Predică la duminica a 3-a din Postul Mare [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia zilei ne cere trei lucruri la Mc. 8, 34: lepădare de noi înșine, asumarea crucii și trăirea unei vieți ortodoxe autentice. Și aceste trei lucruri care ni se cer sunt totuna cu despătimirea, iluminarea și îndumnezeirea noastră, adică cu drumul mistic al îndumnezeirii personale în Biserica Domnului.

Numai că atunci când vrem să înțelegem drumul mântuirii noastre trebuie să știm ce fel de viață vrem să avem: viață în societate sau viața în mănăstire? Și pentru a ne afla vocația ne trebuie multă atenție la detalii…Tot felul de detalii. Pentru că Dumnezeu trimite oameni, ne luminează direct sau prin cărți, prin evenimente, despre ce fel de viață ne e proprie.

Și când ne-am hotărât asupra felului de viață pe care vrem să îl ducem, în funcție de acest lucru fundamental începem discuția personalizată despre calea mântuirii personale.

Bineînțeles că cel care își alege viața de familie nu trebuie să fie străin de viața liturgică și ascetică a monahului, după cum monahul nu trebuie să fie insensibil la dramele umanității și nici să aibă inapetență pentru întrajutorarea duhovnicească a semenilor lui.

Pentru că atât mireanul cât și monahul nu se mântuie pentru că unul face copii iar altul privegheri dese ci pentru că ambii se umplu de slava Prea Sfintei Treimi, în modul lor propriu de viețuire, prin toată viața divino-umană a Bisericii.

Și odată cu stabilirea acestor lucruri începe discuția personalizată despre mântuirea fiecăruia.

Pentru că fiecare dintre noi se mântuie în modul lui propriu, în cadrul vieții pe care o are și pe măsura asumării credinței și a vieții ortodoxe.

Reala mântuire a oamenilor ne face să vorbim despre moduri personalizate de mântuire, din care nu sunt excluși nici copiii, nici bătrânii, nici tinerii, nici maturii, nici cei cu handicap, nici cei care acum sunt în afara Bisericii dar se pot converti și nici cei adormiți.

Mântuirea e și pentru cei vii cât și pentru cei adormiți și e o realitate cutremurător de dinamică și de frumoasă iar Sfinții și Îngerii cresc continuu în sfințenie.

Dacă mântuirea nu e pentru toți ci doar pentru teologi sau monahi înseamnă că Hristos Dumnezeu a murit doar pentru unii.

Însă El a murit pentru toți, și de aceea și copilul, în felul lui, și cel cu mai puține școli, în felul lui, și cel mai erudit etc. se mântuie în felul lor, pe măsura deschiderii lor, printr-un șir personal de căderi și ridicări, de bucurii și necazuri, de luminări și izbăviri din partea Domnului.

Acesta e motivul pentru care fiecare om mântuit sau fiecare Sfânt are mireasma lui, unicitatea lui, frumusețea lui, profunzimea lui, inexprimabilul lui.

Dacă vrei să afli viața unui om te umpli de unicitatea lui.

Și dacă el e unic și irepetabil pe fața acestui pământ tocmai de aceea a cunoaște cât mai mulți Sfinți și cât mai mulți oameni înseamnă a ne personaliza într-un mod cât mai frumos și mai cuprinzător cu putință.

Iar când îi citești pe Sfinți sau ucenicești lor afli ce înseamnă să te lepezi de tine, adică de tot ce e impropriu în tine pentru relația cu Dumnezeu și cu oamenii.

Iar lepădarea de noi, cei vechi, e continuă. Nu se termină niciodată.

Pentru că mereu mai e ceva de îndreptat, de aflat, de înțeles.

Dar fără dorința capitală, primară, de a ne eclesializa, de a ne îmbiserici cu totul, de a ne înduhovnici, de a ne teologiza, nu putem să ne despărțim interior de noi înșine. Iar în Biserică, prin cărțile pe care le citim și prin oamenii pe care îi întâlnim aflăm ce se cuvine să fim, să trăim, să gândim, să simțim, să acționăm și ce nu.

Așa se face că luăm exemplu de la alții, învățăm de la alții, unii de la alții continuu…numai că trebuie să păstrăm ceea ce e conform cu Tradiția. Iar pentru ca să cunoști Tradiția trebuie să îi cunoști pe Sfinți și operele lor și istoria Bisericii, ca să vezi de ce, cum, până unde au trăit alții lepădarea de sine.

Pentru monah, lepădarea de sine înseamnă să pleci de acasă cu ce ai, să le aduci la mănăstire și apoi să trăiești împreună cu alții fără să ai ceva personal.

Pentru mirean, căsătorit sau nu, lepădarea de sine înseamnă o tot mai coerentă relație cu comunitatea din care face parte și cu familia lui.

Dacă monahul din Mănăstire face ascultare de stareț și de duhovnicul sau Părintele lui duhovnicesc, pentru monahul anahoret, cel care trăiește ascuns de oameni, singur, prin păduri, munți sau deșerturi, ascultarea de Dumnezeu și viața au cu totul altă semnificație.

Tocmai de aceea nu trebuie să încurcăm borcanele când citim cărți duhovnicești, sfinte, mari, experențiale și să vrem să le trăim ca mireni sau ca monahi când acelea vorbeasc despre anahoretism, sau să înțelegem că  rugăciunea lui Iisus, în vreo trăi săptămâni, te face „Sfânt”.

Ci trebuie să citim Cărțile Sfinte și să ne asumăm din ele lucrurile care se potrivesc modului nostru de a fi, puterii noastre de înțelegere, sănătății noastre.

Acum nu poate fi pus un invalid să facă metanii, după cum niciun copil de 5 ani să citească comentarii patristice.

Copiilor trebuie să li se explice în felul lor, femeilor în felul lor, bărbaților în felul lor și tuturor în parte după cine sunt și după ce pot să facă ei.

Nu e de ajuns doar să ai duhovnic și să aștepți de la el totul, după cum nu e de ajuns doar să citești, dar să nu vrei să vii la Biserică și să te spovedești și să te împărtășești.

Nu e de ajuns doar cu cât poți ci trebuie să tinzi să faci mai mult decât poți, pentru că astfel înțelegi cât te ajută Dumnezeu tot timpul dar și cât de mare e slăbiciunea ta.

Și când Domnul ne cere lepădare/renunțare la noi cei vechi ne cere să fim mereu avizi de schimbare interioară, de noutate personalizatoare, de bine, de frumos, de bucurie.

Și dacă începem să fim avizi de bucuria Lui dar primim și paharele răutăților de tot felul, de la demoni și oameni, începem să ne asumăm crucea, adică viața personală, viața noastră ca dar al lui Dumnezeu, pentru care trebuie să ne ostenim ca să trăim în bine și această osteneală e o bucurie dureroasă sau o durere bucuroasă.

Din momentul când începem să acceptăm dogmele Bisericii și modul de a fi al Bisericii, pentru că le înțelegem profunzimea, adevărul și sfințenia de atunci începe asumarea crucii, a vieții noastre răstignite pentru Dumnezeu.

Și asumarea crucii nu înseamnă doar citesc, cunosc, spun altora ci, în primul rând citesc sau aflu pentru ca să fiu.

Viața Bisericii e o continuă creștere în modul de a fi frumos.

A fi frumos la minte, a fi frumos la sentimente, a fi frumos la purtări, la studii, la intenții, la perspectiva istorico-eshatologică a umanității.

Și pentru această frumusețe interioară, pe cât înțelegem și putem noi, trebuie să ne silim, să ne luptăm, să ne crucificăm continuu mintea, inima, sentimentele, voința, acțiunile pentru a fi proprii comuniunii cu Dumnezeu și cu oamenii.

Acesta e motivul pentru care rugăciunile Bisericii nu sunt diferențiate pe vârste, ca și Scriptura sau Viețile Sfinților, pentru ca la fiecare vârstă să înțelegem tot mai mult din necuprinsul lor.

Una înțelege copilul din Liturghie, alta adolescentul, alta tânărul, alta maturul, alta nonagenarul, însă, mereu, același „Doamne miluiește!” țâșnește din ei, pentru că miluirea Lui înseamnă iertare, curățire, bucurie, fericire, alinare, comuniune.

Toți cerem de la El și de la noi tot mai mult.

Vrem mai mult pentru că viața e un tot mai mult și un tot mai frumos și un tot mai bine și un tot mai fericit.

Iar trăirea în autenticitatea credinței și a vieții ortodoxe e un tot mai mare frumos.

Vă dau câteva exemple de organicitate a teologiei cu viața sau a vieții cu teologia.

Cred în Dumnezeul treimic, în Dumnezeul iubirii, singurul și unicul Creator a tot ce există. Consecințe? Îmi place să trăiesc în comuniune și nu în izolare trufașă, știu că mântuirea e pentru toți și Împărăția e pentru toți și atunci nu mă bat pentru ideologii, care mă despart de ceilalți ci îmi trăiesc viața respectând diversitatea altora dar cu conștiința unității diverse sau a diversității unitare a Bisericii.

Pentru că Hristos Dumnezeu S-a dat la moarte pe Cruce pentru mine și m-a iubit din veci și pentru veci, adică mai înainte ca să ajung eu pe lume, tocmai de aceea trăiesc cu dorința de a minuna pe alții cu conștiința mea, cu dărnicia mea, cu noblețea și tăria mea de caracter.

Dacă știu că viața aceasta e cu bune și cu rele tocmai pentru că nu toți suntem orientați spre Dumnezeu și ne trăim viața mai mult sau mai puțin păcătos, tocmai de aceea caut să fiu un factor de frumusețe, de unitate, de noblețe între oameni și nu o canalie, o scursură a societății.

Nimic nu trece nevăzut la Dumnezeu și nimeni cu o viață sfântă nu va ajunge în Iad.

Cel care pătimește pentru Dumnezeu se bucură întru El în suferințele lui iar cel care își bate joc de Dumnezeu și de oamenii Lui, chiar dacă nu e pedepsit imediat cu moartea, e deja mort cu sufletul, fapt pentru care nu înțelege răul pe care și-l face.

Din exemplele acestea se poate înțelege spusa: orice greșeală teologică personală naște întuneric, lipsă de evlavie, despărțire de integralitatea Tradiției în viața creștinilor.

Și acesta e motivul pentru care căutăm să înțelegem și mai profund lucrurile, vrem să ne verificăm continuu în fața Tradiției Bisericii, pentru ca să rectificăm, tot să rectificăm, lucrurile înțelese defectuos sau prea puțin.

Și fiecare clipă a vieții noastre este pentru a fi tot mai profunzi și mai plini de noblețe sufletească și nu tot mai reci, mai proști, mai insensibili.

Evanghelia de astăzi [Mc. 8, 34-38; 9, 1], din care noi am vorbit până acum doar despre un verset, ne cheamă la trăirea/experierea/dobândirea Împărăției lui Dumnezeu în viața noastră (9, 1).

Ne cheamă la a fi ai Împărăției și să trăim în harul Împărăției lui Dumnezeu și în comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinții, cu Îngerii și cu oamenii, comuniune pe care o trăim în slujbele, teologia, viața Bisericii.

De aceea, când ajungeți la noi și noi nelămuriri, neînțelegeri, să nu încercați să vi le rezolvați în grabă, cu adevăruri parțiale, ci să cercetați profund lucrurile și să stați într-o continuă înțelegere a lor și să nu le expediați la „lucruri înțelese” în mod intempestiv.

Pentru că fiecare lucru e înțeles la momentul când vrea Dumnezeu și când noi suntem proprii să le înțelegem.

Și nu vom termina cu necuprinderile niciodată, nici măcar în veșnicie, pentru că Dumnezeu e Cel prea necuprins și oamenii, la fel, sunt înțelegeri nesfârșite.

Dumnezeu să ne călăuzească, pe fiecare în parte, spre Sine, împreună cu toți, pentru ca să ne umplem de slava Treimii Celei Prea Sfinte acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Dacă poți să reziști

  • Cum se pregătesc cadavrele pentru experiențele mediciniștilor: „Morţii sunt injectaţi cu 15-18 litri de formol pentru conservare, apoi sunt scăldaţi într-un bazin de 3.000 de litri de formol unde stau o lună de zile”. Îngrozitor!
  • Banii lui Mircea Badea din publicitate: 55.000 de euro. Pe 2010…
  • Mircea Platon: „Lepădarea de sine începe acceptând justeţea unui lucru, chiar când îl înfăptuieşte/spune cineva de care nu îţi place”.
  • Dorin Tudoran: „Am scris în mai multe rânduri despre gândirea mitocană, mărturisind că o definesc mai ales prin eroarea omului deştept de a crede că toţi ceilalţi sunt nişte idioţi”.
  • Dacă reziști…mulțumește-I lui Dumnezeu că te mai bucuri printre noi!
  • Cum e să vezi amănunte: „Doamna notar, crochiu epic. Sprâncene pensate, pe urmă făcute cu ceaşca. Altminteri, nimic circular pentru o hoaşcă în toată regula, cu ciocate de vinil bulgăresc. Piele de şarpe, altfel nu se poate şi nu se egzistă”.
  • Scrisul e o formă de pipăire a realității.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [77]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 534-540.

***

Vizita SS Bartolomeu I al Constantinopolului[1] la București a fost o surpriză pe care n-am putut să o percepem prea bine în prima zi, pentru că nu l-am putut vedea nici la intrare şi nici la ieşire. A ieşit foarte discret.

A doua zi, în aula de la Drept[2], a ţinut un discurs despre Sfântul Ştefan cel Mare[3] iar la Academia Română[4] a primit o distincţie.

Părintele Nicolae Necula[5] a ţinut un discurs introductiv, în care i-a redat biografia şi activitatea invitatului nostru de marcă.

S-a născut la 29 februarie 1940 în Turcia, din părinţi credincioşi şi se numea Dimitrios.

În 1961 ajunge licenţiat în teologie, între 1961-1963 efectuează stagiul militar, terminând ca ofiţer în rezervă, în 1964 ajunge diacon, între 1963-1968 studiază la Roma, Bossey şi München, devine preot şi ştie 7 limbi: greacă, turcă, franceză, engleză, italiană, germană şi latină.

E făcut mitropolit de Calcedon iar din 1991 ajunge patriarh ecumenic. E al 270-lea arhiepiscop al Constantinopolului şi patriarh ecumenic.

Datorită activităţii sale de apărare şi protejare a mediului e numit „Patriarhul verde”, are o mare deschidere ecumenică şi i s-au conferit 27 de titluri de „Doctor honoris causa”[6].

Rămân numai la aceste detalii. Însă mă bucur că avem astfel de ierarhi.

Arhiepiscopul Albaniei, care ne-a vizitat capitala de curând, Anastasios al Tiranei şi a toată Albania[7] are de asemenea o viaţă bogată în realizări duhovniceşti şi o activitate scriitoricească imensă.

Aşa aş vrea să fie orice preot, ierarh şi credincios al Bisericii: să lupte prin tot ceea ce face ca să Îl cunoască pe Dumnezeu şi să slujească oamenilor şi Sfintei Biserici.

A existat un moment aparte, pe care soţia mea l-a sesizat. La un moment dat patriarhul României[8] vorbea şi microfonul era mai departe de el şi nu se auzea prea bine. Iar patriarhul Constantinopolului, dându-şi seama de acest lucru, a îndreptat microfonul spre el.

Nu a făcut morga celui care nu trebuie să se „coboare” la acest gest. Ci l-a ajutat cu microfonul, înainte de a o face cel de lângă el.

Asta denotă smerenie şi respect şi dragoste pentru patriarhul nostru.

Iar când a venit de la aeroport, în discursul de răspuns la primirea făcută de patriarhul Teoctist, i-a spus acestuia la un moment dat, că se bucură de el ca Sfântul Iacov de Isav, care i-a spus lui Isav: „când am văzut faţa ta, parcă aş fi văzut faţa lui Dumnezeu” (Fac. 33, 10).

Mi se pare o alegere plină de atenţie şi de dragoste a cuvintelor de bun venit ale patriarhului ecumenic.

În începutul discursului de la Facultatea de Drept a salutat şi studenţii, cu cuvintele: „prieteni studenţi şi studente”.

Pe mine m-a emoţionat asta, pentru că nu am mai auzit pe nimeni folosind aceste cuvinte în dialog cu studenţii sau în discursul lor faţă de studenţi.

Despre acest discurs am scris şi într-o altă carte a noastră, dar vreau să remarc aici faptul, că a vorbit despre Sfântul Ştefan cel Mare cu o însufleţire pe care rar o găseşti la un român.

Dacă vorbeşti cu cineva care a făcut Istoria sau cu unul mai erudit o să te întrebe imediat (dacă nu e prea credincios omul): „Cum să-l numim pe Ştefan cel Mare Sfânt, dacă a avut mai multe soţii şi vărsa repede sânge omenesc?”.

Însă patriarhul ecumenic a spus dimpotrivă, că nu Biserica de azi l-a canonizat, ci faptul că „el a rămas în memoria Prea Sfintei Biserici Române, ca apărător viteaz şi ca ortodox insuflat de sus”.

Şi a remarcat credinţa sa, mărturisirea credinţei lui, generozitatea Sfântului Ştefan, generozitate „concretizată în fapte bune”, nădejdea şi dragostea lui de Dumnezeu şi de oameni.

Consider că a dat cel mai bun răspuns la motivul canonizării Sfântului Ştefan cel Mare: conştiinţa vie a credincioşilor din toate timpurile, care l-au mărturisit ca Sfânt.

*

Sunt în drum spre Fericitul Ilie [văzătorul de Dumnezeu] şi ascult o melodie „de lume” (la radioul autocarului), cu versuri cam aşa: „viaţă trecătoare te-ai stins ca o lumânare” şi „tinereţea mea s-a cununat cu moartea”.

Mi-au plăcut şi le-am notat.

A nota ceva care îţi place, cred eu, ţine de cumulul de erudiţie benefică pentru tine şi pentru alţii.

A devenit o obişnuinţă să îmi notez despre tot ce văd şi percep, despre tot ce îl atinge pe om, despre tot ce ne atinge inima şi mintea într-un anume fel.

În drum spre Bucureşti, la întoarcere, am auzit nişte leacuri naturale de excepţie: lacrima viţei de vie pentru ochi şi zeamă de brusture[9] şi ţelină rasă şi puse într-o cârpă, pentru dureri de articulaţii, junghiuri şi crampe musculare.

Pomana de 7 luni a bunicului nostru Marin Picioruș (căci în a 6-a lună dădeam examene), a avut parte de un soare frumos şi de o atmosferă caldă şi calmă în acelaşi timp.

Am fost fericit în inima mea.

Mulţi vor să te bruscheze, ispitele vin din toate părţile, dar important e cum ne bucură Dumnezeu atunci când ne întristează oamenii.

Am început să am probleme cu ochii. Văd uneori mai greu scrisul mic şi care se află la o distanţă mai mare de mine.

Ca în anul acesta, parcă nu a fost niciodată mai frumos praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov[10].

S-au scos Sfintele Moaşte de sâmbătă seara şi azi e marţi iar mâine e miercuri, praznicul Sfântului, şi ele sunt de atunci scoase afară, spre închinare.

Puhoi de lume. O coadă imensă. Megafoanele ţipă până în vale, o icoană imensă e pusă pe clopotniţă, fântânile arteziene ţâşnesc într-una şi comerţul cu de toate e foarte înfloritor.

Mai am puţin şi fac ultimele retuşuri şi adăugiri la traducerea comentariului la Predica de pe Munte al Sfântului Augustin al Hipponei şi apoi voi face o introducere.

Scrierile Sfântului Fotie cel Mare, traduse de soţia mea, trebuie şi ele revăzute şi completate[11].

Mă întreb în sinea mea despre ce or să zică cititorii mei (acum doar potenţiali) despre „discrepanţa” imensă dintre începutul şi sfârşitul cărţii de față.

Marcel [Hancheș] mi-a spus deja, că vede o trecere de la interiorizarea vieţii duhovniceşti la exteriorizarea ei în această carte, adică despre o înaintare a mea în viaţa duhovnicească.

E normal să fie aşa. E firesc să fie altcumva sfârşitul decât începutul.

Şi, deşi la început scriam numai pentru mine, pentru că renunţasem la ideea să mai scriu literatură (după ce o sfârşisem cu literatura şi arta), acum, deşi par să scriu pentru mulţi, scriu de fapt tot pentru aducerea mea aminte, pentru mustrarea mea, pentru conştientizarea de sine a decăderii mele.

Însă, am înţeles că trebuie să fiu sincer cu mine până la capăt şi să mă preocup de tot ce există pe lume, pentru că nimic nu trebuie să-mi fie străin, dacă vreau să îmi asum lumea aceasta, pentru a o transfigura, prin harul lui Dumnezeu, în mine însumi.

Însă sinceritatea mea nu prea place. E sigur: nu e prea plăcută de mulţi.

Pot să fiu socotit diletant, pentru că nu mulţi mă ştiu în această ipostază: de om care nu glumesc cu mântuirea mea şi cu tot ce se întâmplă cu mine şi împrejurul meu.

Astăzi oamenii nu mai au timp de suflet, ci doar de afaceri, fiind ahtiați să ocupe posturi şi funcţii mai înalte, pentru că gândesc în logica de doi bani a parvenirii.

Par pentru mulţi „un inadaptabil”, pentru că eu nu prea „ştiu” să îmi văd viitorul, adică să mă fac preot şi să îmi iau o parohie bună şi să mă îmbogăţesc peste noapte şi cam atât.

Mulţi, când mă văd cu soţia mea, la prima impresie, cred că „am greşit” alegerea. O, nu e nicio greşeală!

Numai că ei nu o cunosc pe Gianina [Picioruș][12] şi nu o văd ca mine, fapt pentru care nici nu știu de ce e în stare și câte facem împreună.

Dacă ar vedea-o ca mine, ar iubi-o şi ei foarte mult.

Şi tocmai eu, care nu par să parvin, după toate datele esenţiale ale vieții mele, sunt socotit de unii „profitor”. E ironic!…

Schimbăm registrul, pentru că mojicia umană e mare…

Mă bucură toţi aceia care îşi iubesc şi cinstesc Sfinţii lor Părinţi şi Maicile lor binecuvântate de Dumnezeu, pe care i-au cunoscut, lângă care au trăit şi care au adormit de curând sau încă mai trăiesc.

Mie îmi place să îi cinstim pe Sfinţi nu numai când ei nu mai sunt printre noi, ca oameni vii, în trup, ci şi atunci când ei ne văd şi ne vorbesc nouă, când sunt aici, vii, cu noi.

Cine nu l-a simţit pe Sfânt că e Sfânt din timpul vieții a fost orb stând pe lângă el toată viața.

Cărţile care apar în urma sa, scrise și păstrate de ucenicii lui, sunt adevărate minuni pentru noi.

Însă multe lucruri ei le voalează, pentru ca să nu-i „smintească” pe oameni.

Aşa e: se smintesc mulţi! Dar nu din cauza Sfinților ci, mai degrabă, din cauza răutăţii lor și a micimii lor de suflet cu care se raportează la Sfinții lui Dumnezeu.

Însă folosul este imens, pentru cei care Îl caută pe Dumnezeu cu înfocare.

Trebuie să facem Paterice imense despre Sfinţii de azi!

Să nu mai ascundem comoara de har a prezentului!

Fiecare cuvânt al lor, al celor care îşi sfinţesc viaţa este edificator, relevant.

Prea încercăm să îi includem în tipare nivelatoare şi nu încercăm, mai degrabă, să ne asumăm diversitatea şi unicitatea lor ireductibilă.

Mie nu îmi place să mi să spună minciuna că Sfinţii „sunt toţi la fel” sau că despre ei „nu se mai poate spune nimic”.

Despre ei se pot spune imense lucruri mereu iar fiecare Sfânt e o cale unică spre Dumnezeu şi cu totul personală şi răscolitoare pentru noi, pentru fiecare dintre noi.

Doamne, ajută-ne să ne bucurăm de diversitatea prea dumnezeiască a Sfinţilor Tăi dar şi de unitatea lor în credinţă, mărturisire şi simţire a relaţiei cu Tine! Ajută-ne să ne bucurăm întru mila şi bucuria Ta şi ne iartă!

*

Ispita că „am ajuns sfinţi” e una care reapare continuu.

Bucuria păcătoasă că am ajuns „foarte sus” şi că „nu mai putem cădea de acolo”, pregăteşte o mare cădere de multe ori.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru ca să fie milostiv și lesne iertător cu infatuarea şi prostia noastră.


[1] Idem: http://patriarchate.org/patriarch/biography.

[2] Idem: http://www.drept.unibuc.ro/.

[3] Idem: http://www.stefancelmare.ro.

[4] Idem: http://www.acad.ro/.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Necula.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Doctor_honoris_causa.

[7] Idem:

http://www.orthodoxalbania.org/English/Archbishop/Archbishop%20Page%202.htm.

[8] PFP Teoctist Arăpașu: http://www.patriarh.ro/Teoctist/repere.php.

[9] La noi se zice: lipan.

[10] Frescă preluată [va apărea în forma finală a cărții n.n.] de aici: http://sfdumitrucluj.dagisar.com/Biserica/Poze/sf_dimitrie_basarabov_300.jpg.

[11] Ambele traduceri au fost introduse de noi în Traduceri patristice (vol. 2), carte care poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/06/traduceri-patristice-vol-2/.

[12] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/cv-dr-gianina-maria-cristina-piciorus/.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [76]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 531-534.

***

Standul librăriei e politeist, e divers până la refuz şi tocmai de aceea te împinge să stagnezi duhovniceşte. Pentru că, dacă ai citi tot ce îți oferă, ai creşte cu o carte şi te-ai afunda cu alte zece sau o sută.

O emisiune inter-religioasă m-a surprins şi ea printr-un teolog neoprotestant, care a venit şi a spuns, că preotul trebuie să fie un mijlocitor în rugăciune pentru comunitate. El trebuie să-şi asume răspunderea comunităţii, să compătimească cu comunitatea de credincioşi.

Şi mi s-a părut imens saltul acestuia, pentru că neoprotestantismul „clasic” nu acceptă alt mijlocitor între Dumnezeu şi om decât pe Hristos, nefăcând distincţie între iconomia mântuitoare a lui Hristos şi opera de rugăciune, de mijlocire a Prea Curatei şi a Sfinţilor sau a ierarhiei Bisericii  pentru noi.

Dacă ar pătrunde ideea aceasta foarte ortodoxă, şi noutestamentară în primul rând, în mentalitatea neoprotestantă, relaţia „preotului”, a „fratelui” predicator cu credincioşii săi ar spori simţitor, pentru că el ar avea un ascendent „sacru” faţă de ceilalţi, chiar dacă nu în fapt, cel puţin în idee.

Şi tot atunci s-a spus, că rolul preotului în lumea de azi e să salveze ce a mai rămas de salvat, deşi aici se observă o neîncredere în harul dumnezeiesc şi în convertirea rapidă a omului.

Un preot ortodox vorbea despre „un parteneriat cu Dumnezeu”, care traducea termenul de conlucrare, la care un neoprotestant a replicat faptul, că e mai drept a se vorbi despre „o părtăşie cu Dumnezeu”.

Vorbesc despre lucrurile pe care le văd, pe care le aud, pe care le trăiesc. Şi mă bucur de tot ce văd, de tot ce aud, de tot ce trăiesc.

Mă bucur şi de cei care nu se bucură de mine iar pe cei care par să îi ignor, îi vizez în inima mea mereu şi mă rog pentru ei.

Toţi cei care mă felicită că am intrat la doctorat sau mulţi dintre ei, ca să nu generalizăm, din răutatea ce îi caracterizează sau din invidie, vor să vadă dacă mă înalţ, dacă mă laud, dacă mă propun pe mine în faţa lor.

Şi pe cei care vin cu această curiozitate îi dezamăgesc rău de tot, pentru că în loc să le vorbesc de bucuria mea şi de cât de „tare” sunt eu în comparaţie cu ei, eu le vorbesc despre greul acestui drum, despre munca imensă care trebuie depusă, despre greutatea de a fi doctorand. Şi ei rămân cu un gust amar, că nu am reacţionat cum „trebuia”: adică să mă laud cu toată gura.

Pentru că ei nu doresc să se bucure cu mine ci să găsească noi motive pentru ca să mă discrediteze.

O femeie e întrebată dacă bărbaţii sunt „porci”, în sensul de nesimţiţi, dar ea răspunde că nu sunt porci, ci „vrăjitori”, adică profitori.

Cel care „vrăjeşte” femeile, care le duce cu preşul, e băiatul de băiat, care e bazat, nene, care cunoaşte şpilul acestei vieţi şi ştie ce trebuie.

El „ştie”, înţelegi? El e bazat, e fundament.

Tânărul român şmecher vrea să fie şi el ca ţiganul prost şi incult, care fituie[1] banii în dreapta şi în stânga şi îl imită mai întâi în vorbire.

Dar vine una, vere, şi zice: „Bărbaţii sunt porci neserioşi”. Şi, după cum se vede, fiecare îşi zice păsul, of-ul lui, vorbește despre cicatricea lui sufletească.

După doamna cu porcii remarc câteva ziceri ale lui Andrei Pleşu, pentru că la televizor aşa apar: după ministru vine o cântăreaţă, după cântăreaţă una care prezintă moda, vine meteo sau de ce nu un film horror, păpuşile mapetz/mapeț, ştiri, viaţa satului etc.

Televizorul nostru cel de fiecare ceas ne-a învăţat cu oala cu de toate, aşa că la fel ne e capul şi aşa trebuie să fie şi cartea asta.

Trebuie să vorbeşti pe limba publicului şi publicul e foarte pestriţ, nuanţat sau neinteresat de nimic special.

Şi spune Pleşu, că diferenţa dintre vulgaritatea de tarabă şi cea mai subtilă este evidentă pentru cineva cu spirit dar, în speţă, se cam ajunge tot acolo.

„Trebuie să ştii ce să faci cu limbajul”, ne avertiza el, pentru că „limbajul e o formă de hrană”.

Şi enumera calităţile limbajului: persuasiune, emoţie, hrană.

În mod normal, aspiraţiile „sunt un fel de a te uita în sus”, dar aspiraţiile lumii de azi, care încep să se realizeze, devin „o privire în jos”.

Şi dă exemplu faptul, că am renunţat la costumul de muncă şi toţi ne cumpărăm blugi. Are dreptate.

În loc să mergem spre mai bine, în loc să fim mai culturalizaţi, mai atenţi, noi ne facem şi mai bonţi în priviri şi aspiraţii.

Atrăgea atenţia că particula „care” o aude folosită mereu în mod greşit: adică ca un cuvânt de legătură.

Un altul spunea, că după revoluţie românii nu mai ştiu „să palatalizeze” cuvintele. Şi el are dreptate.

Altuia i se părea că limbajul folosit de trupa Paraziţii[2] nu e un limbaj fără rost. Îi dau şi lui dreptate.

Ascultam azi un cântec al trupei Şuie Paparude[3], „Scandal” se numeşte, şi avea cuvinte foarte atent ticluite.

Probabil nu mulţi înţeleg ritmul interior al hip-hop-ului sau al oricărei alte muzici tinere.

E totuşi un mare risc să te crezi în stare de orice.

Uneori, de atâtea laude, ajungi să crezi că te pricepi la orice dar nu e adevărat.

Cunosc pe mulţi care cântă muzică psaltică dar nu sunt dăruiți cu vocea necesară. La fel, mulţi profesori, preoţi, doctori, avocaţi, care par nişte buni practicieni dar care nu se încadrează în peisajul instituţiei lor. Ei nu pot să te convingă că sunt ceea ce sunt doar prin simpla lor prezenţă.

Au nevoie să spună cine sunt şi ce fac, pentru ca să devină stimaţi şi credibili.

Însă eu cred că omul care merită să fie undeva, trebuie să spună mai întâi de toate, prin ceea ce emană din el, fără cuvinte, despre cine este şi ce face.

Andrei Gheorghe a spus la un moment dat: „în informaţie nu se introduce emoţie”. De ce, nu?! Pentru că el are o teorie falsă despre informaţie.

Pentru că societatea standardizată de azi refuză să fie reală şi, ca drept urmare, falsifică o ştire redând-o rece şi impersonal.

Crainicii TV au părerea lor despre ce sunt puși să spună dar şi-o maschează cel mai adesea.


[1] A se citi: cheltuie sau risipeşte pe toate distracţiile.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Parazi%C5%A3ii.

[3] Idem: http://www.suiepaparude.ro/.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [75]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 523-531.

***

A fost acaparatoare pentru mine redescoperirea lui Adrian Lemeni[1] în calitate de profesor. Vorbea cu însufleţire la curs, cu zelul celui care restaurează instituția apologeticii în facultatea noastră.

Şi pe când le vorbea studenţilor lui, îmi vorbea metalingvistic, în mod evident, şi mie, celui care venisem ca invitat la cursul său.

Bucuria din ochii lui era bucuria celui care înţelege că e înţeles, iubit şi apreciat de către mine.

E bucuria pe care o vreau în toate relaţiile de pe pământ.

Spațiul temporal al seminarului său a fost foarte bine cumpănit: o oră şi un sfert pentru discutarea unei teme iar celelalte 45 de minute care mai rămân sunt alocate prezentării lucrărilor de seminar, una sau două, maxim trei.

Implementarea fundamentului duhovnicesc în teologia academică românească – deşi poate părea ironică această afirmaţie pentru un trăitor ortodox autentic, care nu cunoște situația dramatică din învățământul teologic românesc – are nevoie de oameni ca el, şi ca părintele Doru Costache[2] sau părintele Daniel Benga[3].

Cursul său, proiectul său de curs, în ceea ce privește tematica (depinde cum o va umple de conținut) pentru Teologie fundamentală sau Apologetică Fundamentală este revoluţionar în teologia românească academică.

Dacă şi ceilalţi părinţi amintiţi şi alţi mulţi tineri ca ei ar demara un proiect vast de înnoire în învăţământul teologic, cu experienţa pe care o au acum și cu bibliografia imensă pe care o au la îndemână (nu mai vorbesc de mijloacele tehnologice ale momentului), ar putea să redefinească învăţământul teologic într-un an de zile.

Adrian mi-a dovedit-o.

Macheta cursului său la Teologie fundamentală, pentru un semestru, e următoarea:

1. Experienţa eclesială a adevărului: criteriul fundamental al apologeticii ortodoxe;

2. Relaţia intrinsecă dintre natural şi supranatural în Tradiţia ortodoxă;

3. Unitatea cosmosului şi a istoriei în cadrul Revelaţiei divine;

4. Raţiune şi credinţă;

5. Logica participativă şi ontologia iconică a cunoaşterii eclesiale;

6. Sisteme de gândire şi curente filosofice care înţeleg distorsionat relaţia dintre natural şi supranatural (ateismul, deismul, panteismul, panenteismul) şi dintre credinţă şi raţiune (raţionalismul şi deismul);

7. Atitudinea Părinţilor apologeţi în contextul provocărilor prilejuite de întâlnirea dintre Evanghelie şi cultura elenistică;

8. Cultura profană şi experienţa eclesială: perspectivă patristică;

9. Rădăcinile secularizării şi distorsiunile înţelegerii eclesiale a adevărului (Scolastica, Renaşterea şi Reforma);

10. Modernitatea şi principiile sale constitutive;

11. Alienarea conştiinţei religioase (iluminismul şi pozitivismul);

12. Structuralismul ca tentativă de eradicare a metafizicii sau logica fără Logos;

13. Teologie şi ştiinţă în contemporaneitate;

14. Limitele cunoaşterii discursive şi axiomatice reflectate în paradigma ştiinţei contemporane (Fizica, Matematica, Cosmologia).

15. Teoria evoluţionistă şi implicaţiile sale. Ideologizarea şi manipularea rezultatelor prin cercetarea ştiinţifică;

16. Comunicarea cuvântului sacru în paradigma erei informatizate;

17. Martirajul şi valoarea lui apologetică: relevanţa martirajului în lumea contemporană.

Mie, tot acest proiect, mi se pare extraordinar, deoarece poate fi cadrul unei continue aprofundări şi diversificări tematice.

E structurat în mod fundamental altfel decât cele din anii ’40.

În 1948, Teologia fundamentală a fost scoasă din planul de învăţământ al facultăților de teologie din România deoarece era reacţionară la propaganda ateistă.

Cu noi planuri de predare a Dogmaticii, a Moralei, a Istoriei Bisericii Universale etc., adică apropiindu-ne de modul autentic de teologhisire şi expunere ale Sfinţilor Părinţi dar cu limbajul, instrumentele şi în cadrul lumii de azi am fi mult mai proprii pentru a face teologie.

Îmi pare rău că în timpul cursurilor din timpul facultății, datorită conflictul meu real și nu regizat, adică principial, cu părintele Doru Costache, nu am avut tihna să remarc, în toată autenticitatea lui, programul înnoitor al acestuia în a face teologie şi apropierea sa faţă de cultură, ştiinţă şi problemele reale ale omului de azi.

Şi în urma acestui conflict principial am înţeles încă odată, că nu trebuie să ne uităm, în primul rând, la ce e greşit la celălalt, ci la ce e bun şi autentic la el şi pe acel lucru să îl aprofundăm.

Poziţia sa pro-evoluţionistă nu o accept nici acum, pentru că nu e acceptabilă în cadrul învăţăturii ortodoxe. Dar multe din aprofundări sale teologice m-au făcut să privesc mult mai atent și mai amplu lucrurile.

Am căutat prilejuri de împăcare cu părintele Doru Costache dar poate că n-am fost prea convingător. Și îi dau dreptate: ceea ce știe el despre mine și despre ce înțeleg eu e foarte puțin în comparație cu ceea ce știu și am înțeles eu despre el.

Poate, pe viitor, când cărțile mele și munca mea teologică vor fi la îndemâna tuturor și voi deveni tot mai explicit, va înțelege că reacțiile mele la unele dintre afirmațiile sale au izvorât din experiența mea teologică și duhovnicească și nu din aversiune față de persoana sa.

Și, ca el, nu mă înțeleg mulți din jurul meu…și nici nu le pot reproșa acest lucru.

Problema e, ca după ce m-ar citi, după ce mi-ar citi cărțile să nu înțeleagă nici atunci nimic despre mine.

Uneori trebuie să trecem peste multe bariere reale sau închipuite pentru a fi credibili.

Mie nu-mi place deloc situaţia asta ingrată și neproductivă, când celălalt vrea să îi trăieşti viaţa şi teologia până la depersonalizare numai pentru că el e profesorul tău.

Nu e academică această dorinţă de intrare în forţă în celălalt pentru a-i implanta propria ta părere.

Dacă celălalt nu ne acceptă, orice încercare a noastră de a-l brusca se va transforma într-o neacceptare și mai sagace.

Însă, pentru mine, deşi au existat toate aceste dispute virulente, respectul, admiraţia şi dragostea pentru persoana şi teologia sa sunt vii, cu toate că nu sunt de acord cu poziţia sa evoluţionistă.

Căci atunci când ţi se spune, că Sfântul Adam, Protopărintele nostru, a fost primul dintre multele „primate”,  care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, atunci acest lucru e inacceptabil.

Dacă Sfântul Adam e „un maimuțoi văzător de Dumnezeu” (O, Doamne, iartă-mă…și îl iartă!) s-a ales praful de Revelație, de teologie, de viața duhovnicească, pentru că raționalul și duhovnicescul sunt înlocuite de irațional și de animalitate.

Nu am căutat însă motive de ceartă cu părintele Doru Costache și oricând ne vom întâlni îi voi arăta respectul meu pentru alte poziții teologice ale sale corecte.

Însă nici nu pot să accept falsificări grosolane ale Revelației și ale istoriei, pe care cineva să mi le spună cu nonșalanță și, în același timp, să mă forțeze să le cred „ortodoxe”.

La fel stau lucrurile şi cu părintele profesor Constantin Coman[4]. La un curs de Introducere în hermeneutica Noului Testament i-am spus acestuia, că fără prezenţa interioară a  harului dumnezeiesc nu poate înţelege în niciun fel planul duhovnicesc, adânc al Sfintei Scripturi. Ştia şi dânsul acest lucru.

Însă i s-a părut că am fost „ireverenţios”.

Însă a spune adevărul şi a fi onest cu tine însuţi și cu convorbitorul tău nu e niciodată o greşeală, ci un act asumat prin care îți mărturisești propriul crez, convingerea cea mai adâncă.

Ceea ce i-am spus lui este singura cale de a cunoaşte tot ceea ce există. Numai învăţaţi de Dumnezeu putem percepe bucuria dumnezeiască şi raţiunile adânci şi tainice ale creaţiei lui Dumnezeu.

Disputele teologice oneste, cinstite (ei le-au înțeles altfel, din păcate) dintre mine și unii dintre profesorii și colegii mei nu vin dintr-un fals și gongoric conflict al generaţiilor, în care eu nu cred, ci din diferența de racordare la viaţa duhovnicească și la Tradiția Bisericii, adică din diferența personală de experiență teologică și duhovnicească.

Vorbim pe măsura noastră, a fiecăruia…și dacă nu acceptăm că lucrurile se pot vedea mult mai larg, mult mai profund, considerăm că celălalt e de vină pentru ceea ce noi nu înțelegem.

Dacă vrei să faci teologie academică „pură”, poţi spune orice gând îţi vine despre Sfinţii şi istoria Bisericii, despre creaţie, moarte şi păcat, stând cu ţigarea în mână, drăcuind şi înjurând, scriind după o partidă de sex sau fără să dai pe la Biserică cu anii, fără să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti şi fără să te gândeşti la despătimirea ta de patimi sau la viaţa veşnică şi să vezi teologia ca pe o sumă de informaţii, înşiruite şi ticluite cu morgă academică şi care să fie o realitate pur intelectualistă, fără tangenţă cu harul dumnezeiesc.

Însă dacă vrei să îţi sfinţeşti viaţa, cadrul academic trebuie îmbogăţit în comparaţie cu ce e acum, pentru că trebuie să fii cu adevărat prieten cu Dumnezeu, apropiat al Său prin har şi apărător dar şi tâlcuitor cu evlavie al adevărului dumnezeiesc.

Începem de la texte amendate critic, de la filologie riguroasă şi atentă, de la texte şi mărturii sigure, dar trebuie să sfârşim în bucuria de a cunoaşte şi mai profund pe Dumnezeu, pe oameni, pe noi înşine şi creaţia întreagă.

O zi de vineri…care s-a transformat într-o bucurie extraordinară, măreaţă. Când Dumnezeu te bucură sau bucuria continuă a lui Dumnezeu, pe care El o revarsă în noi, e o realitate despre care trebuie să vorbim numai la superlativ, la super-superlativ, pentru că întrece orice aşteptare.

Trec la domeniul vizual, al concluziilor care vin din ideea vizualizată.

În „S1m0ne”[5], Al Pacino[6], întotdeauna trist şi cu faţa sa cu tente stranii, lugubre, creează femeia virtuală, un alter-ego care bate toate recordurile ca şi cântăreaţă.

Toţi o iubesc deşi ea este doar o femeie creată din milioane de  pixeli.

Nimeni nu o văzuse pe această femeie dar ea umplea ecranele întregii lumi, având admiratori înfocaţi, demenţial de iubitori.

Al Pacino joacă drama artistului căruia i se iubeşte creaţia dar nu e iubit el, autorul ei. Vrea să convingă presa că ea e o ficţiune, că ea e numai pe dischetă dar nimeni nu îl crede.

Îşi propune să arunce toate dischetele, şterge programul cu Simone (ajunsese la versiunea a opta a acestui program, în care crease o femeie pe calculator, care se mişca independent de el, deşi făcea gesturile lui, ca femeie însă şi gândea ca el)  dar o cameră de luat vederi îl filmează când aruncă în ocean o cutie foarte grea, care arăta aidoma unui coşciug.

Anunţă că Simone a murit. Îi face înmormântarea…dar e prins că „moarta” nu exista în coşciug şi e închis.

Interogatoriul la care a fost supus era înnebunitor.

Nimeni nu-l crede că a fost o farsă. Toţi îşi vor femeia virtuală înapoi. Nimeni nu vrea să creadă că e o nălucire, că acea femeie nu a existat niciodată.

Și aceasta, pentru că admiratorii nu pot să accepte că s-au înşelat, că miliarde de oameni au iubit şi iubesc o fantomă.

Fiica deţinutului recreează programul, Simone revine dintre cei morţi şi farsorul de geniu, alias Al Pacino, iese din puşcărie. Soţia lui îi propune să îi mintă în continuare dar de data asta într-un stil şi mai mare.

Creează imagini virtuale în continuare, în care el are doi copii cu Simone şi e fericit, deşi Simone nu există iar Al Pacino locuieşte cu reala lui soţie, mult mai în vârstă decât ficţiunea de pe computer şi cu fiica acestuia, o domnişoară în toată regula.

Concluzia filmului e că poţi să-i minţi până în pânzele albe pe cei care vor să accepte totul fără nicio discernere.

Vraja ecranului nu îţi mai dă voie să te întrebi, dacă ceea ce vezi tu e cu adevărat, dacă există în realitate.

Primeşti surogatul pentru că ţi se pare frumos dar nu observi că ceea ce vezi tu nu e şi ceea ce trebuie să mănânci.

Mai departe, concertele lui Beyoncé[7] sau ale lui Eminem[8], cu milioane de spectatori şi telespectatori trebuie să fie un punct de reflecţie înspăimântător pentru orice credincios, nu neapărat ortodox.

Cum de atrag atâția tineri trei tâmpenii spuse pe scenă și Biserica și teologia nu mai sunt gustate, nu mai sunt relevante pentru ei?

Cât de incapabili suntem noi dacă nu mai putem înspăimânta lumea cu frumusețea și sfințenia lui Dumnezeu?

Trebuie să ne întrebăm, noi, toţi cei care credem în Dumnezeu, indiferent cum Îl concepem fiecare, de ce la slujbele noastre nu vin atâţia oameni, câţi vin la ăştia doi pentru două ore de muzică şi scălămbăială?

Şi dacă ei ştiu să facă acest „miracol”, ce nu ştim noi, cu toţii, să facem, ca o mare parte, nu zic toţi, dintre credincioşii noştri, să vină la slujbă?

Mă întorc la filmul cu Al Pacino numai pentru o singură remarcă, care mi-a scăpat anterior.

Unul dintre cei care îl bat în închisoare, îi spun că a distrus „o icoană” prin actul său de omor, „icoana” întregii lumi.

Cu alte cuvine, femeia creată pe computer și care devenise fascinația tuturor, fusese ucisă de același Al Pacino, care din creatorul ei devenise iconoclastul idolilor contemporani.

Cine ucide astăzi, în oamenii de azi, imaginea „adorată” a Madonnei[9], a lui Elvis Presley[10], a lui Eminem sau a Britney Spears[11] este iconoclastul lumii postmoderne, al lumii autonome, „emancipate” de sub tutela „retrogradă” a religiilor.

Când un student român la teologie, înflăcărat pentru credinţa ortodoxă, aude că alţii terfelesc crezul său, e dezamăgit profund.

Însă el nu conştientizează prea bine, că pentru ateul, eterodoxul sau căldicelul de lângă el şi din toată lumea, Ortodoxia e o „religie ca toate celelalte”, care nu are nimic „spectaculos”, e „învechită”, e „anacronică” și nu îi inspiră niciun moment de extaziere în faţa istoriei ei.

Pentru ceilalţi noi nu suntem nimic extraordinar. Şi trebuie să învăţăm să acceptăm şi să trăim cu acest regret enorm (chiar dacă trebuie să facem tot ce se poate ca să fim ortodocşi autentici şi să ştie şi alţii despre noi): că ceilalţi nu ne dau atenţie şi le suntem indiferenţi în mare parte.

Protestul nostru e luat în râs, pentru că şi pe Sfântul Pavel l-au luat în râs atenienii.

Trebuie să acceptăm diversitatea opiniilor, a crezurilor, a nebuniilor din toată lumea, pentru că nu le putem scoate din istorie şi din traiectoria istorică a lumii.

Suntem conduşi spre noi forme politice, economice, sociale.

Începem să vedem cât mai mulţi negri, chinezi, americani, italieni, germani pe la noi şi vom vedea şi mai mulţi.

Vor creşte blocuri din senin şi se vor dărâma cele vechi în multe locuri.

Moravurile se vor strica şi mai mult.

Şi chiar dacă nu vrem noi doi, zece, o mie, multe milioane vor „schimbarea”, această adâncire a noastră într-o masă imensă de pofte.

Şi relevanţa martirajului în viaţa noastră, pe care o indica Adrian [Lemeni], îşi va arăta acurateţea şi mai mult, în persoanele celor care vor face tot ce se poate, în orice mediu ar fi, ca să mai rămână, totuşi, ortodocşi.

Andrei Gheorghe[12] spunea la o emisiune a sa[13]: „Nu mai alegem noi. A dispărut monoteismul frumuseţii. Acum suntem în politeismul frumuseţii”. Are mare dreptate!

Acum suntem în plină elaborare a amestecării politeiste a frumosului cu urâtul. Avem şi bune şi rele dar amestecate, toate la un loc, neierarhizate, aşa cum găseşti acum cartea religioasă lângă cea economică sau politică, amestecate cu monden şi trivialitate.


[1] A se vedea: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=36%3Aconf-dr-adrian-lemeni&option=com_content&Itemid=276.

[2] Idem: http://www.scribd.com/doc/25351935/CV-Revd-Dr-Doru-Costache.

[3] Idem: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=23%3Apr-conf-dr-daniel-benga&option=com_content&Itemid=273.

[4] Idem: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=6%3Apr-prof-dr-constantin-coman&option=com_content&Itemid=272.

[5] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/S1m0ne.

[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Al_Pacino.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Beyonc%C3%A9_Knowles.

[8] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Eminem.

[9] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Madonna_%28entertainer%29.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Elvis_Presley.

[11] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Britney_Spears.

[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Gheorghe.

[13] Din 15 octombrie 2004.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [74]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 519-523.

***

Istoricul catolic italian Gabriele De Rossa[1] spunea într-o carte de-a sa, că „globalizarea, produsul timpului tehnologic…putem să o numim ateism civil, fiindcă nu produce războaie, nu provoacă victime, sălăşluieşte liniştit în sânul familiilor noastre, şi hrăneşte societatea noastră cu bunăstare[2].

Dacă în comunism se propovăduia absența lui Dumnezeu, în democraţie bunăstarea socială ne acaparează mintea, pentru a nu mai reflecta la prezenţa şi realitatea lui Dumnezeu.

Dacă ateismul exclude, globalizarea te centrează pe multiplul terestru, pentru a nu mai avea racordare la transcendenţa lui Dumnezeu.

Publicitatea economiei de piaţă îţi oferă ample tentaţii, pe care nu ți le poţi satisface pe deplin. E prea mult ceea ce ea îţi oferă şi mult prea antagonice ofertele ei.

Ele te fac să trepidezi, să treci de la o bucurie la alta, de la o senzaţie la alta, să ai sentimentul că eşti bogat, că poţi să optezi pentru multe lucruri şi să te simţi satisfăcut de ceea ce încerci, de ceea ce experiezi.

Dar ceea ce experiezi e mai mult contingent decât duhovnicesc, e de aici, de pe pământ şi ţi se prezintă ca rupte de Dumnezeu şi ca lucruri în sine şi pentru sine.

Concluzia dezastruoasă este că ţi se dă prea mult tocmai pentru ca să nu reflectezi adânc la condiţia ta şi la realitatea ta interioară.

Societatea postmodernă te umple cu de toate pentru ca să uiţi de tine şi de vocaţia şi drumul tău eshatologic, trăit în relaţie vie, mereu actuală cu Dumnezeu.

Ne pierdem în labirintul imensei pieţe de oferte, când trebuia să ne pierdem în dragostea de Dumnezeu şi de oameni, renunţând la noi înşine, la orgoliul de sine.

Punându-ne pe noi în centrul lumii ne opacizăm cu totul pentru adevăr, pentru că devenim propria noastră sminteală şi cădere.

Idolatrizându-ne libertatea, ne încătuşăm zilnic într-o lume ficţională, renegându-ne bucuria, singura bucurie: aceea de a-L slăvi pe Dumnezeu şi de a ne minuna de bucuria Sa faţă de noi.

*

Sfântul Apostol Toma căuta confirmarea răstignirii Sale în trupul lui Hristos cel înviat, pentru ca să ne arate că nu putem iubi şi nu ne putem încrede decât în Cel care ne-a iubit atât de mult încât S-a răstignit pentru noi.

El Îl vrea pe Hristos cel răstignit pentru că Acela e adevăratul Hristos, credibilul Hristos Care a înviat din morţi.

El nu a negat învierea Sa din morţi, ci a vrut să se convingă de faptul, că Cel în care trebuie să creadă că a înviat este Cel care a murit pentru păcatele lumii întregi.

Însă Hristos nu vine imediat să-i confirme Sfântului Toma învierea Sa din morţi. Îl lasă să vadă dacă se încrede în confraţii săi de apostolie, dacă se lasă convins de acest adevăr.

Şi pentru a elimina orice îndoială, mai ales pentru noi, cei de azi, vine după 8 zile, tot într-o duminică la Apostoli, fiind de față și Sfântul Toma, pentru ca să ne încredinţeze pe toți, în mod deplin, că Cel care a murit pentru noi, a şi înviat pentru noi şi că El e Dumnezeul nostru.

*

După Înviere, Sfinţii Apostoli erau pe Marea Tiberiadei şi Domnul îi întâmpină cu Pedia, adică cu: „Fiilor!” (In. 21, 5). Îi întâmpină la ţărm.

Când vom ajungem la ţărm, chiar dacă nu avem mari rezultate, dacă ne-am străduit după puterile noastre, vom fi primiţi de El şi ne va numi fiii Săi.

Lipsa de peşte a acelei nopţi este o pildă pentru noi: fără Dumnezeu nu poţi converti lumea.

Străduinţa ta poate fi mare, poţi vorbi frumos, poți fi foarte convingător, însă nu pe atât de convingător, încât oamenii să se schimbe, să devină alţi oameni, dacă nu sunt ajutați de harul Său.

Poţi să ai năvoade, adică cuvinte, poţi să ai multă experiență predicatorială, poți să te dedici foarte mult slujirii lui Dumnezeu și luminării oamenilor…Însă fără harul Său, fără ca El să cheme peştii, pe oameni adică, la Sine, oamenii nu vor veni şi nu se vor lăsa prinşi de frumuseţea cuvintelor pe care le spui.

*

De ce a folosit Fiul lui Dumnezeu toate aceste comparaţii pentru oameni?

Astăzi par „peiorative” pentru mulți dintre contemporanii noştri.

Pentru că „a fi peşte” înseamnă a scoate fete la „produs”, a fi codoşul lor, cel care le tocmeşte prețul pentru  care trebuie să facă sex cu clienţii.

Însă nu despre astfel de „peşti” vorbeşte Domnul. Ci îi compară pe oameni cu peştii, pentru că şi oamenii şi peştii trăiesc în comunitate.

Sunt bancuri de peşti şi comunităţi de oameni. Şi pentru ca lucrurile să meargă bine trebuie să corespondăm între noi, să conlucrăm.

Mergem cu toţii după hrană.

La Biserică venim cu toţii ca să mâncăm, să ne hrănim de la Masa lui Dumnezeu.

Şi cea care ne atrage e frumuseţea Lui, a lui Dumnezeu.

Venim pentru El, pentru că am căzut în plasa iubirii Lui.

El sta pe ţărm dimineaţa (In. 21, 4), după ce se dusese noaptea, întunericul.

Ucenicii se munciseră toată noaptea, doriseră să prindă pește dar nu putuseră să prindă nimic. Erau obosiţi, dezamăgiţi…

Iar El vine şi stă pe ţărm…Și aşa de transfigurată era firea Sa umană după înviere încât nu au putut să o înţeleagă, să-L recunoască până nu au contemplat-o cu atenţie.

A fost nevoie de timp şi, mai ales, de înţelegerea plină de iubire a Sfântului Ioan, care i-a spus Sfântului Petru, că Acela e Domnul.

Şi El le spune: Fiilor!

Fiii lui Dumnezeu suntem noi, cei care murim şi ne naştem întru El, care mânecăm[3] cu dor spre El.

Şi El le cere mâncarea iubirii lor de care e flămând Dumnezeu. Şi ei spun că sunt goi de o iubire pe măsura Lui.

Dar, cu toate acestea, iubirea se naște din smerenie sau iubirea care stă în smerenie se ridică, ridică mreaja cuvântului pentru ca să prindă peşti pentru Domnul.

Sfântul Petru va transpune în faptă această minune. La Cincizecime nu va mai prinde peşti mari, ci mulţi oameni, din diferite părţi ale lumii. Ei vor veni şi vor cădea în plasa lui, a harului dumnezeiesc care lucra prin el.

Aruncă mreaja în dreapta, în partea înţelepciunii!

Aruncă cu înţelepciune cuvântul, fratele meu, dacă vrei să rodească!

E plin de înţelepciune corul Sfinţilor Apostoli, al acestor vânători de oameni.

Dacă aruncaţi cu dragoste cuvântul lui Dumnezeu, dacă îl aruncaţi în pământul inimilor celor care vă ascultă, vă asigur, zice Domnul, că veţi afla mulţi oameni, care doresc să vină după voi!

Şi când a văzut minunea prinderii peştilor, atunci Sfântul Ioan a zis: „Domnul este!”. Nu putea fi altul mai minunat decât El, decât Domnul.

Când oamenii nu ştiu cum să îi convertească pe alți oameni, atunci îi învaţă Dumnezeu în inimile lor. Și harul atinge inima prin cuvântul propovăduirii și ei cred.

„Este Domnul!”…a răsărit pe buzele lui.

O veste plină de frumuseţe.

Şi Sfântul Petru era ghimnos (dezbrăcat). Era dezbrăcat de cele ale lumii şi în marea învolburată a multor dezordini.

Pentru a merge la El şi-a pus haina, o altfel de haină, cea a virtuţilor şi s-a aruncat în mare, în viforul acestei vieţi, pentru ca să înoate către Domnul.

Dragostea se îmbracă imediat când Îl vede pe cel iubit. Ea se îmbracă repede şi trece la lupta cu păcatul, pentru a-L vedea pe Cel iubit, pe Domnul.

Dar şi Ucenicii merg cu corabia, cu Sfânta Biserică spre Domnul. Nu sunt două căi: una a Sfântului Petru, adică a romano-catolicilor şi alta a ortodocşilor!

Ci prin faptul că Sfântul Petru se aruncă în apă imediat sunt arătați cei care renunţă la toate din iubire pentru El şi vor să pătimească toate pentru El.

Dar şi cei care stau în unire în locaşurile de cult, cât şi asceţii anahoreţi sunt în Sfânta Biserică şi împreună merg spre Domnul.

La ţărm era deja masa. Era masa Împărăţiei Fiului lui Dumnezeu, adică bucuria vieţii veşnice.


[1] Idem: http://it.wikipedia.org/wiki/Gabriele_De_Rosa.

[2] Conti Paolo, Il nemico ora è il nuovo ateismo, Corriere della Sera, 14 maggio 2000, p. 7, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, Ed. Nemira, 2001, p. 86. A se vedea articolul în original:

http://archiviostorico.corriere.it/2000/maggio/14/nemico_ora_nuovo_ateismo__co_0_0005147287.shtml.

Citatul în original: „La globalizzazione, l’ avvento di un tempo tecnologico senza alcun rapporto con le più inquietanti domande: l’ aldilà, la trascendenza, la salvezza. Lo potremmo chiamare un ateismo civile perché non produce guerre, non provoca vittime, staziona tranquillamente all’ interno delle nostre famiglie, nutre le nostre società del benessere”.

[3] A mâneca înseamnă a te scula dis-de-dimineață.

Mânecăm cu dor spre El, adică ne trezim din zori, devreme, pentru a-I sluji Lui toată ziua și pentru toată viața. Ne trezim cu gândul la El, cu dorința de a face voia Lui în fiecare zi a vieții noastre.

1 2 3 4 5 21