Opere complete (vol. 8) [III]
Scrierile complete ale
Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu
şi viaţa sa,
comentate
de către
ucenicul şi fiul său întru Domnul,
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Vol. 8
(al 6-lea caiet manuscriptic)
Paginile 23-33
***
Trecând peste anumite limite materia încetează de a mai avea caracteristicile pe care le are şi devine esenţă.
Însuşirea a ceea ce este esenţial aparţine nonmateriei, nonexistenţei reale.
Caracteristicile materiei sunt atât de contradictorii încât unele le neagă pe altele şi, cu toate acestea, o fac să existe în acelaşi loc.
Materia are unitate. Însă atunci când se depăşesc limitele ei materia nu mai e determinată ci devine o esenţă determinată în mod nelimitat. Ea devine atunci determinată doar prin aceea că are însuşiri fără cauze exterioare.
Neantul este o existenţă. El neagă materia dar nu este negaţie lui însuşi, ci îndeplineşte condiţia nefiindului, fiind în sine unic şi infinit. Singura lui posibilitate de existenţă este în aceste condiţii.
Negaţia pe linie micro şi macrocosmică se întâlneşte în cercul existenţei şi nu în non-existenţă, desăvârşindu-se sferic, pulsatoriu.
Punctul interior non-existent spaţial şi temporal pulsează ritmic şi suportă aritmia în spaţiu şi timp şi condiţii materiale (integrări şi dezintegrări) pe care apoi le îneacă, le neagă în infinitul exterior (macro) al non-existenţei.
*
Ca indivizi îi iubesc[1]. Ca naţiune şi idealuri naţionale îi urăsc, pentru că iau chipul înşelătorului şi cotropitorului.
Dacă în individ văd avântul descătuşării revoluţionare, tinereţea fluxului vital, în schimb, în idealurile lor văd distorsionarea, deformarea grandioasă şi grandilocventă a dezechilibrului.
*
Dumnezeu[2]
Cu raţiunea-n flăcări
Pascal L-a cunoscut…
Eu explorând neantul
Striga-voi: L-am văzut!…
E viu…Trăieşte-n veci,
E Giganticul mister,
Măreţele mâini reci
Sunt trâmbiţe de cer!…
Eu L-am văzut…El este!…
Sub zările de ceruri
Culoarea-L înmieşte
Trecând prin adevăruri.
Când eu, aprins…mă sting
Cenuşile mă-nving…
El Se retrage-n Sine,
Stă mai presus…şi-n mine…
*
Viaţă[3]
Dăruire, revărsare
de dulceţi în farmec viu,
frăgezimile-n născare,
trilurile noastre-n chin…
…Şi cum umblă a-ntrupare
viiturile-n pustiu,
îşi desfac pânzele-n zare;
farmec alb în purpuriu!…
Măreţiile ce vin
se cunună* a norod…
Totul e de cântec plin,
omule, de zare rod!
*
Să nu rămână mute
Sublimele volute!
Ne risipim în vânt,
Suflare şi pământ…
Să auzim un pic
Din marele nimic.
Ci numai te-am văzut
Şi cântec a-nceput.
Tu, viu, clar, sublim,
Pe Tine Te mărim!
*
[18 ianuarie1972]
Sonetul luminii[4]
Că te-am iubit e singura mea vină…
şi ura m-a rănit adânc, de sânger,
până-n adânc, de-am izgonit lumina,
pe-ai cinei nori ce zbuciumă un Înger.
Iar de-mi cutremur lava-n zarea lină,
din trăsnete zvâcnite către cer,
e pentru trupul ce-l aştept să vină
din foc albastru aţâţat în ger.
Te-adulmec, clar de zare, înger…
Te-adăpostesc reverberând[5] lumină[6],
şi flacără în bucuria nunţii pier[7];
„Din moartea mea văd omul nou – lumină!”.
*
Câteodată dor m-aprinde[8]
lumea-ntreagă de-aş aprinde.
Simt în mine începuturi,
ce le-aş ninge peste scuturi,
când în fulgere şi stele
inelare-n neguri grele…
Şi cu cât ajung mai mic,
tot mai mare în nimic[9],
mi-e şi gândul şi puterea,
explodează-n zare vrerea!
*
Din nimic suită lume…[10]
În nimic suflare, tu,
rotitoare-n unde-n spume
chipul tău o străbătu.
Ca un zâmbet ce mă arde
zarea lumii-mi dă ocol,
noaptea vine să mă prade
şi ce bine mi-e în gol!
Vii izvoare-n văi aride
mi se lăfăie-n pustiu,
cu cât golul se deschide
flăcările-mi râd mai viu.
Puneţi-mi pe zâmbet zale,
peste susur argintiu,
umbre şi infernuri, bale…
Glasu-mi sună tot mai viu!…[11]
Chiot, chiu de nuntă mare
într-a goarnelor strigare,
din adâncuri peste vârfuri
se adună-n nori şi cârduri.
Ceruri noi…şi noi, sub Îngeri,
ne adăpostim în plângeri,
căci în noi şi în pustie
se ridică-n vijelie.
Fiul omului cât cerul,
Tatăl Sfânt în Adevărul
Duhului peste pământ…
Creşti iubire din mormânt!
*
[19 ianuarie 1972]
Spaimele se strâng şi-mi suflă
în urechi, în suflet…gol,
dar din inimă-mi răsuflă
flăcări albe, nori, în stol…
Spaţiul creşte şi se umflă,
măreţii îmi dau ocol!
*
[21 ianuarie 1972]
S-ajung, s-ajung pe roată…
Să dau ocol odată
pământului şi zării,
neîmplântat cărării?
Şi împlinind chemarea
să mă cuprindă marea
pe muntele neîntinării.
O, soare, soare, soare,
fărâmă într-o zare,
cât îmi mai poţi purta
cu foc inima ta,
înmormântarea mea
în alb hlamida ta.
Când în cântec unda trece…
…Viaţa, dacă se petrece,
aripa suie-n suiş…
…Dac-o iei pieziş, pieptiş!
Ce e teama?!…Dacă sui,
Fruntea în curaj apui!…
*
[10 aprilie 1972]
Doamne, noi Te-am iubit şi am greşit în iubirea noastră şi pentru asta ne-ai pedepsit, ca lumea să nu ne mai audă glasul, să nu ne mai vadă faţa.
Alţii Te-au umilit şi Te prigonesc şi Tu le-ai îngăduit domnie pe pământ. Te prigonesc şi Tu le surâzi. Şi ei vor să ştergi chipul şi numele Tău din inima oamenilor.
Şi oamenii ştiu cine sunt ei şi totuşi îi ascultă, şi-i laudă, şi de numele Tău se ruşinează; le e frică să-L mărturisească, din interes, din laşitate.
[1] O referinţă rară…cu adresă la regimul comunist. Fericitul Ilie refuza să vorbească despre comunism, despre torturile din închisoare…despre supliciul dictaturii. Considera că trebuie să vorbească cu mine despre cum se îndumnezeieşte omul, despre lucrurile pozitive…şi nu despre lucruri care să creeze resentimente.
[2] Un poem însemnat cu da.
[3] Poem însemnat cu da.
[4] Ibidem.
[5] V: iradiind.
[6] Există în M un vers, cu două variante, care ar fi trebuit să fie al treilea din ultima strofă, dar la care Fericitul Ilie a renunţat, numerotând, după eliminarea lui, fiecare vers în parte, în ordine crescătoare.
Prima variantă a versului exclus: „cristalizez să înfloresc în ger”. A doua variantă a lui: „mă-nchin s-ajung cristal în ger”.
[7] V iniţială a versului: Şi verde-n bucuria nunţii pier.
[8] Poem din categoria celor publicabile, însemnat cu da.
[9] V a doua: pe nimic.
[10] Poem publicabil, însemnat cu da. Paralel cu prima strofă apare o însemnare făcută cu creionul: P. A., pag. 22.
[11] V iniţială: Glasul meu rămâne viu!…