Despre „luciu”: între strălucire și pustiu
Sărăcie lucie. În limba română, luciu e un cuvânt vechi, care denumește o suprafață strălucitoare, cel mai adesea a unei ape. Este celebru versul lui Dosoftei, Preste luciu de genune…, dar și la Eminescu există lucii valuri, luciul mării turburi (Memento mori), iese-n luciu luna (Și dacă…), lucii mreje (Glossă), etc. În româna modernă s-a conservat și se folosește mai mult verbul a (stră)luci.
Dar ce înseamnă sărăcie lucie? O sărăcie care strălucește? Înseamnă o sărăcie ca-n palmă, adică netedă, o masă pe care nu găsești nimic de pus pe ea, o casă în care rafturile sau cămara sunt goale, pustii.
O întindere lucie ca cea a mărilor e una pustie, pe care privirea alunecă și nu se împiedică de nimic până la orizont.
Antim Ivireanul vorbea despre luciul lumii aceștiia[1].
Românul a știut să-și privească gospodăria ca pe o imago mundi, nu numai cosmosul ca pe o imago domi.
Pustietatea e un fenomen straniu, ca să spun așa, cu care ființa umană nu se obișnuiește. Sărăcia, omul nostru a trăit-o ca pe o pustiire interioară a fericirii lui, ca pe un fenomen ne-natural, unde sufletul lui se simte ca ciulinii Bărăganului.
Dar trebuie să ai un suflet încăpător ca să simți chiar și sărăcia lucie. Un suflet încăpător pentru ca vocabularul să devină elastic și cuvintele să aibă reflexii mirabile.
Cum de oameni care aveau un univers atât de strâmt, redus la casa și la sărăcia lor lucie, au știut să vadă dincolo de orizonturi sensibile?
Și cum de oameni care au un orizont al cunoașterii empirice atât de larg și o deschidere spre a călători și a vedea lumea atât de cuprinzătoare, pot să aibă o atât de limitată perspectivă asupra vieții, încât să nu creeze toată ziua decât baliverne și înjurături?
Poate pentru că au în inimă și-n creieri o sărăcie lucie.
[1] Antim Ivireanul, Opere, p. 118.