Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 2 aprilie 2011

Opere complete (vol. 8) [6]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 63-72

***

[8 septembrie 1973]

Treptele îngereşti

1. Scaunele

2. Heruvimii

3. Serafimii

4. Stăpânirile

5. Puterile

6. Domniile

7. Îngerii

8. Arhanghelii

9. Începătoriile[1]

***

Loviţi şi biciuiţi

cu amăgiri şi chinuri

şi cu dogoarea crimei

din umbră…mă pripiţi!

*

Dar simt cum tot mai pur

mi-e aerul din jur

şi văd cum zorii vin

cu dulci aripi de chin.

*

Înmuguresc şi cresc

şi tot mai din adânc

suspine-mi dau şi plâng!

*

Fârtaţi[2] şi nefârtaţi,

prin mine…în voi daţi

şi mila mă cuprinde,

că moartea mreje-ntinde.

*

Căutătorii limpezi

ai fecioriei, umezi,

de zări nebiruite,

stau ochii în ispite.

*

Dar creşte bucuria

şi rodul ei, tăria,

ce sfâşie neamul

să suie-n slavă ramul!…

*

…Azur, azur, azur

şi limpede, şi pur…

…Nu vă temeţi de moarte,

de chinurile coapte,

de aşteptări, de timp,

de-nnourat Olimp.

*

Urcaţi! E greu urcuşul…

Mai greu e coborâşul…

…Luptaţi, nu ca să-nvingeţi,

ci flamuri să întindeţi,

de flăcări peste vise,

de pângăriţi ucise!

*

Că viaţa – un răspas[3]

nu-ngăduie popas,

pe urma altor vânturi…

Ci flamură şi cânturi,

ce se destramă-n soare:

Viu este cel ce moare!

*

Şi răsărind pe struna

arcuşului, furtună,

e cutremurat pământul

să ne asculte vântul,

căci patria ne cheamă

în viscol de aramă.

***

[28 noiembrie 1973]

O, inteligenţă a Îngerilor

prin care Dumnezeu

rostuieşte existenţa toată!

*

Prin care plimbă stelele

în cârduri  şi rotiri,

printre norii sihaştri,

albi şi negri, din nemărginirea

fără oprire pe creste

sau adâncuri de cer…

*

O, cine a văzut sau trecut

prin ninsoarea de stele!

*

Dar viscolul marelui nevăzut,

la început de vreme şi spaţiu,

cine l-a păscut?

*

Noi, cei mai mici

prin văile vieţii născuţi,

timpuriu sau târziu,

ne bucurăm sau ne plângem

de mirare, rotiri

a celor mai apropiate stele,

planete, umbre, lumini,

anotimpuri, creşteri şi desfrunziri.

*

E bucurie destulă

şi în minusculele lucruri,

dacă putem s-o extragem!

*

…Nectarul[4] acesta

pe zei[5] i-a hrănit,

odată, nu demult,

dar acum l-am uitat

alergând după vise prin nori,

care ne copleşesc şi ne sug

până rămânem pustii.

*

Numai că, uneori, frenezia

ne-aduce aminte de noi.

…Şi-atunci, spulberând nebuneşte

praful depus ca de veacuri,

ne-auzim, ne recunoaştem

şi ne cântăm trecutul

ţesut în prezent,

cu fir de amurg sau răsărit

ori de azur curgător,

de lumină pribeagă

*

Cântaţi, ca să răsune

de nuntă  în strune,

în lumea întreagă…

*

…Ce suntem…apune

în bucium rămâne.

Doar ce cosim,

fulger de fulger[6],

zori dezvelind!…

*

Venim dintr-o vreme

când nu încetau să ne mire

– lăudând mai sus de ei şi de fire

făpturile nou descuiate;

ca să v-aducă uimire

pe frunţi, în palate;

eterna cetate[7] în vreme,

cu acvila în steme!

*

Peceţi pe cuvinte ce merg înainte

am pus, Cuvântule de nespus!

Căci totul mă trage spre veacul

ce vine, căci astăzi nu este

decât o sleită poveste

născută-n apus şi capul răpus!

***

Fiorul meu trimis în lume,

(din viaţa grea pierdută-n glume)

tot greul vieţii scurs în glume!

***

[6  ianuarie 1974][8]

Cine eşti?… Nu te cunoaştem…Ce cauţi?…Unde ţi-e dragostea?

Ştiu: umbli după frumuseţe dar frumuseţea pe tine nu te interesează. De ce se leagă ea?

Curiozitatea ta e nestăvilită şi acesta te duce în sus şi în jos. Ea te-a dus până în adâncurile infernului şi până în slăvile cerului.

Dar ce e asta? Unde te duce? Unde vei ajunge? Nu te priveşte prea mult ţinta sau, dacă îţi pui probleme, atunci nu te ţii zdravăn de ce ai de făcut, pentru ca să străluceşti şi să luminezi pe calea ta căile spre mai înalt.

Eşti un mediocru, un căldicel, pe care am să te vărs din gura Mea[9][Apoc. 3, 16], dacă nu te schimbi. Şi vremea nu aşteaptă. Ia aminte!…

– Ce să fac?!…Mă risipesc fără vrerea mea, din cauza gustului pentru viaţă, din cauza nevoilor vremelnice ale trupului şi ale sufletului.

Mă îngrijesc ca să le dau întâietate şi am mereu sentimentul zădărnicirii aspiraţiilor mele, care-mi plutesc în norii gândurilor încă din copilăria mea.

Le am de când încă nu judecam deplin

Însă, încă de atunci, sufletul meu recepta aceleaşi adâncimi veşnice, plutitoare, fluide, ca şi acum, pierzându-se în zări infinite, atunci, ca şi întotdeauna.

***

„Eli, Eli, lama sabahtani!”[Mt. 27, 46]

Nu voi zice: „Dumnezeule, Dumnezeule, de ce m-ai părăsit?!” şi nici: „Dumnezeule, Dumnezeule, de ce Te-am părăsit”.

Dimpotrivă, strig: Văd, Doamne! Ştiu, Doamne! Sufăr, Doamne!

Sufăr că m-ai părăsit, dar poate că asta merit.

Poate că merit, tocmai pentru că n-am îndeplinit întru totul voia Ta sau sufăr, pentru că asta e voia Ta.

Striga-voi ca un tunet cu vocea mea, care e a unui om frânt şi zdrobit: Nu Te părăsesc, Dumnezeule! Eu nu Te părăsesc, chiar dacă Tu m-ai părăsit sau chiar dacă aş avea motivele mele omeneşti.

Sunt om şi sunt crunt lovit ca om. Aceasta m-ar putea determina sau îndreptăţi să strig împotriva Ta.

Însă, poate că Tu eşti în mine şi de aceea nu Te pot părăsi. Poate că Tu vrei să suferi în mine, ca să ai îndreptăţire mâine, la judecata Ta, când vei judeca pe toţi oamenii, când vei judeca pe drepţi şi pe nedrepţi.

Poate că mândria şi ambiţia mă îndeamnănu Te părăsesc.

Poate lipsa de curaj de a Te înfrunta.

Poate laşitatea.

Poate frica de o pedeapsă şi mai mare pe pământ, dar, mai ales, în Iad.

Însă eu nu vreau să cred acestea. Nu pot să le cred şi poate că mă mint.

Eu ştiu însă că mi-ai fost prieten şi că eu am fost prietenul Tău în zile şi mai grele ca cele de acum.

Ştiu că nu m-ai părăsit şi că nu Te-am părăsit, şi nu Te-am urât, ci Te-am iubit.

De aceea, loveşte-mă, zdrobeşte-mă, ia-mi gloria şi binele şi rostul meu pământesc! Ia-mi tot ce vrei

Dar eu Te voi iubi, voi lupta pentru Tine, voi striga în lume şi către ceruri, pentru ca să vestesc dragostea mea pentru Tine, care e mai presus de orice.

Lasă-i ca să mă ucidă, să mă înfrângă!

Însă şi frânt şi pierind Te voi iubi, Te voi mărturisi, nu Te voi părăsi pe Tine, Cel care m-ai părăsit, cum L-ai părăsit şi pe Fiul Tău pe cruce.

Săvârşitu-s-a! [In. 19, 30].

Mă îndrept să-Ţi strig cu toată îndrăzneala în faţă: Dumnezeule din afară de mine şi din mine!…

Să cadă crusta pământească!

Apari în trupul meu din nori,

Pe ai înfrângerii fiori,

Fecioară, Lume, Tu, Curteană[10]!

***

Să nu vă mire faptul, dacă multe dintre lucruri le văd contrar majorităţii şi, uneori, mă mir cum lumea poate gândi aşa cum gândeşte şi că înţelege aşa cum înţelege astăzi[11].

Însă privesc totul ca pe o coloană, care înglobează în ea gândirea, simţirea, voinţa, spiritul unei lave întregi, care a tins şi a lucrat la desăvârşirea ei.

Pentru mine, toate acestea sunt viaţa propriu-zisă, spiritul care degajă lucruri grăitoare, care sunt mai vii, mai impresionante decât persoana care stă lângă mine.


[1] Sunt cele 9 cete Îngerești descrise de Sfântul Dionisie Areopagitul în Despre ierarhia cerească.

A se vedea: Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 1996, p. 23.

[2] Fârtat = prieten, frate de cruce, tovarăș, ortac.

[3] Viața este un răstimp, un spațiu temporal scurt.

[4] Lumina dumnezeiască.

[5] Cu sensul: pe Sfinți, fiindcă a făcut analogie cu „nectarul zeilor” din mitologie.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mitologia_greac%C4%83.

[6] Odată cu acest vers poemul a fost scris cu creionul…după ce, până acum, Fericitul Ilie scrisese cu stiloul.

[7] Împărăția lui Dumnezeu.

[8] Însemnări bifate cu două X-uri: unul cu stiloul şi altul cu pix roşu.

[9] Majuscula ne aparţine, pentru că, în mod evident, avem de-a face cu o parafrază la Apocalipsă.

[10] Împărăție a lui Dumnezeu plină de slavă dumnezeiască.

[11] E una dintre ocaziile rare în care Fericitul Ilie se adresează, în mod direct, unui auditoriu din viitor al caietelor sale. Aceasta ne arată că trăia în mod adânc sentimentul, că aceste lucruri vor fi tipărite în totalitate, lucru care se petrece acum, prin prima ediție integrală a Operelor sale.

Despre „luciu”: între strălucire și pustiu

Sărăcie lucie. În limba română, luciu e un cuvânt vechi, care denumește o suprafață strălucitoare, cel mai adesea a unei ape. Este celebru versul lui Dosoftei, Preste luciu de genune…, dar și la Eminescu există lucii valuri, luciul mării turburi (Memento mori), iese-n luciu luna (Și dacă…), lucii mreje (Glossă), etc. În româna modernă s-a conservat și se folosește mai mult verbul a (stră)luci.

Dar ce înseamnă sărăcie lucie? O sărăcie care strălucește? Înseamnă o sărăcie ca-n palmă, adică netedă, o masă pe care nu găsești nimic de pus pe ea, o casă în care rafturile sau cămara sunt goale, pustii.

O întindere lucie ca cea a mărilor e una pustie, pe care privirea alunecă și nu se împiedică de nimic până la orizont.

Antim Ivireanul vorbea despre luciul lumii aceștiia[1].

Românul a știut să-și privească gospodăria ca pe o imago mundi, nu numai cosmosul ca pe o imago domi.

Pustietatea e un fenomen straniu, ca să spun așa, cu care ființa umană nu se obișnuiește. Sărăcia, omul nostru a trăit-o ca pe o pustiire interioară a fericirii lui, ca pe un fenomen ne-natural, unde sufletul lui se simte ca ciulinii Bărăganului.

Dar trebuie să ai un suflet încăpător ca să simți chiar și sărăcia lucie. Un suflet încăpător pentru ca vocabularul să devină elastic și cuvintele să aibă reflexii mirabile.

Cum de oameni care aveau un univers atât de strâmt, redus la casa și la sărăcia lor lucie, au știut să vadă dincolo de orizonturi sensibile?

Și cum de oameni care au un orizont al cunoașterii empirice atât de larg și o deschidere spre a călători și a vedea lumea atât de cuprinzătoare, pot să aibă o atât de limitată perspectivă asupra vieții, încât să nu creeze toată ziua decât baliverne și înjurături?

Poate pentru că au în inimă și-n creieri o sărăcie lucie.


[1] Antim Ivireanul, Opere, p. 118.

Radiografia lucidă a României actuale

Reportajele făcute de Carmen Avram în România și străinătate referitoare la dezastrul României actuale și transmise pe 31 martie 2011 la Antena 3 sunt o radiografie lucidă a sărăciei dar, mai degrabă, a cinismului și a indiferenței care ne-au adus aici.

Vă recomand emisiunea…pe care o puteți viziona aici.

Mie mi-au dat lacrimile când am văzut suferința și rușinea pe care o înfruntă românii, aici și în străinătate, pentru ca să trăiască de pe o zi pe alta.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy