Opere complete (vol. 8) [6]
Scrierile complete ale
Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu
şi viaţa sa,
comentate
de către
ucenicul şi fiul său întru Domnul,
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Vol. 8
(al 6-lea caiet manuscriptic)
Paginile 63-72
***
[8 septembrie 1973]
Treptele îngereşti
1. Scaunele
2. Heruvimii
3. Serafimii
4. Stăpânirile
5. Puterile
6. Domniile
7. Îngerii
8. Arhanghelii
9. Începătoriile[1]
***
Loviţi şi biciuiţi
cu amăgiri şi chinuri
şi cu dogoarea crimei
din umbră…mă pripiţi!
*
Dar simt cum tot mai pur
mi-e aerul din jur
şi văd cum zorii vin
cu dulci aripi de chin.
*
Înmuguresc şi cresc
şi tot mai din adânc
suspine-mi dau şi plâng!
*
Fârtaţi[2] şi nefârtaţi,
prin mine…în voi daţi
şi mila mă cuprinde,
că moartea mreje-ntinde.
*
Căutătorii limpezi
ai fecioriei, umezi,
de zări nebiruite,
stau ochii în ispite.
*
Dar creşte bucuria
şi rodul ei, tăria,
ce sfâşie neamul
să suie-n slavă ramul!…
*
…Azur, azur, azur
şi limpede, şi pur…
…Nu vă temeţi de moarte,
de chinurile coapte,
de aşteptări, de timp,
de-nnourat Olimp.
*
Urcaţi! E greu urcuşul…
Mai greu e coborâşul…
…Luptaţi, nu ca să-nvingeţi,
ci flamuri să întindeţi,
de flăcări peste vise,
de pângăriţi ucise!
*
Că viaţa – un răspas[3] –
nu-ngăduie popas,
pe urma altor vânturi…
Ci flamură şi cânturi,
ce se destramă-n soare:
…Viu este cel ce moare!
*
Şi răsărind pe struna
arcuşului, furtună,
e cutremurat pământul
să ne asculte vântul,
căci patria ne cheamă
în viscol de aramă.
***
[28 noiembrie 1973]
O, inteligenţă a Îngerilor
prin care Dumnezeu
rostuieşte existenţa toată!
*
Prin care plimbă stelele
în cârduri şi rotiri,
printre norii sihaştri,
albi şi negri, din nemărginirea
fără oprire pe creste
sau adâncuri de cer…
*
O, cine a văzut sau trecut
prin ninsoarea de stele!
*
Dar viscolul marelui nevăzut,
la început de vreme şi spaţiu,
cine l-a păscut?
*
Noi, cei mai mici
prin văile vieţii născuţi,
timpuriu sau târziu,
ne bucurăm sau ne plângem
de mirare, rotiri
a celor mai apropiate stele,
planete, umbre, lumini,
anotimpuri, creşteri şi desfrunziri.
*
E bucurie destulă
şi în minusculele lucruri,
dacă putem s-o extragem!
*
…Nectarul[4] acesta
pe zei[5] i-a hrănit,
odată, nu demult,
dar acum l-am uitat
alergând după vise prin nori,
care ne copleşesc şi ne sug
până rămânem pustii.
*
Numai că, uneori, frenezia
ne-aduce aminte de noi.
…Şi-atunci, spulberând nebuneşte
praful depus ca de veacuri,
ne-auzim, ne recunoaştem
şi ne cântăm trecutul
ţesut în prezent,
cu fir de amurg sau răsărit
ori de azur curgător,
de lumină pribeagă…
*
Cântaţi, ca să răsune
de nuntă în strune,
în lumea întreagă…
*
…Ce suntem…apune…
în bucium rămâne.
Doar ce cosim,
fulger de fulger[6],
zori dezvelind!…
*
Venim dintr-o vreme
când nu încetau să ne mire
– lăudând mai sus de ei şi de fire –
făpturile nou descuiate;
ca să v-aducă uimire
pe frunţi, în palate;
eterna cetate[7] în vreme,
cu acvila în steme!
*
Peceţi pe cuvinte ce merg înainte
am pus, Cuvântule de nespus!
Căci totul mă trage spre veacul
ce vine, căci astăzi nu este
decât o sleită poveste
născută-n apus şi capul răpus!
***
Fiorul meu trimis în lume,
(din viaţa grea pierdută-n glume)
tot greul vieţii scurs în glume!
***
[6 ianuarie 1974][8]
Cine eşti?… Nu te cunoaştem…Ce cauţi?…Unde ţi-e dragostea?
Ştiu: umbli după frumuseţe dar frumuseţea pe tine nu te interesează. De ce se leagă ea?
Curiozitatea ta e nestăvilită şi acesta te duce în sus şi în jos. Ea te-a dus până în adâncurile infernului şi până în slăvile cerului.
Dar ce e asta? Unde te duce? Unde vei ajunge? Nu te priveşte prea mult ţinta sau, dacă îţi pui probleme, atunci nu te ţii zdravăn de ce ai de făcut, pentru ca să străluceşti şi să luminezi pe calea ta căile spre mai înalt.
Eşti un mediocru, un căldicel, pe care am să te vărs din gura Mea[9][Apoc. 3, 16], dacă nu te schimbi. Şi vremea nu aşteaptă. Ia aminte!…
– Ce să fac?!…Mă risipesc fără vrerea mea, din cauza gustului pentru viaţă, din cauza nevoilor vremelnice ale trupului şi ale sufletului.
Mă îngrijesc ca să le dau întâietate şi am mereu sentimentul zădărnicirii aspiraţiilor mele, care-mi plutesc în norii gândurilor încă din copilăria mea.
Le am de când încă nu judecam deplin…
Însă, încă de atunci, sufletul meu recepta aceleaşi adâncimi veşnice, plutitoare, fluide, ca şi acum, pierzându-se în zări infinite, atunci, ca şi întotdeauna.
***
„Eli, Eli, lama sabahtani!”[Mt. 27, 46]
Nu voi zice: „Dumnezeule, Dumnezeule, de ce m-ai părăsit?!” şi nici: „Dumnezeule, Dumnezeule, de ce Te-am părăsit”.
Dimpotrivă, strig: Văd, Doamne! Ştiu, Doamne! Sufăr, Doamne!
Sufăr că m-ai părăsit, dar poate că asta merit.
Poate că merit, tocmai pentru că n-am îndeplinit întru totul voia Ta sau sufăr, pentru că asta e voia Ta.
Striga-voi ca un tunet cu vocea mea, care e a unui om frânt şi zdrobit: Nu Te părăsesc, Dumnezeule! Eu nu Te părăsesc, chiar dacă Tu m-ai părăsit sau chiar dacă aş avea motivele mele omeneşti.
Sunt om şi sunt crunt lovit ca om. Aceasta m-ar putea determina sau îndreptăţi să strig împotriva Ta.
Însă, poate că Tu eşti în mine şi de aceea nu Te pot părăsi. Poate că Tu vrei să suferi în mine, ca să ai îndreptăţire mâine, la judecata Ta, când vei judeca pe toţi oamenii, când vei judeca pe drepţi şi pe nedrepţi.
Poate că mândria şi ambiţia mă îndeamnă să nu Te părăsesc.
Poate lipsa de curaj de a Te înfrunta.
Poate laşitatea.
Poate frica de o pedeapsă şi mai mare pe pământ, dar, mai ales, în Iad.
Însă eu nu vreau să cred acestea. Nu pot să le cred şi poate că mă mint.
Eu ştiu însă că mi-ai fost prieten şi că eu am fost prietenul Tău în zile şi mai grele ca cele de acum.
Ştiu că nu m-ai părăsit şi că nu Te-am părăsit, şi nu Te-am urât, ci Te-am iubit.
De aceea, loveşte-mă, zdrobeşte-mă, ia-mi gloria şi binele şi rostul meu pământesc! Ia-mi tot ce vrei…
Dar eu Te voi iubi, voi lupta pentru Tine, voi striga în lume şi către ceruri, pentru ca să vestesc dragostea mea pentru Tine, care e mai presus de orice.
Lasă-i ca să mă ucidă, să mă înfrângă!
Însă şi frânt şi pierind Te voi iubi, Te voi mărturisi, nu Te voi părăsi pe Tine, Cel care m-ai părăsit, cum L-ai părăsit şi pe Fiul Tău pe cruce.
Săvârşitu-s-a! [In. 19, 30].
Mă îndrept să-Ţi strig cu toată îndrăzneala în faţă: Dumnezeule din afară de mine şi din mine!…
Să cadă crusta pământească!
Apari în trupul meu din nori,
Pe ai înfrângerii fiori,
Fecioară, Lume, Tu, Curteană[10]!
***
Să nu vă mire faptul, dacă multe dintre lucruri le văd contrar majorităţii şi, uneori, mă mir cum lumea poate gândi aşa cum gândeşte şi că înţelege aşa cum înţelege astăzi[11].
Însă privesc totul ca pe o coloană, care înglobează în ea gândirea, simţirea, voinţa, spiritul unei lave întregi, care a tins şi a lucrat la desăvârşirea ei.
Pentru mine, toate acestea sunt viaţa propriu-zisă, spiritul care degajă lucruri grăitoare, care sunt mai vii, mai impresionante decât persoana care stă lângă mine.
[1] Sunt cele 9 cete Îngerești descrise de Sfântul Dionisie Areopagitul în Despre ierarhia cerească.
A se vedea: Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 1996, p. 23.
[2] Fârtat = prieten, frate de cruce, tovarăș, ortac.
[3] Viața este un răstimp, un spațiu temporal scurt.
[4] Lumina dumnezeiască.
[5] Cu sensul: pe Sfinți, fiindcă a făcut analogie cu „nectarul zeilor” din mitologie.
A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mitologia_greac%C4%83.
[6] Odată cu acest vers poemul a fost scris cu creionul…după ce, până acum, Fericitul Ilie scrisese cu stiloul.
[7] Împărăția lui Dumnezeu.
[8] Însemnări bifate cu două X-uri: unul cu stiloul şi altul cu pix roşu.
[9] Majuscula ne aparţine, pentru că, în mod evident, avem de-a face cu o parafrază la Apocalipsă.
[10] Împărăție a lui Dumnezeu plină de slavă dumnezeiască.
[11] E una dintre ocaziile rare în care Fericitul Ilie se adresează, în mod direct, unui auditoriu din viitor al caietelor sale. Aceasta ne arată că trăia în mod adânc sentimentul, că aceste lucruri vor fi tipărite în totalitate, lucru care se petrece acum, prin prima ediție integrală a Operelor sale.
