Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

Paginile 15-21

***

Pe cine întâmpinăm noi?[1]

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

din Lc. 2 reise foarte clar faptul, că întâmpini pe Hristos numai dacă vii mânat de către Duhul în Biserică [a se vedea Lc. 2, 27].

Sfântul Simeon vine la îndemnul Duhului în Templu pentru că să primească în braţe pe Pruncul Iisus, pe Mângâierea lui Israel [Paraclisin tu Israil: Lc. 2, 25, GNT].

Cel care are în el pe Duhul lui Dumnezeu, cel care este biserică vie, personală a Dumnezeului Celui Preaînalt vine în Biserică slavei Sale ca să primească pe Domnul.

Simeon, al cărui nume înseamnă semn în limba greacă, semn care înseamnă şi minune (semnele lui Dumnezeu cu noi = minunile Lui cu noi) primeşte pe Mângâierea lui Dumnezeu, pe Unsul lui Dumnezeu, adică pe Hristos.

Vine la îndemnul Duhului în Biserică şi vede prin Duhul pe Pruncul Iisus şi cunoaşte că El este Dumnezeul cel întrupat pentru noi, că e Cel pe care el Îl aştepta, cf. Lc. 2, 26.

Aşteptare şi întâmpinare.

Numai cel care Îl aşteaptă pe Dumnezeu Îl întâmpină, Îl primeşte în braţe, în fiinţă lui, Îl lasă să intre în el.

De ce Biserica nu a numit acest preadumnezeiesc praznic de astăzi întâlnire, ci întâmpinare, ieşire înainte în faţa Lui?

Poate pentru că întâmpinarea presupune umilinţa celui care Te întâmpină, umilinţa şi bucuria lui, fapt pentru care nu îşi permite să monopolizeze prezenţa lui Dumnezeu, ci se retrage degrabă din cadru, ca şi Ioan Botezătorul, şi Îl lasă pe Mire să crească în ochii lumii.

Sfântul Simeon şi Sfânta Ana aduc mărturie în Biserică despre Hristos Dumnezeu. Rolul lor, după cuvintele Sfântului Luca, e acela de a garantaAcesta este Mesia.

Amândoi vorbesc profetic despre Domnul. Spun cele ce vor fi, ce se vor întâmplă cu El şi cu Prea Curată Lui Maică.

Troparul sărbătorii însă o are în prim-plan pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Cea plină de har, Căreia Simeon îi spusese în mod profetic: „prin sufletul tău va trece sabia [romfea, Lc. 2, 35]”, subsecvențiată de Bătrânul cel Drept, de Sfântul Simeon.

Când troparul praznicului se referă la Maica lui Dumnezeu, el vorbeşte despre Hristos ca despre Soarele dreptăţii, Care a răsărit din pântecele Fecioarei, „luminand pe cei dintru întuneric” şi din umbra morţii [Is. 9, 1] după cum spusese Sfântul Isaia.

Când în a doua parte a troparului, în prim-planul cântării apare Sfântul Simeon, Hristos Dumnezeu e numit „Izbăvitorul sufletelor noastre” ţinându-se cont de Lc. 2, 38, unde Hristos e numit „mântuirea”, mântuirea care era aşteptată în Ierusalim.

Din cuvintele Sfântului Luca observăm că nădejdea, aşteptarea lui Mesia nu era o realitate revolută, uitată, ci una foarte vie.

Sfântul Luca vorbeşte despre prezenţa harului Sfântului Duh în Simeon, şi mult mai umbros, dar evident din context, şi în Sfânta Ana.

Cei doi sunt prăznuiţi mâine, pe 3 februarie, primul cu titulatura de Sfântul şi Dreptul Simeon, de Dumnezeu primitorul iar Sfânta Ana cu numele de Sfânta Prorociță Ana.

Aşa după cum e obiceiul Bisericii, a doua zi după un mare praznic e închinată Sfinţilor, care au avut un rol capital în atmosfera praznicului din ziua precedentă.

Fără îndoială că Sfântul Luca a chintesențiat lucrurile, evenimentele și nu le-a relatat pe larg.

Sfântul Simeon nu a spus numai celebra şi arhicunoscuta cântare de la Lc. 2, 29-32 şi câteva cuvinte către Prea Curata Stăpână, după cum nici Sfânta Ana nu a spus decât două-trei lucruri despre Mesia…căci de aia se numeşte Prorociță.

Praznicul de astăzi ne pune în faţă însă realitatea simţirii lui Hristos de către Sfinţi, în Biserică şi faptul că cei care se pregătesc prin faptele lor de sfinţenie pentru sesizarea lui Dumnezeu, Îl simt în mod real, ca pe un foc în trupul şi în oasele lor.

Condacul vorbeşte despre sfinţirea pântecelui Fecioarei cu naşterea Să, despre dimensiunea interioară a praznicului. Cum a sfinţit pe Fecioară prin zămislirea Să dintr-Însă, tot la fel prin Duhul, impreauna cu Duhul Hristos ne sfinţeşte pe noi, întreagă Treime ne sfinţeşte, pentru că Îşi face locaş în noi şi este cu noi.

Hristos, spune condacul praznicului, a sfinţit pântecele Fecioarei şi mâinile lui Simeon care L-au întâmpinat, L-au cuprins, L-au îmbrăţişat.

Însă nu trebuie să înţelegem că numai pântecele şi mâinile lor s-au sfinţit sau că numai o parte a trupului nostru dobândeşte sfinţenia şi nu întregul trup.

Însă Dumnezeiescul imnograf a esenţializat mesajul hristologic, ca şi Sfântul Luca, a spus multe în puţine cuvinte, pentru ca să înţelegem că Întruparea Fiului a însemnat sfinţirea Prea Curatei Stăpâne şi că primirea lui Hristos euharistic cu mâinile sufletului nostru, adică simţindu-L cu sufletul pe Hristos în trupul nostru, ne sfinţeşte şi pe noi, cei care Îl întâmpinăm, cei care Îl invităm în casa noastră şi El vine în noi şi sfinţeşte toate, le face pe toate noi, pline de noutatea sfinţeniei.

La Paşti suntem atenţionaţi că trebuie să ne curăţim simţirile sufleteşti şi trupeşti pentru ca să-L vedem pe Hristos.

La fel la Botezul Domnului, vedem că Ioan Îl vede pe Mielul lui Dumnezeu numai prin harul Duhului, numai curăţit de păcat.

Sfinţii Apostoli Îl văd pe Domnul pe Tabor pentru că sunt plini de harul Duhului Sfânt.

Acum, la întâmpinarea Sa, ambii exponenţi principali ai întâmpinării, care nu fac parte din familia lui Hristos după trup, adică în afară de Prea Curata Stăpână şi de Sfântul Iosif, vin cu simţiri transfigurate la Hristos. Vin plini de har.

După cum Prea Curata Stăpână şi Sfântul Iosif erau plini de har la fel erau şi Sfinţii Simeon şi Ana.

Cei Sfinţi se recunosc între ei. Recunosc că liantul lor e harul Treimii. Și nu se ceartă Sfinţii între ei atâta timp cât văd că sunt cu toţii în har, că sunt plini de har.

Întâmpinarea Domnului e un îndemn perpetuu la interiorizarea relaţiei noastre cu Hristos întru Duhul. Ca să Îl simţi pe Hristos viu, întru tine, trebuie să Îl simţi întru Duhul, pentru că Hristos nu e niciodată fără Duhul şi fără Tatăl.

Întoarcerea noastră trebuie să fie mereu spre harul Treimii, spre adorarea Treimii în unime şi a unimii în Treime.

Ca să cinstim Treimea ca Treime adevărată nu trebuie să vedem persoanele Treimii ca împărţind fiinţa una, ca segmentând-o, după cum nici fiinţa Dumnezeirii nu trebuie văzută ca neexistând în Treimea persoanelor dumnezeieşti sau ca una care se suprapune faţă de persoanele Treimii.

Ci Treimea are o singură fiinţă, o singură lucrare, o singură stăpânire dintotdeauna şi pentru totdeauna, pentru că Dumnezeu e Treime de persoane care împărtăşesc aceeaşi fiinţă, într-o continuă cuprindere personală a fiecăreia de celelalte două.

Şi viaţa noastră este o continuă cuprindere a celorlalţi şi a unei mulţimi de lucruri şi, în acelaşi timp, nu devenim mai multe persoane, ci ne adâncim interior propria persoană şi, în mod concomitent, ne găsim în legătură interioară cu alţii şi cu noi şi cu Dumnezeul iubirii noastre.

Întâmpinarea celorlalţi, primirea altora în fiinţa noastră, iubirea şi rugăciunea pentru alţii nu ne depersonalizează, ci ne personalizează continuu.

Cu cât primim pe mai mulţi în noi, cu cât iubim pe mai mulţi şi avem relaţii cu cât mai mulţi, relaţii de iubire, de cunoaştere reciprocă, de mare intimitate duhovnicească cu atât ne înţelegem pe noi şi pe ei, cu atât viaţa noastră e mai plină de sens, de valoare şi de adâncime personală.

Dacă îi întâmpinăm pe alţii însă, trebuie să nu ne transformăm în stăpânii lor, ci în intimii lor, care le dau o mare lărgime interioară şi exterioară.

Prietenia nu suprimă libera voinţă ci îi devoltă adevărata ei manifestare, o permanentizează în bine.

Cine învăţă din iubire, învăţă să nu asuprească cu insistenţa şi cu opiniile sale pe celălalt ci să se propună ca factor de calmitate şi de întărire pentru el.

Vă doresc să fiţi întâmpinaţi bine de cei care vă iubesc şi să fiţi întâmpinaţi cu respect, chiar dacă nu manifest, de cei care vă depreciază în vreun fel anume.

Fie ca bucuria iubirii lui Dumnezeu să fie în dumneavoastră, în fiecare în parte şi, prin ea, să aveţi ochi blânzi, de porumbel, cu cei cu care vă întâlniţi şi să fiţi văzuţi cu adevărat de cei care au nevoie de dumneavoastră.

Mărturia fiecăruia în parte este o mărturie despre câte minuni face Dumnezeu cu noi. Amin!

***

Fiul cel mare/bătrân și fiul cel tânăr. Comentariu duhovnicesc la Parabola fiului celui pierdut[2]

Iubiţii noştri,

adesea am auzit comentarii la această parabolă care îl nedreptăţeau pe fiul cel mare, pe cel despre care textul grecesc spune că era presviteros [Lc. 15, 25], mai bătrân, îmbătrânit în bine, în sfinţenie.

Adesea am auzit că acest fiu mai mare este un egoist, că el nu ştie să se bucure de pocăinţa fiului mai mic, a desfrânatului, a risipitorului care se pocăieşte.

Însă dacă începem înţelegerea parabolei de astăzi cu Lc. 15, 31, observăm că Tatăl nu îl blamează pe fiul cel bătrân pentru atitudinea lui dreaptă faţă de cel mai tânăr, ci îi dă să vadă dreptatea lui Dumnezeu ca fiind plină de milă, de îndurare.

Cum am putea vedea în fiul cel bătrân un om cu o atitudine proastă faţă de viaţa corectă, dreaptă, atâta timp cât viaţă lui este una a sfinţeniei?

Cum îl putem blama pe cel care este Sfânt în faptele lui, care vine seara de la ţarină [Lc. 15, 25], adică care lucrează zilnic, neîntrerupt fapta cea bună, şi îl putem lăuda, sau să fim de acord cu un fiu risipitor, care şi-a risipit averea harului printr-o viaţă depravata [Lc. 15, 13]?

La o prima vedere lucrurile par să se bată cap în cap. Pentru că, pe de o parte, avem un destrăbălat care plecă de la Tatăl şi trăieşte cum vrea, adică avem un postmodern, care nu are niciun Dumnezeu, cum spune românul iar, pe de altă parte, avem un om Sfânt, care trăieşte nedespărţit de Tatăl, care niciodată nu a călcat porunca Acestuia [Lc. 15, 29], ci Îi slujeşte Lui cu toată inima.

Avem destrăbălare şi viaţă căzută versus viaţă sfântă şi evlavioasă.

Cum putem aşadar să blamăm viaţă sfântă, corectă a fiului celui bătrân, a celui chibzuit, care nu a făcut ocolul durerii şi al dezamăgirii pentru ca să revină la Tatăl, ci a stat în mod statornic cu Tatăl?

Tatăl nu îl blamează pe fiul cel mare ci, dimpotrivă, spune că el este mereu cu Sine şi că panta ta Ema sa estin, adică: toate ale Mele ale tale sunt [Lc. 15, 31, cf. GNT].

Pentru noi versetul al 31-lea este capital. El dă dezlegarea corectă a cazului nostru.

Şi ne dă dreapta înţelegere a textului evanghelic, pentru că ne arată că Tatăl nu desconsideră viaţa sfântă ci, dimpotrivă, spune că cel Sfânt e mereu cu El şi se împărtăşeşte din toate cele ale lui Dumnezeu, adică de slavă Sa dar, în acelaşi timp, spune că fiul cel mai mic nu e respins de către El, dacă acesta îşi vine întru sine [is eaftonelton, cf. Lc. 15, 17, GNT] şi se pocăieşte.

Lc. 15, 17, cu revenirea întru sine a fiului celui mic şi Lc. 15, 31 ni se par a fi punctele de greutate ale parabolei de astăzi.

Venirea întru sine, metanoia, pocăinţa fiului celui mic e primită de Tatăl cu mare bucurie dumnezeiască.

Fiul cel mare s-a mâniat [orghisti, Lc. 15, 28] la auzul veseliei Împărăţiei Cerurilor pentru un păcătos care se pocăieşte, pentru că el dorea ca păcătosul să fie judecat după păcatele sale.

Cei Drepţi şi Sfinţi doresc să se facă dreptatea lui Dumnezeu, să se elimine răul de pe pământ şi să se facă pace şi bucurie pe pământ ca şi în cer.

În Apoc. 6, 10, îi auzim pe Sfinţii Mucenici ai Bisericii strigând către Tatăl: „Până când, Stăpâne Sfinte şi Adevărate [mai amâni, şi] nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?”. În versiunea 1988 a Sfintei Scripturi, ediţia BOR, găsim această traducere.

Într-o versiune grecească se spune mult mai clar, fără nuanţa de viitor: „Până când Stăpâne Sfinte şi Adevărate nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru?” [cf. ed. Nestle-Aland, Greek-English New Testament, editio XXVII, p. 644[3]].

Deci Sfinţii vor dreptatea, vor să fie pe pământ ca şi în cer.

Numai că iubirea lui Dumnezeu vrea şi pocăinţa, pentru că El aşteaptă îndelung pe cei care păcătuiesc, pentru ca să îi facă vii prin pocăinţă.

Așadar a doua duminică pregătitoare pentru Sfântul şi Marele Post are drept obiectiv pe acela de a ne spune că e de preferabil viaţă sfântă, fără de prihană. Dar dacă am păcătuit şi ne dăm seamă că e greu fără Dumnezeu, că avem o viaţă oribilă fără El, sufocantă, El primeşte pocăinţa noastră şi ne face vii prin harul Său.

Însă nu trebuie să blamăm sfinţenia pentru că există şi pocăinţa sau sfinţenia trebuie văzută ca o continuă pocăinţă şi acceptare a celor care vin la credinţă.

Noi, ortodocşii, în mare parte, suntem cam reticenţi când vine vorba să acceptăm pe marii păcătoşi în Biserică, pentru că nu îi vedem prin ochii Tatălui ceresc.

Logica lui Dumnezeu întrece logica noastră, pentru că El îi primeşte deopotrivă pe Sfinţi, cât şi pe cei care se sfinţesc şi care vin în Biserică după o viaţă dezmăţată.

Îi primeşte cu aceeaşi bunătate nemărginită.

Când vine un om nou printre noi, la Biserică, trebuie să ne bucurăm de venirea lui printre noi, chiar dacă nu înţelege el prea multe. Și aceasta, pentru că oricine vine la Biserică cu inimă deschisă e semn că Dumnezeu îl atrage aici, alături de El.

Finalul Evangheliei de astăzi cuprinde esenţialul vieţii creştine: să ne veselim şi să ne bucurăm [Lc. 15, 32] de toţi şi de toate.

Să ne bucurăm de Sfinţi şi să învăţam de la ei, dar să ne bucurăm şi de întoarcerea păcătoşilor tocmai pentru că pot să devină Sfinţi.

Şi la noi, în Biserica lui Dumnezeu cea una, sunt mulţi Sfinţi foşti curvari, vrăjitori, avari, petrecăreţi, care s-au dezis de viaţa lor de dinainte şi s-au umplut de harul Duhului, s-au umplut de sfinţenie, pentru că Dumnezeu i-a primit la El, ca şi pe Sfinţii care nu au avut mari abateri de la drumul drept al vieţii ortodoxe.

Viaţa dezmăţată însă are abisurile ei de înţelegere, dacă ştii să le vezi atunci când vii la Domnul. Pentru că acolo unde se înmulţeşte păcatul, spune Dumnezeiescul Pavel, când te pocăieşti, vine belşug de har, de înţelegere, de înţelepciune [Rom. 5, 20].

Fiecare dintre noi am avut perioade negre în viaţa noastră, de care ne e ruşine. Însă Domnul ni le-a curăţit pe ele, ne-a vindecat de ele, pentru că L-am ales pe El mai mult decât păcatul.

Ne pregătim de post învăţându-ne să avem inimă largă, bună, milostivă.

Iertarea lui Dumnezeu şi dreptatea lui Dumnezeu nu se exclud reciproc ci se trăiesc în tot paradoxul lor viu, adânc.

Simţim iertarea lui Dumnezeu pe măsură ce ne umplem de dorul după dreptatea Lui, după prezenţa Lui.

Fie ca bucuria iertării să fie şi bucuria noastră şi primirea altora să fie cu seninătate şi cu pace, în măsură în care şi nouă ni s-a iertat mult.

Vă dorim o zi binecuvântată în continuare şi multă linişte sufletească. Amin!


[1] Editată online pe 2 februarie 2007.

[2] Scrisă pe 4 februarie 2007.

[3] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Novum_Testamentum_Graece.

Did you like this? Share it: