Praedicationes (vol. 1) [4]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

Paginile 31-38

***

Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda [In. 5, 1-15]. Predică la duminica a 4-a după Paști[1]

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

vindecarea slăbănogului de la Vitezda ne certifică anumite lucruri foarte importante despre Domnul şi despre noi.

Primul dintre ele este acela că Iisus, ca Dumnezeu întrupat, cunoaşte vieţile oamenilor şi ştie suferinţele lor, cf. v. 6. El ştia că omul era bolnav de 38 de ani şi că singura lui dorinţă era vindecarea. Tocmai de aceea îl întreabă dacă vrea să îl vindece, pentru că ştia că omul vrea să se vindece.

Boala, îmbolnăvirea noastră este cunoscută de către Dumnezeu: acesta e lucrul pe care Evanghelia de astăzi ni-l certifică.

Cu toate că El ştie boala noastră, ca un Dumnezeu atotştiutor şi ca Făcătorul nostru, El ne întreabă mereu dacă vrem să ne vindece de boala păcatului.

De ce nu vindecă Dumnezeu toate bolile sau de ce bolile sunt îngăduite de către Dumnezeu? Pentru că boala e o urmare a păcatului şi pentru că din păcat, din boală se iese prin credinţa în Dumnezeu şi prin dorinţa de a lepăda păcatul.

Boala, aşa cum vorbeam şi altă dată, este iniţiatoarea a mult bine în fiinţa noastră, pentru că ea ne trezeşte la conştiinţa faptelor noastre.

Omul dorea să aibă un om, un sprijin şi nu îl avea. Faptul că Iisus, Dumnezul nostru, vine şi îl întreabă pe om dacă vrea să se vindece, arată că El nu uită şi nu trece cu vederea pe nimeni.

Dumnezeu, Cel care ne ştie pe toţi, nu ne uită pe niciunul.

Avem aici preştiinţă şi providenţă!

Dumnezeu, Cel ce ştie toate, Care îngăduie boala noastră ca pe o trezire la viaţa duhovnicească, Care ne poartă de grijă, Care este singurul ajutor nebiruit al fiecăruia dintre noi şi adevăratul sprijin în toate, vine şi ne ridică din boală, din necaz, din ispită, atunci când suntem pregătiţi să înţelegem importanţa sănătăţii reale.

Boala vine cel mai adesea când nu preţuim viaţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu, când ne îndreptăm spre rele mai mult decât spre cele bune, când ajungem să devenim insensibili la păcatele noastre.

Şi când vine boala şi ne trezeşte, când vedem cât de subţire este firul vieţii şi cum el se poate rupe oricând şi că nu suntem pregătiţi pentru a trece, prin moarte, la Domnul, atunci înţelegem că viaţa şi sănătatea au sens, că ele sunt importante când sunt resimţite ca un mare dar dumnezeiesc.

Cuvintele Domnului, cf. v. 7, prin care vindecă pe slăbănog sunt lapidare, puternice şi definitive. Sănătatea vine ca o poruncă divină, ca un mesaj puternic de a se debarasa de păcat, de viaţa de până acum, pentru o nouă mergere în viaţă.

Pentru a te ridica din păcat trebuie să te scoli, să te trezeşti, să îţi schimbi mintea, să îţi porţi fiinţa ta spre Dumnezeu, să te porţi în bine şi să umbli în căile Sale.

Patul slăbănogului, firea umană lovită de păcat, e cea pe care trebuie să o purtăm în căile Domnului şi să o curăţim.

Ia-ţi patul şi umblă înseamnă, într-un mod mai înalt, poartă-te ca un om viu, ca un om duhovnicesc, cu simţuri noi, care mergi în căile Domnului.

Fiecare trebuie să ne purtăm patul cu noi, adică firea noastră, trecutul nostru, dar totodată să ne schimbăm în bine, să mergem spre bine şi să nu stăm.

Dacă stăm, dacă ne oprim din dorirea noastră după Dumnezeu nu rămânem în bine ci decădem din rău spre tot mai rău.

În viaţă trebuie să mergi, trebuie să acţionezi şi nu să pierzi vremea.

Sănătatea integrală înseamnă să te manifeşti prin toată fiinţa ta ca un om plin de har. Trebuie să umbli!

Un alt mesaj aşadar este acela că viaţa bună este o mişcare continuă în bine, în a face binele.

A fi bolnav nu înseamnă a suferi de o boală anume ci a nu mai avea nădejde, a cădea în nesimţire faţă de Dumnezeu, a nu mai dori vindecarea sufletului dacă trupul, să zicem, a suferit un accident grav.

Sănătatea este recuperabilă.

Întotdeauna, la nivelul sufletului nostru, ne putem schimba, ne putem schimba într-o clipă, dacă pentru trup e nevoie de ani de zile pentru vindecare.

Acolo unde omul este într-o boală incurabilă cu trupul poate să fie viu cu sufletul. Şi dacă e viu atunci nu e bolnav cu adevărat, ci are numai o suferinţă temporară.

Păcatul însă e o suferinţă nu atât temporară ci veşnică. Dacă păcatul nu este curăţit din noi, dacă nu este eliminat din noi el este cu adevărat boala noastră.

Vindecarea s-a făcut sâmbăta (v. 9). Vindecarea i-a nemulţumit pe evreii (v. 9-13) care respectau litera Legii dar şi nu Duhul Legii.

Legea spune să faci bine aproapelui tău şi nu să îl ignori.

Sărbătoarea, ca să fie una veselă, ună reală, trebuie să aibă participanţi sănătoşi, în special sănătoşi la suflet. Iar dacă nu te bucuri de o minune pentru că trebuie să respecţi o odihnă fizică, atunci se vede treaba că nu mai ai o ierarhie bună a lucrurilor.

Ce e mai de preţ o zi liberă de 1 mai sau o bucurie, o vindecare reală, adâncă a trupului şi a sufletului nostru?

Dacă alegem un picnic la iarbă verde în loc de o bucurie reală, de o minune, atunci avem o problemă cu adevărat gravă în fiinţa noastră.

Numele Binefăcătorului rămâne, pentru un timp, necunoscut slăbănogului, pentru ca el să mulţumească în mod real lui Dumnezeu.

Slăbănogul este găsit peste ceva timp în templu de către Domnul, semn că omul era bucuros şi Îl lăuda pe Dumnezeu pentru minunea petrecută cu el.

Şi când îl găseşte în templu, la rugăciune probabil, pe omul vindecat, Domnul îl atenţionează că păcatul (v. 14) nu trebuie înmulţit în noi, pentru că el, păcatul, îl adusese în acea stare de mai înainte, în slăbănogire, şi că păcatul e răul de care suferim.

Bărbatul se arată mulţumitor (v. 15).

El le spune iudeilor că Iisus este vindecătorul său iar aceia doreau să Îl omoare că încalcă sâmbăta (v. 16).

Pe ei îi interesa sâmbăta şi nu omul!

Tocmai de aceea, fiecăruia dintre noi Evanghelia de astăzi ne spune să nu punem preţ pe aspectul exterior al sărbătorilor ci pe interiorul lor, pe harul lor şi să nu-i dispreţuim pe oameni, să nu dispreţuim faptul a face binele când putem, pentru că milostenia, sfatul bun, ajutorul rugăciunii sunt elementele reale ale slujirii şi ale iubirii lui Dumnezeu.

Nu putem disocia slujirea noastră adusă lui Dumnezeu de grija pentru fraţii noştri şi pentru lumea peste care suntem puşi să fim stăpîni milostivi.

Dumnezeu, Care ştie inimile şi adâncul vieţii noastre, realitatea noastră, cere să fim milostivi şi buni cu cei pe lângă care trecem, cu cei cu care trăim şi muncim, pentru că a fi viu şi a fi sănătos înseamnă să fii bun.

Dacă nu eşti bun ajungi o umbră de om, un om fără inimă, un om slăbănogit de iubire, sărac de iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

Mesajul lui Dumnezeu pentru noi este acesta: să nu credem niciodată că El nu ştie cine suntem noi şi să nu credem vreodată că suntem singuri, că suntem părăsiţi de către El.

Chiar şi atunci când ne e greu, chiar şi când nu mai ştim ce să facem, El este cu noi şi nimeni împotriva noastră!

Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă umple de pace în această zi şi în toată viaţa dumneavoastră. Amin!

***

Dos Mi pin. Dă-Mi să beau! Predică la duminica a 5-a după Paști [In. 4, 1-42]

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul[2],

Discuţia Domnului cu viitoarea Sfântă Fotini[3], cu samarineanca, care căutând apă a găsit apa vieţii, îmi aminteşte întotdeauna despre rolul întâlnirilor dintre noi: acela de a ne umple, în mod reciproc, de har.

Întâlnirile dintre creştinii ortodocşi trebuie să aducă mult har şi să dăruie har.

Rolul nostru este acela de a sădi pacea peste tot, de a umple pe toţi de frumuseţe, de a ne ruga pentru binele tuturor şi de a face binele pentru toţi.

La fântâna[4] Sfântului Patriarh Iacov, la ceasul al şaselea din zi, întâlnirea dintre Domnul şi femeie a fost capitală pentru ea.

Aceasta dorea apă şi L-a întâlnit pe Mesia.

Ea dorea să ia apă, un fapt banal, cotidian, şi a dat peste Stăpânul lumii şi peste Dăruitorul tuturor bunătăţilor.

Hristos Dumnezeu vorbeşte cu o femeie pentru a arăta că nu a venit numai pentru bărbaţi, ci pentru bărbaţi şi femei deopotrivă.

Este confesiv cu ea cum nu a fost cu mulţi dintre bărbaţi.

Ei îi vorbeşte despre apa vieţii, despre har, despre prezenţa harului Sfântului Duh în noi, care este ca un izvor pururea viu plin de bucurie şi de frumuseţe.

Ei îi spune că din neamul iudeilor vine mântuirea, pentru că El S-a întrupat din Fecioara Maria, Care era de neam evreiesc, dar şi că adevărata închinare va fi una duhovnicească, va fi una a inimii, care înmulţeşte apa vieţii, harul, în noi.

Domnul o surprinde pe această femeie delicată, profundă, care devine evanghelizatoarea Samariei. O surprinde cu adevărurile Sale dumnezeieşti pentru că ea era avidă de înţelepţire, de sfinţenie.

Domnul vorbeşte cu ea în particular, arătând rostul adânc al sfătuirii: îndreptarea omului.

El o învaţă pe femeie despre rostul omului, despre adâncimea omului, dovedindu-i că ştie cine este şi, mai ales, ce doreşte cu adevărat.

Femeia nu dorea numai apă ci şi har.

Nu avea doar probleme minore de viaţă, ci Îl aştepta pe Mesia şi dorea să ştie cât mai punctual care e rostul închinării şi cum se face închinarea în faţa lui Dumnezeu.

Am avut, personal, multă bucurie în viaţă ori de câte ori am meditat la acest episod tulburător din viaţa Domnului, unde Stăpânul este deschis pentru om şi unde omul percepe, foarte intim, deschiderea lui Dumnezeu către el.

Iar astăzi Domnul nu e mai puţin deschis către noi în comparație cu atunci.

Nu e nicio diferenţă între sensibilitatea şi deschiderea tulburătoare a Domnului către Fotini şi cea pe care o are cu fiecare dintre noi în rugăciune. Ori de câte ori rugăciunea ne umple atunci Domnul ne indică ce, cum, unde să mergem, ce să facem, ce atitudini să avem.

Vorbirea despre izvorul harului nu e întâmplătoare.

Duminica de astăzi şi tot acest ciclu post-pascal este o aşteptare a înălţării Sale şi a pogorârii harului Sfântului Duh.

Vorbim despre har pentru ca să aşteptăm harul. Iar praznicul Pogorârii Sfântului Duh nu e numai o reamintire a unor vremuri trecute ci o retrăire la nivel eclesial şi personal a minunii simţirii harului.

Dacă orice rugăciune şi orice gând al nostru atrage harul lui Dumnezeu în noi atunci ştim ce este acea continua cerere, epicleză a Duhului.

În măsura în care nu mai simţim în noi că vine ceva la Sfânta Liturghie, că suntem populaţi de har, că suntem plini de bucurie, atunci nu mai simţim izvorul şi fundamentul Bisericii: harul Treimii.

Dacă simţim că suntem în har atunci suntem membrii conştienţi şi îndumnezeiţi ai Bisericii.

Frumuseţea sărbătorii este aceea că e o prezenţă reală a bucuriei, că e un timp plin de bucurie interioară.

Bucuria pluteşte pe lângă noi şi în noi. Suntem plini de frumuseţe cerească.

Dacă luăm aminte la această bucurie nepieritoare atunci simţim ce a simţit şi Sfânta Fotini, când a înţeles darul lui Dumnezeu cu ea şi bucuria harului.

Orice lucru e trecător dar nu şi această bucurie.

Mesajul Bisericii lui Dumnezeu e acela că bucuria nu are sfârşit şi că ea este în noi, în fiecare mădular al Bisericii.

Ceea ce ne-a făcut să fim membri ai Bisericii este harul lui Dumnezeu primit la Sfântul Botez. Iar ceea ce ne face să rămânem în Biserică şi să fim vii duhovniceşte este această scoatere continuă de apă, de har, din inima noastră prin viaţa în Biserică.

Sfânta Fotini a ajuns o fântână a harului.

Noi suntem fântâni ale harului, ale bucuriei celei veşnice.

Şi bucuria aceasta nu se va lua de la noi, dacă nu vom stinge Duhul [I Tes. 5, 19], dacă nu ne vom îndepărta de Dătătorul tuturor bunătăţilor.

Ego imi, o lalon si, spune textul grecesc. Adică: Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine [In. 4, 26, GNT].

Dacă înţelegi că Eu sunt Cel pe care Îl cauţi, ai înţeles tot ceea ce este esenţial.

Dacă înţelegem că convertirea reală este a crede în El deplin şi a ne deparazita de tot ce înseamnă trecutul nostru, vom începe să simţim în noi cum curge apa vieţii.

Experienţa harului, o experienţă incomparabilă, e tocmai ceea ce ne defineşte ca ortodocşi.

Cine stă spectator în Biserică, cine nu simte că acolo, la slujbe, se petrec cele mai frumoase clipe ale vieţii lui încă nu vede prea bine sensul său acolo.

Pentru noi, din prima clipă a convertirii noastre, slujbele sfinte şi atmosfera Bisericii, orice carte a Bisericii, toţi Sfinţii Bisericii au ajuns adevărata noastră viaţă şi singura.

Autenticul vieţii noastre stă în simţirea viului Bisericii, adică a vieţii Treimii.

M-a oprit cineva pe stradă ca să vadă dacă eu sunt preot sau nu sunt. Nu avea dileme că nu aş fi, dar vroia să vadă ce mare lucru ştie un preot.

Mi-am arătat neştiinţa în multe probleme, m-am vorbit de rău pe mine însumi…şi omul nostru nu putea să îşi ţină emoţia în frâu, bucuria că l-a făcut pe preot, că el nu prea ştie prea multe şi că meseria (cum zicea el) sau vocaţia (cum ziceam eu) de preot, în ultimă instanță, nu valorează prea mult.

După ce l-am lăsat să trăiască câteva minute de bucurie, am întors placa şi i-am spus ce cam fac eu toată ziua. Pe om îl apuca trepidaţia văzând cu ochii, pentru că nu prea îşi închipuia că lucrurile pot sta chiar aşa.

Şi când aveţi timp de toate astea?, mă întreabă el. Nu ştiu, i-am răspuns eu…Însă, am continuat să-i spun, lucrul cel mai important pe care îl face preotul e să aducă oxigen în fiecare om, în fiecare casă, în întreaga lume prin rugăciunile sale. El nu poate să facă prea multe, dar Dumnezeu, Căruia el Îi slujeşte, le face pe toate.

Vedeţi: o altfel de întâlnire şi aici!

Întâlnirile adevărate trebuie să scoată la lumină fiinţa omului, adâncul lui.

Pentru noi, întâlnirile cu oamenii sunt spovedanii pe măsura celor care ne interpelează. Trebuie să te laşi în inimile oamenilor.

Dâra de frumuseţe din inima celor care te-au cunoscut naşte în ei rugăciunea pentru tine. Şi invers: faptele lor bune şi sfinţenia lor nasc în mine rugăciunea pentru ei.

Bucuria de a vă vorbi e un dar de la Dumnezeu şi mă bucur că această minune se repetă.

Vă dorim tuturor multă pace şi bucurie duhovnicească şi să fiţi fântâni care să izvorască frumuseţea. Amin!

---

[1] A fost scrisă în data de 28 aprilie 2007.

[2] Predica de față a fost scrisă pe data de 5 mai 2007.

[3] A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie26.htm.

[4] Idem: http://www.lumeacredintei.com/sct_6/c_1/yy_2006/art_1149/fntna_lui_iacob.htm.