Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Prima și a doua parte…

***

Limpezimea minții, insistă Sfântul Isaac, e însoțită de „lucrarea Duhului”[1]. Și cu o asemenea minte plină de har începem să înțelegem „în chip dumnezeiesc”[2] lucrurile.

Însă prezența harului în noi e precedată și însoțită de smerenie: „Până ce omul nu se smerește, ajutorul lui Dumnezeu nu vine în el…[Dar] când începe să se miște în el [în omul credincios] un gând de smerenie, se apropie numaidecât [harul] de el cu mii de ajutoare”[3].

Nelucrarea trupului și slăbirea sufletului prin simțuri[4], prin simțurile nesecurizate în mod duhovnicește duc la diminuarea libertății interioare[5]. Și acest lucru e foarte împovărător pentru noi, pentru că „scopul ființelor raționale e cunoașterea celor desăvârșite[6] și nu eșuarea într-o viață telurică, plină de patimi.

Noi așteptăm scăparea „de chinurile condiției noastre muritoare”[7]. Însă aceasta se va petrece când Dumnezeu va transfigura întreaga creație.

Până atunci trebuie să ne sfințim prin vederile dumnezeiești, căci în cine „se sălășluiește Duhul…e sfințit și limpezit din sfințenia acestor descoperiri”[8].

Punând accentul pe interioritatea simțirii harului și nu pe faptele exterioare, tocmai de aceea Sfântul Isaac Sirul vorbește despre virtute nu ca despre „odrasla unei bune făptuiri, ci a unei voințe/dorințe bune[9].

Pentru că adevărata viață cu Dumnezeu este intuirea vieții „în limitele curăției”[10].

În IV. 12, autorul nostru vorbește despre părerile greșite pe care le au mulți față de viața duhovnicească.

Unii cred că e formată din reflecții frumoase, alții că e vorba de o închipuire, alții că e o vedenie, alții că e vorba de o înțelepciune sau de o scurtă bucurie[11].

Însă viața duhovnicească „e minunarea în fața tainelor”[12], pe care o vedem „în suflet prin lucrarea Duhului Sfânt”[13]. Pentru că ea constă „în curăția inimii dobândită departe de orice osteneală a trupului și a minții, și de aceea în viața aceasta de-abia se găsește unul din zece mii de singuratici vrednici de viețuirea duhovnicească[14].

De aceea, subliniază Sfântul Isaac Sirul, viața duhovnicească nu se învață din citiri de cărți sfinte, pentru că „tainele lui Dumnezeu…sunt însămânțate de El în inimă prin înțelegeri minunate privitoare la măreția Lui și care se pun în mișcare într-o inteligență/minte curată[15].

Avem nevoie de vederi extatice pentru ca să înțelegem Scriptura și pe Sfinți, pentru că „Fericitul Pavel a scris multe despre cele duhovnicești, dar cine n-a avut parte de Duhul nu poate simți numai din scrisorile lui ce anume a gustat el”[16].

Însă Sfântul Isaac vede ca lucruri pozitive în nevoința ascetică „lâncezeala, toropeala, povara membrelor, tulburarea și încețoșarea gândirii și toate celelalte lucruri apăsătoare…[pentru că ele] sunt lucrul lui Dumnezeu[17]. La acestea adaugă „gândurile de blasfemie și de slavă deșartă, ca și mișcările urâte ale desfrânării sau patima pentru ei înșiși”[18]. Însă toate acestea sunt nevoințe ale vieții ascetice dacă le rabdăm în tăcere[19].

Și pentru că suntem bolnavi de păcat[20] tocmai de aceea trebuie „să ne grăbim și mai mult spre El și să ne înfățișăm înaintea Lui în rugăciune”[21].

Rugăciunea continuă produce strângerea gândurilor înăuntru[22] și astfel se liniștește „gândirea obișnuită[23]. Dar când „gândurile lumii ți se împuținează[24] atunci „se deschide o ușă care duce la bucuria în Domnul”[25].

De acum gândirea începe să se strângă în ea însăși[26]. Iar când „Duhul îi descoperă [nevoitorului] lucruri ascunse…[el începe  să cunoască] chiar și ceea ce nu s-a îngăduit Scripturilor să arate[27].

Sufletul nevoitorului se sălășluiește atunci „într-o mare și nespusă pace și într-o mare liniștire[28] interioară.

Ajungând la moartea pe Cruce a Domnului, autorul nostru ne atrage atenția asupra faptului, că „Domnul n-a murit ca să ne izbăvească de păcate sau pentru altceva, ci numai pentru ca lumea să simtă iubirea lui Dumnezeu pentru creația Sa[29].

Centrarea noastră pe ideea mântuirii de păcat și de Iad duc la o valorizare pozitivă a păcatului și a Iadului, dacă acestea au fost motivul întrupării și al iconomiei Sale cu lumea și nu dragostea Sa nemărginită pentru lume[30].

Tocmai de aceea, „Dumnezeu nu-i uită nici pe păcătoși, mai cu seamă pe cei care arată râvnă față de cele cuviincioase și doresc să se apropie de cunoașterea și iubirea Lui”[31].

Pentru că El îi dă nevoitorului ortodox „să-și dea seama [de] cât de slabă [e firea lui], [de cât de] neputincioasă, neghioabă și copilărească este, dar și până la ce înălțime e ridicat în ceea ce cunoaște și în lucrurile slăvite și minunate pe care le simte în el”[32].

Ispitele și greutățile ascezei, alături de bucuriile și frumusețile ei sunt pentru conștientizarea de sine, a ceea ce înseamnă omul fără Dumnezeu și de câte lucruri se bucură alături de El.

Iar această conștientizare profundă a interiorității noastre ne facem să alegem binele în mod liber și comuniunea cu Dumnezeu [33].

Tocmai de aceea Sfântul Isaac vede adevăratele relații cu oamenii ca pe niște consecințe frumoase, depline ale relației cu Dumnezeu.

Și spune în acest sens: „plecând de la iubirea de Dumnezeu vei ajunge și la iubirea desăvârșită de oameni[34]. Pentru că „nimeni…nu s-a putut apropia vreodată de luminoasa iubire de oameni fără să se fi învrednicit mai întâi de minunata și îmbătătoarea iubire de Dumnezeu[35].

Fiindcă numai iubirea dumnezeiască te învață iubirea desăvârșită față de oameni, care te face să nu fii „niciodată copleșit sau tulburat de slăbiciunile lor”[36].

În Cuvântul al 14-lea, autorul nostru vorbește despre importanța continuă a formelor exterioare ale evlaviei. Neglijarea canonului de rugăciune[37] e tot la fel de păgubitoare ca și neadoptarea unei atitudini de evlavie la rugăciune[38].

Și aceasta pentru că viața duhovnicească conține constrângeriinevitabile în această lume supusă patimilor”[39] iar lucrurile exterioare ale evlaviei se fac din „teama de mândrie”[40].

Însă maleabilitatea noastră interioară ține de felul cum ne simțim într-un anumit moment, motiv pentru care Sfântul Isaac ne povățuiește, ca „fiecare…să-și prelungească rugăciunea cât timp îi dă putere harul sau cum cere momentul sau nevoile pentru care se roagă, ori cum e îmboldit dinăuntru să se roage”[41].

Și el privește din interior lucrurile, pentru că la cele de taină ale noastre privește Dumnezeu. Pentru că „apropierea de Dumnezeu sau căderea din adevăr ține de ceea ce urmărește gândul, nu de formele exterioare păzite sau neglijate la rugăciune”[42].

În Cuvântul al 15-lea, Sfântul Isaac explică ce înseamnă curăția inimii. Aceasta „nu înseamnă că cineva este cu totul lipsit de gânduri sau mișcări, ci doar că inima este curățită de orice lucru rău și privește cu bunăvoire spre orice lucru așa cum îl vede Dumnezeu”[43].

Înseamnă o vedere curată a lucrurilor datorită faptului că suntem în harul lui Dumnezeu și trăim evlavios.

Tot aici explică și ceea ce înseamnă „rugăciunea curată și neîmprăștiată[44]. E starea când mintea se roagă fără a fi „împrăștiată de lucruri deșarte”[45].

În Cuvântul al 16-lea, Sfântul Isaac arată faptul că există o adumbrire „tainică”, aceea din cadrul vederilor extatice[46] și o alta „recunoscută în viața practică…care nu încetează să ocrotească și [să] acopere pe cineva”[47].

Ambele însă sunt trăite în mod conștient de nevoitorul ortodox.

În cuvântul următor, autorul nostru definește virtutea drept modul de „a împlini dorința naturală a sufletului”[48]. Iar pentru că voința este o energie dinamică tocmai de aceea se numește și „zel”[49].

Și zelul nostru pentru virtute e pus în mișcare de harul lui Dumnezeu, motiv pentru care stăm într-o „trezvie și un zel neîncetat al sufletului”[50].

Cuvântul al 18-lea începe cu afirmația experențială că în urma experiențelor ascetice „sufletul primește limpezime[51], adică se poate cunoaște pe sine mult mai bine.

Vorbind în continuare despre iubirea de Dumnezeu, el arată că aceasta urmează primirii harului dumnezeiesc  în mod extatic, adică momentului când nevoitorul ortodox „simte în el însuși însușirile subțiri ale lui Dumnezeu”[52].

Contemplarea și experiența luptelor duhovnicești fac mintea să simtă puterea harului dumnezeiesc[53], motiv pentru care se naște „în suflet o bucurie în toată vremea[54], o bucurie duhovnicească tainică continuă.

Aceasta duce la „curăția gândurilor”, care duce la simțirea lucrării Duhului Sfânt, pentru că mintea curățită e sfințită astfel prin prezența harului dumnezeiesc în ea[55].

Spre finalul Cuvântului de față, Sfântul Isaac afirmă că „nu există suferință mai arzătoare decât iubirea de Dumnezeu[56]. Și continuă să spună, că iubirea de Dumnezeu se naște din liniștire[57], cum tot din liniștire/isihie se naște și „cunoașterea duhovnicească sau adevărata smerenie a inimii[58].

În Cuvântul al 20-lea, autorul nostru ne vorbește mai întâi de toate despre ce schimbări se petrec în mintea noastră când ea începe să fie luminată de har: „omul începe să disprețuiască cu totul frica de moarte, se stârnește în el neîncetat așteptarea învierii, iar prin semnele date de gândurile lui se arată noblețea naturală a sufletului[59].

Iubirea dumnezeiască însă „ține de viețuirea duhovnicească[60] și nu de cea sufletească[61]. Căci „virtutea ține de calea firii”[62] iar iubirea dumnezeiască nu se naște din asceză, pentru că „viețuirea duhovnicească stă într-o altă cunoaștere, a cărei lucrare nu e pusă în mișcare de ostenelile trupului și ale sufletului și nu constă din ele[63].


[1] Isaac II, p. 167.

[2] Idem, p. 170.

[3] Idem, p. 175.

[4] Idem, p. 178.

[5] Idem, p. 179.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 191.

[8] Idem, p. 197.

[9] Idem, p. 199.

[10] Idem, p. 201.

[11] Idem, p. 202.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 203.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 204.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p 205.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 210.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 215.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 219.

[27] Idem, p. 220.

[28] Idem, p. 227.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 228.

[31] Idem, p. 261.

[32] Idem, p. 264.

[33] Idem, p. 269. Textul la care ne referim: „înțelepciunii Lui i-a plăcut ca ei să aleagă binele printr-un act al voinței lor libere și așa să vină la El”.

[34] Idem, p. 272.

[35] Idem, p. 273.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 288-289.

[38] Idem, p. 290.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 292.

[41] Idem, p. 296.

[42] Idem, p. 299.

[43] Idem, p. 301.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 306.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 307.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 308.

[51] Idem, p. 310.

[52] Idem, p. 311. Tot textul: „Câtă vreme cineva n-a primit Duhul descoperirilor și sufletul său n-a fost prins de mișcările unei înțelepciuni de dincolo de lume și nu simte în el însuși însușirile subțiri ale lui Dumnezeu, nu se poate apropia de slăvita gustare [a iubirii]” dumnezeiești.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 314.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 318.

[60] Idem, p. 319.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

Did you like this? Share it: