omului – argint –

pe focul aurului STÂND.

*

El…

Sfântul farmec

El,

Viul farmec,

Care vine

lucind din sânul ochilor[8]

şi din purtarea umbrelor,

din trupul spelb al anilor,

vânează-n braţe

scânteietoarele adâncuri!

*

Ce[9] este duhul omului?…O cuprindere, un cuprins fără timp şi fără spaţiu, care răzbeşte în spaţiul material şi în timp…şi pe care duhul nostru le înregistrează. Numai el e conştient de existenţa materiei şi a creaţiei.

Ce este duhul nostru în veşnicie? O pulsaţie în afara timpului, care vibrează, care se dilată şi se contractă pe potriva mărimii pe care şi-a câştigat-o în lumea materială, temporală.

*

Tu, puls al inimii cereşti,

în care, ce creezi, tu eşti…

Tu, cel străpuns şi cel cuprins,

în care lucrurile-au sens;

ce nimbul limpezimii-ntinzi

şi roiul norilor, oglinzi…

Şi-n spaţiul sfeşnic – drumul tău e

m-aud crescând din Dumnezeu!…

Cum cresc în El, El creşte-n mine,

izvor, argint, aur, iubire,

lumină, pace…şi iar lumină

coboară-n lut…şi lutul Ţi se-nchină!…

*

[24-25 iunie 1971]

Rugăciune

Dumnezeul meu, pe cei ce Te-au slăvit din inimă şi vroiau, cu fapta, să îşi înalţe inima către Tine; pe cei ce Ţie Ţi se încredinţau şi ai Tăi vroiau să fie, pe aceştia i-ai încercat şi i-ai lovit şi i-ai biciuit şi i-ai mustrat şi pedepsit cu chinuri şi moarte, pentru faptele lor şi vrerile lor care nu erau credincioase şi prin care nu Te slăveau aşa cum doreai Tu.

Căci Tu nu doreai faţa lor, ci adâncul lor să fie spre Tine. Şi când ai voit aceasta mulţi s-au lepădat de Tine şi de Tine s-au îndepărtat.

Numai cei ce Te-au iubit cu adevărat, în adâncurile inimii lor, Te-au văzut pe Tine, Iisuse, Dumnezeule, în toată slava Ta.

Dar ce s-a întâmplat cu cei ce Te urau şi Te blestemau şi Te izgoneau din Casa Ta? I-ai îndurat şi cu blândeţe de Tată i-ai îndrumat pe căile cele bune.

Şi pe când buzele lor încă Te bârfeau şi nu Te recunoşteau, faptele lor Te clădeau şi Te slăveau în lume.

Pe aceştia i-ai ajutat ca pe nişte fii risipitori, care se întorceau la Tine şi care veneau orbecăind prin lumină.

Şi pentru ei ai înjunghiat viţelul cel gras. Şi de bucuria Ta şi a lor, pentru atunci când se vor întoarce definitiv şi total la Tine, eu, fiul Tău, care a stat mereu lângă Tine, trebuie să mă pregătesc, pentru ca bucuria lor şi a Ta s-o pot împărtăşi şi eu, să fie şi a mea

O, dar pe care nu pot să-l uit!

Nu pot să uit chipul duhurilor care alergau spre Tine şi care asaltau, cu puteri omeneşti, Împărăţia Ta şi care, mai apoi, s-au rătăcit şi au pierit în încercările diavoleşti. Ei Te-au pierdut pe Tine…

O, dar mare e taina iubirii şi a îndurării Tale!…

Şi eu cred şi Te iubesc mai mult şi sporesc în iubire către Tine, rugându-mă, plângând pentru mântuirea celor ce-au vrut să Te iubească, să Te slujească, să Te slăvească dar n-au ştiut cum şi Te-au pierdut şi s-au pierdut, ei, copiii Tăi!…

Adună-i, Doamne, pe cei buni şi pe cei răi şi îndreaptă-i! Şi mă iartă, Doamne, dacă greşesc rugându-Te pentru mântuirea celor care au murit departe de Tine, în întunericul păcatelor de moarte!…Amin!

*

[23 octombrie 1971]

Mi-e sufletul tomnatic,

pribeag şi singuratic,

ca frunzele în vânt

iubite de pământ,

în toamna strecurată,

când sângele mă cată,

lumină nestrigată*:

Pe unde eşti să-mi cânţi?!…

*

[19 decembrie 1971]

În ţara mea

Ce moarte-i asta

într-o stea

sub cer albastru?

Sau…nu e ea?!

Ai ochi senini,

senin şi gândul

de nori şi galaxii,

flămândul!

Rotire-n cer,

clipotul[10] apei,

surâd în ger

sub visul pleoapei.

Salut murire,

zvon de stea,

iubire-n vid,

iubirea mea…

Tu…floare-apui

de rod…Pământ

în glasuri sui

lumini şi cânt…

Mireasmă-n gol

de viscol ger,

spiral, ocol,

tu, ţara mea.

Pribeag a fost

surâsul tău

azi îţi dă rost

destinul greu[11].

*

De-ar[12] creşte alţii mai avizi

şi de lumină şi de stele…

tu, golule, să te deschizi

sorbind nuntirile-n inele.

Să nu te-atingi, singurătate,

cu spaima viselor gălbui,

nici de duh şi nici de trupul ce se zbate

între ce-a fost, ce e şi nu-i!

Căci ne simţim pe-ntinsul lumii

nu ca odraslele oricui

Plecăm, ca-n vis, din straiul humii

spre primăvara Soarelui.


[1] Deasupra titlului e scris: cer dacic*. Poemul e bifat cu un X de culoare roşie.

[2] Acest vers are trei variante. Celelalte două: Pigmei atroci mă vor tăcând…şi: Duşmanii mei mă vor tăcând

[3] Numai aceste prime patru strofe sunt numerotate în M, însă poemul nu se termină aici, ci înglobează încă alte patru strofe, a cincia strofă a poemului având o variantă integrală. De aceea vom numerota şi celelalte strofe pentru ca să păstrăm ideea până la capăt.

[4] Nu ştim ce înseamnă acest cuvânt. A vrut să scrie oare: valurile s-au limpezit?

[5] Versul ultim este posterior creării poemului. El e scris cu stiloul, pe când tot restul poemului e scris cu pix de culoare albastră.

[6] V primă: gonind.

[7] A doua variantă a versului: de golul negru absorbită.

[8] Am folosit a doua variantă a versului. Prima era: Privind din sânul ochilor.

[9] Deasupra acestui text Fericitul Ilie a scris: De aici, da…socotind acest text publicabil.

[10] O formă contrasă: clipocitul apei.

[11] Ultimele două strofe au fost scrise cu creionul şi într-o altă perioadă, pentru că întregul poem a fost scris cu stiloul. A fost corectat de două ori acest poem: odată cu pix de culoare roşie şi altă dată cu creion chimic.

[12] În stânga paginii, sus, autorul a scris cu creionul: da…semn că e un text publicabil.

Did you like this? Share it: