Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 31 martie 2011

Praedicationes (vol. 1) [3]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

Paginile 22-30

***

Logica iertării lui Dumnezeu. Predică la duminica a 5-a din Postul Mare[1]

Duminica a 5-a a Marelui Post are în ea logica iertării lui Dumnezeu atâta timp cât Sfânta Maria Egipteanca[2], ca și femeia păcătoasă de la Lc. 7, 37-50, deși a păcătuit mult i s-a iertat mult.

În lumea noastră, unde se caută trecut ireproșabil, CV nepătat, o faimă bună, logica iertării lui Dumnezeu vine ca o adevărată palmă peste conștiința noastră.

În casa fariseului, unde Hristos Dumnezeu prânzește, apare femeia păcătoasă, femeia fără nume în Evanghelie și ea întrece cutuma locului.

Cu banii din desfrânările ei aceasta cumpără mir și cade la picioarele Domnului și le spală cu lacrimi și cu mir.

Sărută picioarele Domnului spre stupefacția fariseului, a gazdei, care vedea acest gest ca incompatibil cu un Rabbi sau cu un Proroc, cum era Hristos pentru el.

Însă Domnul arată că iubirea Sa nu are parametrii umani secătuiți de orgoliu și de imagine de sine.

El ne arată că nu imaginea de sine și nici trecutul nostru nu contează înaintea Lui ci statutul prezent, ce facem noi acum, cum ne raportăm noi la El în clipa asta.

Ce am făcut ieri contează mai puțin. Ce am făcut e trecut. Iubirea e mereu prezent. Iubirea e un prezent.

Iar dacă iubirea nu e în prezent înseamnă că nu mai e. Și în urma parabolei cu datornicii, cu cei doi datornici, fariseul răspunde drept. Îl va iubi pe cămătar cel căruia i s-a iertat mai mult.

Duplexul acesta are logica lui.

Hristos trece de la realitate la parabolă pentru a se întoarce la starea interioară a femeii din fața Lui.

Femeia avea un trecut infam, avea o viață dezordonată.

Dacă Sfântul Luca spune că era păcătoasă înseamnă că era foarte păcătoasă. Și Domnul recunoaște acest lucru, cf. Lc. 7, 47.

Dar această femeie nu stă distantă față de Domnul. Nu ia o atitudine de egalitate față de El, ci ea se aruncă la pământ, se aruncă cu toată ființa și dragostea, și cu darul ei la pământ, cu acel mir scump, și își arată din destul dorul ei pentru Domnul.

Iertarea lui Dumnezeu nu vine ca o răsplată a mirului, nu vine pentru săruturi, pentru că și Iuda știa să sărute, nu pentru că a căzut la picioarele Lui și și-a recunoscut păcătoșenia, ci pentru că iubirea ei era imensă, era reală pentru El, văzând în El pe Stăpânul lumii, pe Cel ce o înțelege pe ea și nu o va trece cu vederea.

Iubirea credinței pentru Dumnezeu, iubirea colosală, magnifică, tulburătoare la maximum este logica lui Dumnezeu, este o învățare a inimii noastre de către Dumnezeu.

Iubirea calculată, iubirea hoață, iubirea interesată nu are nimic dumnezeiesc în ea.

Ea este un contract, o relație de complezență.

Însă iubirea pentru Dumnezeu, iubirea văpaie, iubirea ca un torent de foc spre El este dumnezeiască, e nebunie curată pentru omul de rând, pentru că e iubirea cu care Dumnezeu ne iubește și pe care ne-a insuflat-o și nouă.

Iubirea lui Dumnezeu și iertarea Lui nu le înțelegem pentru că nu avem inima aprinsă de foc, de văpaia Duhului.

Dacă nu înțelegem câtă iubire are Dumnezeu, încât Se coboară ca să ia trup pentru noi, să fie hulit de niște oameni nemernici, să fie schinguit, să fie omorât de lucrul mâinilor Lui, nu putem înțelege de ce iartă El pe această femeie, pe care nu o iarta nimeni.

Cei care nu știu să ierte și să creadă în schimbările de adâncime ale oamenilor, arată că nu s-a petrecut cu ei nicio schimbare.

Dacă nu ai avut o viață rea și nu te-ai întors la Domnul și nu ai gustat iubirea și iertarea Lui din destul, nu știi cum este logica, care este logica lui Dumnezeu, a iertării Sale.

Dacă ai avut o viață cu păcate mici, dacă ți s-a iertat puțin, e semn că nu ai strigat din Iadul cel mai de jos spre Domnul, ca El să te audă.

Iubirea și iertarea au o logică care nu se înscrie într-o viață comodă. Femeia noastră, această dumnezeiască femeie, primește iertarea păcatelor ei ca și Sfânta Maria Egipteanca, pentru că s-a trezit în ea iubirea care înspăimânta logica înceată a lumii.

Când intră în tine logica iubirii dumnezeiești atunci nu mai ai logica lumii, asta în care albul e alb pentru că așa vrem noi, ci atunci când trăim logica lui Dumnezeu negrul devine alb, se curățește prin har și cel care era odinioară păcătos începe să facă minuni copleșitoare.

Nouă ne place să disprețuim femeia curvă în societate și să ne gândim la ea cu plăcere când suntem singuri.

Suntem duplicitari. Ne place să nu dăm nicio șansă celor care par afundați cu totul în păcat, în Iad.

Însă Dumnezeu dă o șansă tuturor. El îl scoate pe fiecare din Iadul în care se află și știe să ierte mult și cu asta îl câștigă pe tot păcătosul.

Secretul dragostei lui Dumnezeu întrece orice logică canonică a noastră.

La noi, dacă a păcătuit într-un anume fel cineva îl canonisim cu atât, îl ținem la respect. Însă Dumnezeu îl ia pe cel care se pocăiește imediat în brațe, imediat ce a început să îi pară rău, să nu mai poată fără El, să simtă că moare fără El, că este ca un pește pe uscat.

De ce a pus Dumnezeiasca Biserică tocmai astăzi, înainte de duminica Floriilor, pe Sfânta Maria Egipteanca în cadrul acestei duminici a 5-a și a făcut din ea o emblemă a zilei, când ea e pomenită la 1 aprilie?

Pentru ca să mustre pe cei care se cred drepți.

Ca să mustre pe cei care au postit, pe cei care nu s-au murdărit de păcate trupești, pe cei care se cred îndreptățiți să fie iubiți mai mult de către Dumnezeu, pentru că au o viață ireproșabilă.

Însă Dumnezeu arată că nu face doi bani ireproșabilitatea noastră, dacă nu este dor imens, iubire imensă pentru Dumnezeu.

Viața noastră curată, ca și a fecioarelor nebune, dacă e un bun în sine, o laudă de sine, o îndreptățire la mântuire e o feciorie păgână.

Trebuie să ai în trupul tău mult mai mult decât dreptate, feciorie, curăție: trebuie să ai foc, să ai pe Duhul, să ai lumină.

Dacă ți-ai pregătit casa cu de toate, cu toate virtuțile și nu-l ai în tine pe focul ceresc, dacă nu ai slava Duhului și pe a Mirelui Bisericii și pe a Tatălui Celui Preaveșnic, slava Prea Sfintei Treimi ești un palat frumos dar mormântal, pentru că veselia nu se află în el.

O sărbătorim astăzi pe cea care ne-a dovedit că sfințenia înseamnă ceva bulversant, ceva care nu are logica lui sunt un creștin bun, pentru că fac tot ce trebuie.

Sfânta Maria Egipteanca ne spune că nu e niciodată prea mult ceea ce facem pentru Dumnezeu și că nu avem nicio îndreptățire să credem că suntem cineva în fața Lui.

În acest an, iubirea căreia i se iartă mult, adică Sfânta Maria Egipteanca, e sărbătorită odată cu Prea Curata Maria, Împărăteasa lumii, Cea mai desfătată decât cerurile.

Binevoirea, acceptarea întrupării întru Prea Sfinția sa a Mântuitorului lumii e bunăvestirea faptului că iubirea lui Dumnezeu nu are termeni de comparație, că ea este copleșitoare, că ne bulversează mintea, ne-o umple de dragoste și de lumină dumnezeiască.

Prea Curata Stăpână întrece întreaga creație cu curăția ei fără nicio pată.

Dumnezeiasca Maria a Egiptului, după o viață destrăbălată, care a atins cote inimaginabile, a ajuns la o sfințenie mai mult decât inimaginabilă.

Cea Prea Curată și cea plină de sfințenie, câștigată după o viață de curvie, stau înaintea noastră spre adâncă smerenie. Pentru că în Biserică cuvintele nu stau pe gol, nu stau pe nimic, ci cuvintele stau pe fapte.

Dacă există în tine fapte există și cuvinte cu putere.

Când Domnul rostea cuvinte către oameni cuvintele Lui umpleau de văpaie, de dragoste copleșitoare pe cei care le auzeau.

Ele intrau până în străfundul lor.

Cei care ascultăm astăzi cuvintele Lui trăim aceeași măreție a vocii și a dumnezeirii Sale în cuvintele Evangheliilor și ele sunt hrana noastră.

Dar ca să iubești mult trebuie să simți copleșitoarea milă și iubire a lui Dumnezeu, deși nimeni nu dă pe tine doi bani.

Ca să uimești trebuie să fii umit de iubirea lui Dumnezeu.

Ca să înspăimânți în cuvintele tale pe alții trebuie să te fi înspăimântat Dumnezeu cu iubirea Lui, să fi primit foc de la El, foc care mistuie întregul trup, care îl face vâlvătaie.

Însă dacă nu ai suferit transformări adânci în ființa ta, duminica de astăzi e una plictisioare, pentru că aici e vorba de lucruri care cer o inimă largă, prea încăpătoare.

Cei care nu înțeleg iubirea lui Dumnezeu și credința în El nu înțeleg de ce cinstim noi pe Prea Curata Stăpână a lumii și de ce iubim curăția, nevinovăția.

Înțelegerea e partea iubirii multe. Nu poți să ai ceva, dacă nu îl ai în tine. Tot ce avem în noi ne aparține cu adevărat.

***

Cine sunt Sfintele Femei Mironosițe? Femeia în Biserică. Predică la duminica a 3-a după Paști[3]

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Potrivit sinaxarului zilei de astăzi (Penticostar, Ed. IBMBOR, ed. 1999, p. 100-101) din grupul Sfintelor Femei, care au venit cu miruri ca să ungă trupul Domnului în ziua Învierii, duminica, fac parte: Sfânta Maria Magdalena[4] [adoarme la Efes şi e înmormântată de Sfântul Ioan Evanghelistul[5]], Sfânta Salomeea[6] [fiica Sfântului Iosif, logodnicul Prea Curatei], Sfânta Ioana[7] [femeia lui Huza, ispravnicul şi iconomul împăratului Irod], Sfintele Marta şi Maria[8] [surorile Sfântului Lazăr cel a patra zi înviat din morţi], Sfânta Maria lui Cleopa[9] şi Sfânta Suzana.

Dar, continuă sinxarul: „au mai fost încă şi mai multe altele, care, după cum istoriseşte Dumnezeiescul Luca, slujeau lui Hristos şi Ucenicilor Lui, din avutul lor” (Cf. Idem, p. 101).

Sfintele Mironosiţe sunt deci reperabile în Sfânta Tradiţie a Bisericii şi ele reprezintă monumente de dragoste, de devotament faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru.

Expresiile batjocoritoare la adresa Sfintelor Femei Mironosiţe nu sunt venite, este evident, din partea Bisericii.

Dacă eşti o mironosiţă nu eşti o prefăcută, o perversă acoperită de vălul fals al unei religiozităţi îndoielnice ci eşti o purtătoare de miruri, de miresme.

Bunicii şi părinţii noştri şi noi, cei care mergem la cei adormiţi ai noştri la cimitir şi aprindem o lumânare, îngrijim de morminte, punem flori, venim şi ne rugăm şi plângem pentru ei suntem nişte mironosiţe, nişte purtători de rugăciune şi de milostenii pentru iertarea celor adormiţi din familia noastră.

Recunoştinţa faţă de cei adormiţi nu e un lucru de râs, de ruşine. A-ţi manifesta dragostea prin faptă şi cuvânt pentru cei adormiţi e lucrul cel mai demn şi mai generos cu putinţă.

Cine nu are recunoştinţă faţă de înaintaşi e un om care va fi uitat atunci când va muri.

Duminica de astăzi, închinată Sfintelor Femei Mironosiţe, este o laudă şi o apreciere adusă tuturor femeilor.

Sfintele Femei Mironosiţe sunt primele vestitoare ale Învierii. Ele duc mesajul Învierii Apostolilor şi sunt primele care Îl văd pe Domnul.

Şi prin aceasta, tuşează sinaxarul, femeia care fusese blestemată la început pentru păcatul ei, ca să simtă dureri când naşte şi să fie plecată către bărbatul ei, e îndemnată acum de Domnul să se bucure.

Mesajul acestei duminici e mesajul pascal al bucuriei. Bucuria primează. Şi bucuria nu exclude pe femeie, pe copil, pe bărbat, pe bătrân, nu exclude pe nimeni. Bucuria este a tuturor.

De ce este femeia preţuită în Biserică? Sau de ce nu suportă lumea seculară preţuirea femeii pe care o mărturiseşte Biserica?

Pentru că în Biserică femeia nu e o sclavă, ci o parteneră evlavioasă şi supusă bărbatului, pe care bărbatul o iubeşte şi o cinsteşte pentru virtuţile ei.

Ea este pruncă, fecioară, mamă sau văduvă care e plină de dor pentru Sfintele Slujbe, pentru râvna Casei Domnului.

Ea nu e subapreciată ca în ideologia pornografică şi nici supraevaluată ca în ideologia feministă.

Ea e parteneră în credinţă şi viaţă, sprijin şi întărire pentru bărbat sau slujitoare a Domnului zi şi noapte ca mirificile noastre maici din mănăstiri.

Femeia în Biserică nu e nici obiect şi nici idol. Ea are locul ei, bine stabilit, pe care fiecare îl învaţă şi îl preţuieşte în smerenie şi dragoste.

Și într-o comunitate ortodoxă autentică, echilibrată, nu se pune niciodată problema emancipării, a revoluţiei sexuale sau a ierarhizării drepturilor şi a obligaţiilor familiale.

Femeia creştină este femeia iubită în mod sfânt, curat, de bărbatul ei, care naşte prunci cu dragoste şi îi creşte în frică de Dumnezeu, care nu stă spectator la durerile şi ispitele lui ci este împreună luptătoare şi rugătoare pe calea mântuirii.

Familia ortodoxă autentică e o mănăstire în lume, e o torţă de foc, de dăruire, de muncă, de nădejde, de dragoste pentru cei care o văd şi se minunează de ea.

Numai acolo unde dragostea şi smerenia sunt un lux inexistent se pune problema falsă a conducerii.

Cei care se iubesc şi sunt creştini nu au cap decât pe Domnul iar iubirea e întotdeauna o soluţie şi nu o dilemă.

Când iubirea se gândeşte şi se răzgândeşte de trei ori într-o zi vizavi de un anumit lucru e semn că în iubire a intrat, ca un vierme în măr, orgolii meschine şi s-a denaturat.

Familiile se despart dintr-o dragoste viciată, denaturată.

Am cunoscut multe cazuri de oameni care s-au despărţit iubindu-se sau care s-au despărţit pentru că nu mai ştiau cum să vorbească de dragoste, despre dragostea lor.

Au ajuns la divorţ, s-au recăsătorit şi se gândeau şi cugetau la iubirea lor primă şi la bărbatul lor prim fără să o recunoască prea des.

Pentru că iubirea are nevoie de ascultare reciprocă, de smerenie reciprocă, de cuviinţă pentru ca să se dezvolte şi nu de desfrâu şi de umilire meschină reciprocă.

Dacă ne iubim familia şi vrem ca împreună cu ea şi cu întreaga lume să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu atunci duminica de astăzi e o certitudine, o certificare a faptului că iubirea e binecuvântată şi ea este bucurie.

Dacă iubeşti frumos, sfânt, atunci te bucuri. Şi dacă te bucuri frumos nu eşti nicidecum în afara Împărăţiei ci înăuntrul ei.

Dorim tuturor în această zi să se bucure şi să binecuvinteze pe Dumnezeu că sunt iubiţi şi că iubesc, pentru că cunosc iubirea sau să se roage ca harul iubirii să coboare în inima lor.

Cred că rugăciunea pentru iubire este întotdeauna ascultată. Pentru că Domnul nu vrea nimic altceva decât ca noi, fiii Săi în har, să ne iubim unii pe alţii cu atâta putere şi sfinţenie, așa după cum şi El ne-a iubit pe noi. Amin!


[1] Scrisă pe data de 25 martie 2007.

[2] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Maria_Egipteanca.

[3] Scrisă în data de 21 aprilie 2007.

[4] A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie22.htm.

[5] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie26.htm.

[6] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august03.htm.

[7] Idem: http://calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie27.htm.

[8] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie04.htm.

[9] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai23.htm.

Predică la duminica a 4-a din Postul Mare

Iubiți frați și surori întru Domnul,

după ce am înțeles semnificația duhovnicească a crucii în duminica trecută, ca răstignire de sine perpetuă, ca dezicere interioară de tot ce nu e propriu vieții cu Dumnezeu și de umplere de toată voia cea bună, astăzi suntem puși în fața semnificației duhovnicești a scării prin persoana Sfântului Ioan Scărarul, pomenit pe data de 30 martie.

Și scara/ climaxul, începând cu Fac. 28, 12, a devenit simbolul sensului ascendent al vieții duhovnicești. Pentru că asceza postului, a rugăciunii, a studiului, a răbdării și a renunțării la rău ne pregătesc pentru ascensiunea noastră în cer, în Împărăția lui Dumnezeu și nu sunt eforturi în sine.

Dacă crucea ne prezintă aspectul dur, dureros, cumplit de dureros de multe ori al luptei cu patimile sau al suportării în credință a tot ceea ce trăim în lumea aceasta, scara ne vorbește despre urmările suferințelor noastre și despre creșterea noastră duhovnicească.

Adică nu e nevoie doar de post ci și de creștere duhovnicească prin post. Postul trebuie să lase urmări bune, frumoase în noi și nu doar să ne slăbească trupul.

Însă urmările duhovnicești sunt prezente (nu trebuie să ne mințim asupra acestui mare adevăr!) doar la cei care postesc duhovnicește și se roagă duhovnicește și trăiesc dumnezeiește, pentru că urmările postului sunt harice și nu constau în slăbirea cu 5 kilograme ci în umplerea de înțelegeri cuvioase, de cunoaștere de sine, de străvederea a noi sensuri în Scriptură, în creație, în istorie.

Adică postul cu urmări duhovnciești umple de cunoaștere, de bucurie și de pace, de simplitate a gândurilor și a inimii.

Credincioșii, adesea, simt o luminare, o eliberare, o suplețe mai mare a trupului și a minții în această perioadă sfântă. Dar acesta e numai începutul creșterii duhovnicești, al scării curățirii de patimi!

Al scării care e un drum interior, pentru că e drumul creșterii în sfințenie. Și această creștere nu poate fi mimată, nu poate fi nici măcar intuită până când nu dorim, cu adevărat, sfințirea vieții noastre.

Iar Sfântul Ioan Scărarul pomenit astăzi în mod pedagogic ne arată faptul că asceza decurge din teologie. Pentru că am avut duminica Ortodoxiei, apoi duminica Sfântului Grigorie Palama (două duminici teologice), apoi duminica Crucii, a treia, la mijlocul Postului Mare (între teologie și asceză), pentru ca prin aceasta, a 4-a, să se sublinieze faptul că teologia naște asceza și o încununează.

Cine va citi Scara Sfântului Ioan Scărarul va fi uimit de măreția cunoașterii lui experențiale reieșită dintr-o cunoaștere teologică aplicată în viață, în asceza de zi cu zi. Și această bogăție incomensurabilă a cunoașterii duhovnicești o găsim la toți marii Teologi și Asceți ai Bisericii, ca indiciu sigur că nu putem considera că trăim teologic fără să fim oameni ai ascezei eclesiale.

Mai pe scurt: dacă nu știm să explicăm semnificațiile duhovnicești ale rugăciunii, ale postului, ale slujbelor e semn că am fost degeaba la Biserică, pentru că nu le-am trăit interior, nu știm ce se petrece în cadrul lor și de aceea nu ne-au schimbat deloc.

Schimbarea interioară se produce la întâlnirea cu adevărul și harul din interiorul virtuților și al slujbelor Bisericii.

Pe măsură ce înțelegem un adevăr îl și trăim. Sau trăim adevărul postului, al rugăciunii, al slujbelor, al milosteniei, al smereniei pe măsură ce suntem implicați cu totul în acestea.

În Evanghelia zilei [Mc. 9, 17-32], unde se vorbește despre vindecarea de demonizare a unui tânăr, se scoate în evidență tocmai faptul că din pruncie [v. 21] trebuie să luptăm cu demonii, pentru că altfel ei ne aruncă în foc și în apă [v. 22], adică în diverse patimi și dureri.

Iar sublinierea, cum că demonii nu ies din noi decât prin rugăciune și prin post [v. 29] ne arată că asceza ortodoxă e continuă, că ea nu ține numai cât ține Postul Mare, ci că lupta cu patimile, crucificarea, care urcă pe scara virtuților e continuă.

Și avem imaginea realistă și impunătoare în același timp: crucea ne înalță și nu ne doboară!

Pentru că viața plină de dureri, de renunțări la păcat, ne simplifică și ne înalță deasupra păcatului, a decadenței, fapt pentru care moartea noastră înseamnă ducerea noastră la Domnul de către Sfinții Îngeri.

Suire, urcare…dar interioară

Și Paștiul nostru, Cel care ne-a trecut de pe pământ la cer în umanitatea Sa, ne dă să trăim trecerea de la păcat la curăție într-un mod foarte profund și bucuros.

Noi ne curățim simțirile pentru Domnul nostru. Asta facem acum!

Și pe cât ne umplem de harul Său pe atât înțelegem ridicarea noastră, cu inima, din afundul Iadului.

Înțelegem pentru că se petrec toate acestea cu noi.

Nu e vorba de alegorie, de simbol ci de experiență continuă, nouă, foarte frumoasă a harului Său în interiorul postului, al rugăciunii, al citirilor și milosteniilor noastre.

De aceea ne atenționează din nou Domnul în această duminică, că viața duhovnicească nu e o poveste ci o realitate personală. Și că cel care s-a făcut pe sine propriu acestei experiențe personale cu Dumnezeu, poate să explice, să dea exemple, să dea mărturii clare pentru orice om despre cum trăim cu Dumnezeu și despre cum ne transfigurează el viața, trupul, sufletul, obiceiurile.

El înfrumusețează obiceiurile oamenilor.

El, Domnul nostru, pe care finalul Evangheliei de astăzi ni-L prezintă ca mergând spre Cruce [v. 31]. Numai că mergerea spre Cruce nu desființează umanitatea Sa ci o umple de frumusețea veșnică a slavei Sale.

Iar viața duhovnicească, dacă e sădită de El în noi, știe să primească crucea cu inimă credincioasă, pentru că vede că ea ne fortifică interior, ne luminează și nu ne omoară.

Însă crucea e dureroasă, e un chin prelung pentru fiecare în parte, pentru că e tot ce se petrece cu fiecare dintre noi într-o viață de om. Contează numai ce rezultate are crucea personală: pentru unii ea înseamnă Rai, pentru alții Iad.

Și Iadul e nesuportarea crucii, a suferinței personale. Dacă nu o accepți, de aceea nici nu te transfigurează.

Dar pe cine îl transfigurează durerea, suferința, boala, cât și bucuria, pe acela Dumnezeu îl umple de slava Sa.

Cu alte cuvinte, trebuie să fim serioși cu durerile și cu bucuriile primite din partea lui Dumnezeu și să fim recunoscători pentru toate. Pentru că numai din această recunoștință și acceptare a voii lui Dumnezeu cu noi decurg toate lucrurile care ne transfigurează. Amin!

Praedicationes (vol. 1) [2]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

Paginile 15-21

***

Pe cine întâmpinăm noi?[1]

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

din Lc. 2 reise foarte clar faptul, că întâmpini pe Hristos numai dacă vii mânat de către Duhul în Biserică [a se vedea Lc. 2, 27].

Sfântul Simeon vine la îndemnul Duhului în Templu pentru că să primească în braţe pe Pruncul Iisus, pe Mângâierea lui Israel [Paraclisin tu Israil: Lc. 2, 25, GNT].

Cel care are în el pe Duhul lui Dumnezeu, cel care este biserică vie, personală a Dumnezeului Celui Preaînalt vine în Biserică slavei Sale ca să primească pe Domnul.

Simeon, al cărui nume înseamnă semn în limba greacă, semn care înseamnă şi minune (semnele lui Dumnezeu cu noi = minunile Lui cu noi) primeşte pe Mângâierea lui Dumnezeu, pe Unsul lui Dumnezeu, adică pe Hristos.

Vine la îndemnul Duhului în Biserică şi vede prin Duhul pe Pruncul Iisus şi cunoaşte că El este Dumnezeul cel întrupat pentru noi, că e Cel pe care el Îl aştepta, cf. Lc. 2, 26.

Aşteptare şi întâmpinare.

Numai cel care Îl aşteaptă pe Dumnezeu Îl întâmpină, Îl primeşte în braţe, în fiinţă lui, Îl lasă să intre în el.

De ce Biserica nu a numit acest preadumnezeiesc praznic de astăzi întâlnire, ci întâmpinare, ieşire înainte în faţa Lui?

Poate pentru că întâmpinarea presupune umilinţa celui care Te întâmpină, umilinţa şi bucuria lui, fapt pentru care nu îşi permite să monopolizeze prezenţa lui Dumnezeu, ci se retrage degrabă din cadru, ca şi Ioan Botezătorul, şi Îl lasă pe Mire să crească în ochii lumii.

Sfântul Simeon şi Sfânta Ana aduc mărturie în Biserică despre Hristos Dumnezeu. Rolul lor, după cuvintele Sfântului Luca, e acela de a garantaAcesta este Mesia.

Amândoi vorbesc profetic despre Domnul. Spun cele ce vor fi, ce se vor întâmplă cu El şi cu Prea Curată Lui Maică.

Troparul sărbătorii însă o are în prim-plan pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Cea plină de har, Căreia Simeon îi spusese în mod profetic: „prin sufletul tău va trece sabia [romfea, Lc. 2, 35]”, subsecvențiată de Bătrânul cel Drept, de Sfântul Simeon.

Când troparul praznicului se referă la Maica lui Dumnezeu, el vorbeşte despre Hristos ca despre Soarele dreptăţii, Care a răsărit din pântecele Fecioarei, „luminand pe cei dintru întuneric” şi din umbra morţii [Is. 9, 1] după cum spusese Sfântul Isaia.

Când în a doua parte a troparului, în prim-planul cântării apare Sfântul Simeon, Hristos Dumnezeu e numit „Izbăvitorul sufletelor noastre” ţinându-se cont de Lc. 2, 38, unde Hristos e numit „mântuirea”, mântuirea care era aşteptată în Ierusalim.

Din cuvintele Sfântului Luca observăm că nădejdea, aşteptarea lui Mesia nu era o realitate revolută, uitată, ci una foarte vie.

Sfântul Luca vorbeşte despre prezenţa harului Sfântului Duh în Simeon, şi mult mai umbros, dar evident din context, şi în Sfânta Ana.

Cei doi sunt prăznuiţi mâine, pe 3 februarie, primul cu titulatura de Sfântul şi Dreptul Simeon, de Dumnezeu primitorul iar Sfânta Ana cu numele de Sfânta Prorociță Ana.

Aşa după cum e obiceiul Bisericii, a doua zi după un mare praznic e închinată Sfinţilor, care au avut un rol capital în atmosfera praznicului din ziua precedentă.

Fără îndoială că Sfântul Luca a chintesențiat lucrurile, evenimentele și nu le-a relatat pe larg.

Sfântul Simeon nu a spus numai celebra şi arhicunoscuta cântare de la Lc. 2, 29-32 şi câteva cuvinte către Prea Curata Stăpână, după cum nici Sfânta Ana nu a spus decât două-trei lucruri despre Mesia…căci de aia se numeşte Prorociță.

Praznicul de astăzi ne pune în faţă însă realitatea simţirii lui Hristos de către Sfinţi, în Biserică şi faptul că cei care se pregătesc prin faptele lor de sfinţenie pentru sesizarea lui Dumnezeu, Îl simt în mod real, ca pe un foc în trupul şi în oasele lor.

Condacul vorbeşte despre sfinţirea pântecelui Fecioarei cu naşterea Să, despre dimensiunea interioară a praznicului. Cum a sfinţit pe Fecioară prin zămislirea Să dintr-Însă, tot la fel prin Duhul, impreauna cu Duhul Hristos ne sfinţeşte pe noi, întreagă Treime ne sfinţeşte, pentru că Îşi face locaş în noi şi este cu noi.

Hristos, spune condacul praznicului, a sfinţit pântecele Fecioarei şi mâinile lui Simeon care L-au întâmpinat, L-au cuprins, L-au îmbrăţişat.

Însă nu trebuie să înţelegem că numai pântecele şi mâinile lor s-au sfinţit sau că numai o parte a trupului nostru dobândeşte sfinţenia şi nu întregul trup.

Însă Dumnezeiescul imnograf a esenţializat mesajul hristologic, ca şi Sfântul Luca, a spus multe în puţine cuvinte, pentru ca să înţelegem că Întruparea Fiului a însemnat sfinţirea Prea Curatei Stăpâne şi că primirea lui Hristos euharistic cu mâinile sufletului nostru, adică simţindu-L cu sufletul pe Hristos în trupul nostru, ne sfinţeşte şi pe noi, cei care Îl întâmpinăm, cei care Îl invităm în casa noastră şi El vine în noi şi sfinţeşte toate, le face pe toate noi, pline de noutatea sfinţeniei.

La Paşti suntem atenţionaţi că trebuie să ne curăţim simţirile sufleteşti şi trupeşti pentru ca să-L vedem pe Hristos.

La fel la Botezul Domnului, vedem că Ioan Îl vede pe Mielul lui Dumnezeu numai prin harul Duhului, numai curăţit de păcat.

Sfinţii Apostoli Îl văd pe Domnul pe Tabor pentru că sunt plini de harul Duhului Sfânt.

Acum, la întâmpinarea Sa, ambii exponenţi principali ai întâmpinării, care nu fac parte din familia lui Hristos după trup, adică în afară de Prea Curata Stăpână şi de Sfântul Iosif, vin cu simţiri transfigurate la Hristos. Vin plini de har.

După cum Prea Curata Stăpână şi Sfântul Iosif erau plini de har la fel erau şi Sfinţii Simeon şi Ana.

Cei Sfinţi se recunosc între ei. Recunosc că liantul lor e harul Treimii. Și nu se ceartă Sfinţii între ei atâta timp cât văd că sunt cu toţii în har, că sunt plini de har.

Întâmpinarea Domnului e un îndemn perpetuu la interiorizarea relaţiei noastre cu Hristos întru Duhul. Ca să Îl simţi pe Hristos viu, întru tine, trebuie să Îl simţi întru Duhul, pentru că Hristos nu e niciodată fără Duhul şi fără Tatăl.

Întoarcerea noastră trebuie să fie mereu spre harul Treimii, spre adorarea Treimii în unime şi a unimii în Treime.

Ca să cinstim Treimea ca Treime adevărată nu trebuie să vedem persoanele Treimii ca împărţind fiinţa una, ca segmentând-o, după cum nici fiinţa Dumnezeirii nu trebuie văzută ca neexistând în Treimea persoanelor dumnezeieşti sau ca una care se suprapune faţă de persoanele Treimii.

Ci Treimea are o singură fiinţă, o singură lucrare, o singură stăpânire dintotdeauna şi pentru totdeauna, pentru că Dumnezeu e Treime de persoane care împărtăşesc aceeaşi fiinţă, într-o continuă cuprindere personală a fiecăreia de celelalte două.

Şi viaţa noastră este o continuă cuprindere a celorlalţi şi a unei mulţimi de lucruri şi, în acelaşi timp, nu devenim mai multe persoane, ci ne adâncim interior propria persoană şi, în mod concomitent, ne găsim în legătură interioară cu alţii şi cu noi şi cu Dumnezeul iubirii noastre.

Întâmpinarea celorlalţi, primirea altora în fiinţa noastră, iubirea şi rugăciunea pentru alţii nu ne depersonalizează, ci ne personalizează continuu.

Cu cât primim pe mai mulţi în noi, cu cât iubim pe mai mulţi şi avem relaţii cu cât mai mulţi, relaţii de iubire, de cunoaştere reciprocă, de mare intimitate duhovnicească cu atât ne înţelegem pe noi şi pe ei, cu atât viaţa noastră e mai plină de sens, de valoare şi de adâncime personală.

Dacă îi întâmpinăm pe alţii însă, trebuie să nu ne transformăm în stăpânii lor, ci în intimii lor, care le dau o mare lărgime interioară şi exterioară.

Prietenia nu suprimă libera voinţă ci îi devoltă adevărata ei manifestare, o permanentizează în bine.

Cine învăţă din iubire, învăţă să nu asuprească cu insistenţa şi cu opiniile sale pe celălalt ci să se propună ca factor de calmitate şi de întărire pentru el.

Vă doresc să fiţi întâmpinaţi bine de cei care vă iubesc şi să fiţi întâmpinaţi cu respect, chiar dacă nu manifest, de cei care vă depreciază în vreun fel anume.

Fie ca bucuria iubirii lui Dumnezeu să fie în dumneavoastră, în fiecare în parte şi, prin ea, să aveţi ochi blânzi, de porumbel, cu cei cu care vă întâlniţi şi să fiţi văzuţi cu adevărat de cei care au nevoie de dumneavoastră.

Mărturia fiecăruia în parte este o mărturie despre câte minuni face Dumnezeu cu noi. Amin!

***

Fiul cel mare/bătrân și fiul cel tânăr. Comentariu duhovnicesc la Parabola fiului celui pierdut[2]

Iubiţii noştri,

adesea am auzit comentarii la această parabolă care îl nedreptăţeau pe fiul cel mare, pe cel despre care textul grecesc spune că era presviteros [Lc. 15, 25], mai bătrân, îmbătrânit în bine, în sfinţenie.

Adesea am auzit că acest fiu mai mare este un egoist, că el nu ştie să se bucure de pocăinţa fiului mai mic, a desfrânatului, a risipitorului care se pocăieşte.

Însă dacă începem înţelegerea parabolei de astăzi cu Lc. 15, 31, observăm că Tatăl nu îl blamează pe fiul cel bătrân pentru atitudinea lui dreaptă faţă de cel mai tânăr, ci îi dă să vadă dreptatea lui Dumnezeu ca fiind plină de milă, de îndurare.

Cum am putea vedea în fiul cel bătrân un om cu o atitudine proastă faţă de viaţa corectă, dreaptă, atâta timp cât viaţă lui este una a sfinţeniei?

Cum îl putem blama pe cel care este Sfânt în faptele lui, care vine seara de la ţarină [Lc. 15, 25], adică care lucrează zilnic, neîntrerupt fapta cea bună, şi îl putem lăuda, sau să fim de acord cu un fiu risipitor, care şi-a risipit averea harului printr-o viaţă depravata [Lc. 15, 13]?

La o prima vedere lucrurile par să se bată cap în cap. Pentru că, pe de o parte, avem un destrăbălat care plecă de la Tatăl şi trăieşte cum vrea, adică avem un postmodern, care nu are niciun Dumnezeu, cum spune românul iar, pe de altă parte, avem un om Sfânt, care trăieşte nedespărţit de Tatăl, care niciodată nu a călcat porunca Acestuia [Lc. 15, 29], ci Îi slujeşte Lui cu toată inima.

Avem destrăbălare şi viaţă căzută versus viaţă sfântă şi evlavioasă.

Cum putem aşadar să blamăm viaţă sfântă, corectă a fiului celui bătrân, a celui chibzuit, care nu a făcut ocolul durerii şi al dezamăgirii pentru ca să revină la Tatăl, ci a stat în mod statornic cu Tatăl?

Tatăl nu îl blamează pe fiul cel mare ci, dimpotrivă, spune că el este mereu cu Sine şi că panta ta Ema sa estin, adică: toate ale Mele ale tale sunt [Lc. 15, 31, cf. GNT].

Pentru noi versetul al 31-lea este capital. El dă dezlegarea corectă a cazului nostru.

Şi ne dă dreapta înţelegere a textului evanghelic, pentru că ne arată că Tatăl nu desconsideră viaţa sfântă ci, dimpotrivă, spune că cel Sfânt e mereu cu El şi se împărtăşeşte din toate cele ale lui Dumnezeu, adică de slavă Sa dar, în acelaşi timp, spune că fiul cel mai mic nu e respins de către El, dacă acesta îşi vine întru sine [is eaftonelton, cf. Lc. 15, 17, GNT] şi se pocăieşte.

Lc. 15, 17, cu revenirea întru sine a fiului celui mic şi Lc. 15, 31 ni se par a fi punctele de greutate ale parabolei de astăzi.

Venirea întru sine, metanoia, pocăinţa fiului celui mic e primită de Tatăl cu mare bucurie dumnezeiască.

Fiul cel mare s-a mâniat [orghisti, Lc. 15, 28] la auzul veseliei Împărăţiei Cerurilor pentru un păcătos care se pocăieşte, pentru că el dorea ca păcătosul să fie judecat după păcatele sale.

Cei Drepţi şi Sfinţi doresc să se facă dreptatea lui Dumnezeu, să se elimine răul de pe pământ şi să se facă pace şi bucurie pe pământ ca şi în cer.

În Apoc. 6, 10, îi auzim pe Sfinţii Mucenici ai Bisericii strigând către Tatăl: „Până când, Stăpâne Sfinte şi Adevărate [mai amâni, şi] nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?”. În versiunea 1988 a Sfintei Scripturi, ediţia BOR, găsim această traducere.

Într-o versiune grecească se spune mult mai clar, fără nuanţa de viitor: „Până când Stăpâne Sfinte şi Adevărate nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru?” [cf. ed. Nestle-Aland, Greek-English New Testament, editio XXVII, p. 644[3]].

Deci Sfinţii vor dreptatea, vor să fie pe pământ ca şi în cer.

Numai că iubirea lui Dumnezeu vrea şi pocăinţa, pentru că El aşteaptă îndelung pe cei care păcătuiesc, pentru ca să îi facă vii prin pocăinţă.

Așadar a doua duminică pregătitoare pentru Sfântul şi Marele Post are drept obiectiv pe acela de a ne spune că e de preferabil viaţă sfântă, fără de prihană. Dar dacă am păcătuit şi ne dăm seamă că e greu fără Dumnezeu, că avem o viaţă oribilă fără El, sufocantă, El primeşte pocăinţa noastră şi ne face vii prin harul Său.

Însă nu trebuie să blamăm sfinţenia pentru că există şi pocăinţa sau sfinţenia trebuie văzută ca o continuă pocăinţă şi acceptare a celor care vin la credinţă.

Noi, ortodocşii, în mare parte, suntem cam reticenţi când vine vorba să acceptăm pe marii păcătoşi în Biserică, pentru că nu îi vedem prin ochii Tatălui ceresc.

Logica lui Dumnezeu întrece logica noastră, pentru că El îi primeşte deopotrivă pe Sfinţi, cât şi pe cei care se sfinţesc şi care vin în Biserică după o viaţă dezmăţată.

Îi primeşte cu aceeaşi bunătate nemărginită.

Când vine un om nou printre noi, la Biserică, trebuie să ne bucurăm de venirea lui printre noi, chiar dacă nu înţelege el prea multe. Și aceasta, pentru că oricine vine la Biserică cu inimă deschisă e semn că Dumnezeu îl atrage aici, alături de El.

Finalul Evangheliei de astăzi cuprinde esenţialul vieţii creştine: să ne veselim şi să ne bucurăm [Lc. 15, 32] de toţi şi de toate.

Să ne bucurăm de Sfinţi şi să învăţam de la ei, dar să ne bucurăm şi de întoarcerea păcătoşilor tocmai pentru că pot să devină Sfinţi.

Şi la noi, în Biserica lui Dumnezeu cea una, sunt mulţi Sfinţi foşti curvari, vrăjitori, avari, petrecăreţi, care s-au dezis de viaţa lor de dinainte şi s-au umplut de harul Duhului, s-au umplut de sfinţenie, pentru că Dumnezeu i-a primit la El, ca şi pe Sfinţii care nu au avut mari abateri de la drumul drept al vieţii ortodoxe.

Viaţa dezmăţată însă are abisurile ei de înţelegere, dacă ştii să le vezi atunci când vii la Domnul. Pentru că acolo unde se înmulţeşte păcatul, spune Dumnezeiescul Pavel, când te pocăieşti, vine belşug de har, de înţelegere, de înţelepciune [Rom. 5, 20].

Fiecare dintre noi am avut perioade negre în viaţa noastră, de care ne e ruşine. Însă Domnul ni le-a curăţit pe ele, ne-a vindecat de ele, pentru că L-am ales pe El mai mult decât păcatul.

Ne pregătim de post învăţându-ne să avem inimă largă, bună, milostivă.

Iertarea lui Dumnezeu şi dreptatea lui Dumnezeu nu se exclud reciproc ci se trăiesc în tot paradoxul lor viu, adânc.

Simţim iertarea lui Dumnezeu pe măsură ce ne umplem de dorul după dreptatea Lui, după prezenţa Lui.

Fie ca bucuria iertării să fie şi bucuria noastră şi primirea altora să fie cu seninătate şi cu pace, în măsură în care şi nouă ni s-a iertat mult.

Vă dorim o zi binecuvântată în continuare şi multă linişte sufletească. Amin!


[1] Editată online pe 2 februarie 2007.

[2] Scrisă pe 4 februarie 2007.

[3] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Novum_Testamentum_Graece.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno