Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

Paginile 39-51

***

Cine sunt orbii? Predică la duminica a 6-a după Paști [In. 9, 1-38/ F. Ap. 16, 16-34][1]

Iubiţii mei fraţi şi surori întru Domnul,

minunea de astăzi, ca şi întâlnirea cu Sfânta Fotini de duminica trecută, prilejuiesc din partea Domnului două mărturisiri private, în amble cazuri El mărturisind despre Sine că este Hristosul.

Tocmai de aceea sunt şi puse după Paşti aceste Evanghelii ca să autentifice faptul că Hristos, Cel înviat, este Mesia. Că El este Cel care trebuia să vină şi să mântuiască pe poporul Său, adică este Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Primul amănunt pe care doresc să îl subliniez acum e acela că Hristos îl vindecă pe orb cu propriul Său scuipat şi cu tina pământului (cf. v. 6).

Deşi El putea să-l vindece cu cuvântul, de departe, fără ca nimeni să nu Îl vadă în mod fizic, în trup, El preferă în acest caz să amestece pământul cu scuipatul Său cel dumnezeiesc şi să îl vindece pe orb.

În teologia ortodoxă acest gest al Domnului este un fundament pentru Sfintele Taine pe care El le-a instituit.

Acest gest arată că materia, creată de Dumnezeu, este proprie harului, că ea e penetrată de har şi că prin ulei sfinţit se vindecă la Sfântul Maslu bolnavii, prin Sfântul Mir se dă harul Sfântului Duh celui botezat, prin pâinea şi vinul euharistic transfigurate Îl primim pe Însuşi Domnul, prin apa sfinţită primim harul în fiinţa noastră şi prin binecuvântarea preoţească, cu mâna această zidită de Dumnezeu, se scurge în cei credincioşi viaţa veşnică la Sfânta Spovedanie şi ori de câte ori cereţi binecuvântarea noastră.

Materie nu este închisă harului, lui Dumnezeu, ci materia e deschisă, e un spaţiu penetrat de harul lui Dumnezeu.

Icoana e plină de har, Sfintele Moaşte sunt pline de har, apa, mâncarea, hainele, casele, binecuvântate şi sfinţite, sunt pline de har…Numai să ai ochi să vezi şi inimă să simţi toate acestea.

Cine sunt orbii? Nu cei care nu văd, pentru că s-au născut aşa, pentru că s-au născut bolnavi, ci cei care nu simt viaţa lui Dumnezeu în Biserica Sa şi pretutindeni în creaţia Sa.

Sunt orbi cei care nu au milă, care nu simt iubire, care nu plâng şi nu se pătrund pentru nedreptate, care nu compătimesc şi care nu se sfinţesc ca să perceapă prezenţa plină de măreţie a lui Dumnezeu în oameni şi în lumea Sa.

Toţi suntem orbi mai mult sau mai puţin, pentru că toţi suntem păcătoşi. Iar cel care spune că nu are păcat nu e de la Dumnezeu [I In. 1, 8], ci s-a înfrăţit cu demonii, care nu îşi văd căderea ci şi-o adulează.

Orbul e trimis la Siloam, e trimis la apa ascultării, e trimis să asculte şi să vadă.

Se spală şi vede.

Dar nu pentru că s-a spălat în Siloam vede, ci pentru că fusese atins de mâna Domnului, Care îndreaptă toate şi le face pe toate spre slava Sa şi pentru că acesta făcuse ascultare.

Cel orb vine văzând (v. 7). Ce ipostază copleşitoare, plină de bucurie!

Sfântul Simeon Noul Teolog[2] îl numeşte pe orice creştin care nu vede slava lui Dumnezeu un om orb, pentru că nu a văzut lumina cea adevărată, cea nezidită şi veşnică a Treimii.

Iar orbul acesta vine plin de bucurie, de încredere în acest Iisus, pe care Îl apără înaintea fariseilor, în aşa fel încât e dat afară, cf. v. 34, (nu se înţelege dacă din sinagogă sau din templu) şi care se închină Lui (v. 38) crezând că El e Domnul.

Fostul orb are parrisian[3] înaintea fariseilor. Are îndrăzneala pe care o dau certitudinile din viaţa ta.

Când ştii care e adevărul, când ştii din experienţă care e adevărul, atunci ai îndrăzneala pe care o dă experienţa, îndrăzneală care nu trebuie să devină obrăznicie şi nici bădărănie.

Şi părinţii lui sunt cutezători şi abili, înţelepţi. O cutezanţă abilă, nu o cutezanţă trufaşă. Nu se iau la ceartă cu fariseii ci mărturisesc adevărul cu atenţia pe care ne-o dă înţelepciunea.

Insist pe acest detaliu. Apărarea credinţei nu se face cu versete, cu injurii, cu toporul, ci cu mărturia certitudinilor din viaţa noastră, cu evlavia şi adevărul adânc al vieţii Bisericii.

Cei din afara Bisericii vin cu mofturi, vin cu degetul îndreptat către păcatele unuia sau ale altuia, vin cu preluări doctrinare după ureche, dar nu vor să vadă cum arată întreaga înţelegere a Scripturii şi a Tradiţiei Bisericii de la începutul lumii până astăzi.

În faţa lor noi nu trebuie să venim cu alte cuvinte, încât să ne certăm toată ziua ca la uşa cortului, ci trebuie să venim cu conştiinţa noastră întru Duhul Sfânt, cu mărturiile şi certitudinile pe care le aduce viaţa noastră în Biserică.

La cuvinte nu se răspunde cu cuvinte, ci cu fapte!

La cuvinte insolente se răspunde cu parrisian, cu îndrăzneala pe care o aduce experienţa veridică în Biserică.

Aşa face fostul orb şi părinţii acestuia: ei nu merg pe texte, ci vin cu adevărurile minunii, cu faptele petrecute.

Fariseii vin cu textul că ei ştiu că El e om păcătos. Aşa cum vin ereticii la noi şi spun că noi ne-am pierdut harul sau nu suntem Biserica lui Dumnezeu, pentru că aşa le-a spus lor pastorul nu ştiu care, de tristă amintire pentru amintirea Bisericii.

Ei vin cu fraze.

Acestor guri zvăpăiate (pe care Scriptura îi numeşte adesea porcii sălbatici care rup gardul viei Bisericii şi strică via [Ps. 79, 13-14, cf. ed. BOR 1988], adică pe cei slabi în credinţă, pe cei care nu sunt întăriţi în credinţa Bisericii una, care strică via lui Dumnezeu, pe Care El a strâns-o cu sângele Său) vin cu texte, pe când noi venim cu certitudini, cu minunile credinţei, cu Biserica care are Sfinţi şi în care Dumnezeu face minuni zilnice.

Mesajul trebuie să aibă acoperire. Biserica lui Dumnezeu nu e biruită de timp, nu e secătuită de oameni, nu a suferit transformări care au dus-o la apostazie, ci ea s-a desolidarizat de eretici în mod paşnic dar ferm, cu fermitate, în toate secolele, şi nu are filiale nici în romano-catolicism, nici în protestantism şi nici în bisericile de două secole sau de 3 ani.

În hotărârea dureroasă de la 1054, când partea de apus a Bisericii, căzând în erezie, s-a rupt de trupul Bisericii, există punct cu punct motivele pe care părinţii de atunci le-au avut pentru a anatematiza pe cei care s-au desprins de Biserică.

Când am tradus textul în latină al acestei hotărâri, după câte îmi aduc aminte, sunt înşiruite acolo Filioque, abaterile de la cult şi de la alte aspecte tipiconale, printre care era și acela că preoţii din Apus începuseră să îşi tai barba şi părul, pentru ca să pară preoţi de altă factură, progresişti.

Postul în alte zile decât cele rânduite de Tradiţia Bisericii, erezia dogmatică intercalată în Crez, amănunte divergente față de practica liturgică a Bisericii una, toate arătau că în spatele acestor schimbări era o mentalitate străină de cea tradiţională.

Şi în partea noastră de răsărit, în Biserica Ortodoxă, au existat eretici după schisma din 1054, care au vrut o modernizare în esenţă a Bisericii, pentru că nu mai stăteau în asceza, în viaţa bisericească de zi cu zi şi în modul de a gândi al Părinţilor.

Şi se observă faptul, că atunci când oamenii nu mai sunt una cu tot ce spune Biserica, când există păreri personale mai importante decât unanimitatea sau majoritatea glasurilor Părinţilor într-o chestiune de credinţă, apare ideea că trebuie să schimbe ceva, că ce e numai place.

Fostul orb îi înfruntă pe cei orbi cu adevărul evident: cu minunea din viaţa lui dar şi cu adevărul credinţei.

Argumentul său e zdrobitor:

„A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere” (In. 9, 30-32, cf. ed. BOR 1988).

Argumentul credinţei e fapt, nu idee!

Dacă Hristos a înviat, vom învia şi noi! [I Cor. 15, 20, 22]: acesta e argumentul lui Pavel[4] despre învierea morţilor.

Argumentul lui are în spate certitudinea faptei şi nu vorbe în vânt. Dacă există Sfinţi şi există miununi reale înseamnă că există şi dreaptă credinţă.

Dacă la Ierusalim vine foc din cer numai la ortodocşi[5], dacă Sfânta Agheasmă nu se împute deşi pare apă obişnuită, dacă Sfânta Împărtăşanie ne sfinţeşte în mod simţit, real, dacă demonii ies din oameni cu glas mare la rugăciunile de exorcizare, dacă Sfintele Icoane şi Sfintele Moaşte fac minuni, dacă ni se arată Sfinţii ca oameni vii şi care se roagă pentru noi, dacă există fapte şi nu vorbe, cine contestă Biserica Ortodoxă ca nefiind Biserica lui Dumnezeu?

Nouă nu ne plac certurile nesfârşite de cuvinte [I Tim. 6, 4; II Tim. 2, 14], ci ne place ca viaţa să fie o icoană a credinţei.

Dacă inima ta e plină de pacea Sfântului Duh şi dacă viaţa ta e plină de bucurie, atunci în tine e raiul şi acest rai e mărturia, e parrisia ta, e îndrăzneala ta în faţa oamenilor dar, mai ales, în faţa lui Dumnezeu.

Oamenii pot fi prostiţi, înşelaţi în aşteptările lor.

În Apostolul de astăzi am auzit despre cum înşela dracul pe oameni din femeia cu duh pitonicesc, din cea care ghicea cu dracul, prin răutatea aceluia, dar care se dădea de slujitoare a lui Dumnezeu (Fapte 16, 16-17).

Cât era Sfântul Pavel de blând şi de aşezat, faptul că femeia tot se dădea de sfântă, l-a enervat într-o zi, l-a mâniat atât de mult, încât a scos pe drac din femeie (v. 18) şi la revedere! cu ghicitul.

Îmi aduc aminte, în acest context, de o dispută cu o adventistă când eu eram elev seminarist. Eram la vie, culegeam strugurii şi ea venise să vadă cum progresez cu citirea Scripturii.

Ei dacă au numai Scriptura lui Cornilescu[6], tradusă ca vai de mama ei, şi o carte de imne tradusă din engleză, credea că eu numai despre Scriptură învăţ toată ziua.

Însă, avea dreptate: eu studiam Scriptura împreună cu Sfinţii Bisericii, fără să merg pe arătură, cum vreau şi cât îmi place.

Şi vine şi mă ia la bani mărunţi cu sabatul[7], cu cât de hoţi sunt preoţii, cu cât de dreaptă este ea şi cât de prost e drumul pe care merg acum, pentru că Biserica Ortodoxă a intrat în tragedia veacurilor[8] şi şi-a pierdut harul.

Femeia (băiatul ei a ajuns acum pastor advent şi îmi era prieten, ca şi acum de altfel) nu îşi dădea sema cât de penibilă este în aplombul ei şi se enerva că eu nu ripostam, după cum îi spusese ei pastorul, că trebuie să riposteze ortodocşii la astfel de mesaje.

Ea avea texte şi se aştepta ca şi eu să vin cu texte, că ea îmi aduce altele şi o ţineam aşa toată săptămâna, dacă nu toată viaţa.

Şi când ea făcuse clăbuci la gură de atâta propovăduire, după ce mă ameninţase că mă duc în Iad, că sunt pe calea pierzării, că ajung şi eu un infractor al credinţei ca şi preoţii mei, mă apropii de ea mai mult (ea era mai mică ca înălţime decât mine), îi pun mâna pe umărul drept, şi îi fac semnul Sfintei Cruci pe trupul ei, aşa cum se închină un mirean.

Femeia nu numai că se panichează la gestul meu ci o cuprinde dârdâiala, se păleşte la faţă, amuţeşte deodată, tace brusc…şi simte să stea jos.

Când se petrece acest gest îi spun: „Tanti Maria (Vedeţi: are numele Prea Curatei Stăpâne, poartă numele ei şi spune că ea este o femeie oarecare!), dacă aş fi preot acum, unul din ăia pe care mata îi insulţi, ţi-aş pune epitrahilul pe cap şi ai vedea câţi draci ar ţipa din mata şi din credinţa matale”.

S-a ridicat, a tăcut, a plecat, nu ne-am mai salutat vreo câţiva ani, 7-8 ani, până într-o zi, când am intrat, preot fiind, la ei, în casa de adunare, nepoftit de nimeni, şi toţi au rămas mască.

Se aşteptau să mă dau de ortodox la ei în casa de rugăciune şi să iasă scandal.

Însă eu am intrat şi le-am zis: Slăvit să fie Domnul! (ştiam că lor le plac versetele psalmice, că tot se dau de apostoli şi de evanghelizatori) şi le-am cerut voie să particip la slujba lor.

Bucuria lor era mai mult decât evidentă.

Prietenul meu de fotbal de odinioară dar şi de discuţii teologale era acum pastorul comunităţii şi era fiul Mariei, predicatoarea de care v-am vorbit.

După mica lor slujbă, predică, şi după o cântare (toate la preţ de trei sferturi de oră) a venit momentul discuţiilor, la care m-au invitat şi pe mine.

L-am lăsat pe colegul pastor să le propovăduiască despre starea paradisiacă, despre om, Scriptură

Nu a atacat puncte nevralgice (ceea ce am salutat în inima mea, dovedind bun simţ), ci a discutat, pentru prima dată, fără ira[9], fără mânie proletară.

I-am lăudat, le-am explicat ce spun Sfinţii noştri despre locurile grele din Scriptură, despre care ei nu aveau habar şi i-am entuziasmat. Atunci, în inima ei, tanti Maria s-a împăcat cu mine.

A venit la bunica mea şi m-a lăudat şi ea pentru câte lucruri le-am spus şi pentru omul care am devenit.

Pentru ei a fost o surpriză uluitoare să îi bage un ortodox în seamă şi, mai mult decât atât, să îi mai şi laude. Ei au mentalitate de minoritari, de asupriţi, de persecutaţi şi când faci un gest mai brutal se panichează, se scandalizează.

Deci, concluzia povestirii mele e aceea, că nu conving textele rupte din context, nu conving disputele, vorbele, ci conving faptele zdrobitoare, evidenţele.

Despre o astfel de evidenţă îmi povestea cineva, care venise de la Mănăstirea cu pricina.

Nişte maici ortodoxe de la o Mănăstire transilvană au fost atacate la un praznic ortodox de o ceată de neoprotestanţi cu duh evanghelizator, ca duhul pitonicesc din Faptele Apostolilor.

Dânşii, evanghelizatorii plătiţi pe bani străini, au vrut să dărâme Icoana făcătoare de minuni a Prea Curatei scoasă în curtea mănăstirii spre închinare. Se pare că nu aveau forţe de ordine şi de pază.

Maicile s-au repezit la icoană ca să o apere şi, în învălmăşeală aia, Sfânta Agheasmă dintr-o găleată, prospăt făcută, s-a vărsat şi apa l-a atins pe unul dintre neoprotestanţi, care a avut o reacţie tulburătoare pentru el la simţirea apei sfinţite pe propria-i piele: a început să ţipe că îl arde.

Maicile au fost încurajate de eveniment şi ceata de vreo 10-15 oameni a fost întâmpinată cu Sfânta Agheasmă, aruncată peste ei, în timp ce aceia fugeau ruşinaţi.

Evident: o minune adâncă în esenţă, deşi poate părea nostimă la suprafaţă!

Cine sunt orbii? Noi toţi, cei care stăm în afara adevărului şi în patimi de ruşine. Pentru noi nu trebuie texte, ci argumente faptice.

Cine vrea să aibă argumente şi nu texte, nu doar texte, trebuie să aibă viaţa aceea de sfinţenie, care să debusoleze pe cei care îi stau înainte numai cu prezenţa lui.

Căci dacă tăcerea din noi nu vorbeşte altora, atunci nimic nu ne poate schimba din propria noastră înşelare.

Fie ca Domnul să vă bucure în această sfântă zi, şi să ne dea să ne vedem, să ne vedem aşa cum suntem, pentru ca să nu mai ni se pară că suntem altfel. Acest lucru e mântuirea noastră: să ştim cum suntem şi cine suntem.

***

Ce înseamnă Înălțarea Domnului?[10]

Iubiţii mei,

troparul[11] praznicului de astăzi ne arată faptul, că înălţarea Sa cu trupul la cer a produs bucurie şi încredinţare Sfinţilor Apostoli:

„Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând Ucenicilor, cu făgăduinţa Sfântului Duh, încredinţându-se ei, prin binecuvântare, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii”.

Înălţarea Sa, cu trupul luat din Prea Curata Fecioară, în slava Treimii arată aşadar, că întruparea e reală, că El nu Se leapădă de trupul pe care l-a îndumnezeit prin moarte şi înviere, ci îl ridică în sânul Treimii, pentru ca să ne dea puterea, prin harul ce curge din umanitatea Sa, să ne sfinţim ca şi El.

Înălţarea Sa înseamnă că El nu mai este printre noi cu trupul, nu mai este lângă noi, ca să Îl percem cu simţuri nerenăscute, ci El se urcă la Tatăl şi la Duhul cu trupul, de Care nu a fost despărţit niciodată, pentru ca să vină, duhovniceşte, în fiinţa noastră.

Ceea ce s-a petrecut la Cina din Emaus, unde cei care s-au împărtășit cu El, L-au simțit în ei şi nu L-au mai văzut cu ochii fizici, acest lucru se petrece şi cu noi, cu fiecare dintre noi, pentru că prin coborârea Duhului la oameni, coboară Hristos şi Duhul, întreaga Treime în noi, prin harul Său, pentru ca să fie cu noi.

Troparul sărbătorii acesteia pline de lumină ne vorbeşte despre faptul, că Hristos a intrat în mod deplin cu trupul în slava veşnică a Treimii.

Ieri, în ante-ziua Înălţării Domnului, am sărbătorit odovania praznicului Învierii Domnului.

Conform tipicului liturgic Paştiul ortodocşilor nu ţine o zi sau trei zile, ci de la Paşti până în preziua Înălţării.

Ieri am terminat prazincul cântând: Hristos a înviat!, iar astăzi ne salutăm cu: Hristos S-a înălţat!

Pentru că la noi sărbătoarea nu este doar comemorarea unei zile, ci o stare, o stare duhovnicească a vieţii noastre.

Noi începem anul bisericesc toamna, la 1 septembrie, când se strâng roadele. Ca şi în cazul creării lumii: a fost seară şi a fost dimineaţă [Fac. 1, 5] şi nu: a fost dimineaţă şi apoi a fost seară.

Dumnezeu creează lumea frumoasă şi bună, curată şi fără aspecte dizgraţioase. Noi, prin păcat, am coborât de la bine la rău şi nu invers: de la rău spre bine. Aşa şi acum: noi trecem de la: a fi lângă Hristos la: a fi Hristos în noi.

Ritmul vieţii Bisericii e o taină imensă pentru cel care este integrat cu totul în el.

Noi începem anul bisericesc toamna, toamna spre iarnă şi intrăm în praznicul naşterii Fiului, în praznicul întrupării.

Când avem de-a face cu anul nou calendaristic, noi suntem după praznicul naşterii Domnului şi ne pregătim să urcăm spre marele şi centralul praznic al Învierii.

Învierea, primăvara învierii noastre, dulcea primăvară e de fapt jumătatea anului bisericesc.

După perioada Triodului (cu cele 4 săptămâni antecedente postului, cu postul de şase săptămâni şi cu Săptămâna Sfintelor Patimi), avem praznicul Învierii până la Înălţare, bucuria învierii, după cum se observă, întinzându-se pe 4 luni şi ceva.

Avem astfel patru luni de atmosferă pascală, de pregătire pentru Paşti şi de trăire a bucuriei Paştelui, după cum praznicul naşterii Domnului e format din postul de 40 de zile şi de săptămâna de după aceea, până pe 31 decembrie.

Naşterea şi învierea Sa ne umplu de bucurie, înălţarea Sa ne cheamă la bucurie, postul Sfinţilor Petru şi Pavel, anul acesta de o lună de zile, şi cele două săptămâni înainte de Adormirea Preacuratei, toate ne cheamă la bucurie.

Cel care trăieşte ritmul Bisericii, circularul ritm al Bisericii, ştie că viaţa Bisericii e o chemare continuă la bucurie, că în post e bucurie, că în slujbă e bucurie, că în suportarea greutăţilor şi a necazurilor e o mare bucurie.

Deşi Ucenicii se despart de Domnul, ei se umplu de bucuria aşteptării Mângâietorului şi se umplu de certitudineaEl e Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul, Mântuitorul lumii.

O despărţire plină de veselie.

Troparul zilei vorbeşte despre bucurie şi încredinţare, și nu despre necredinţă şi îndoială!

Unii cercetători eterodocşi ai Scripturii au negat înălţarea Domnului la cer cât şi coborârea Sa la Iad pentru ca să nu pară că Biserica creştină e o întoarcere la păgânism, unde se credea într-o lume cu trei etaje.

Având oroare faţă de Iad şi faţă de îndumnezeirea trupului, aceşti cercetători denigratori ai Scripturii şi ai Tradiţiei, au găsit de cuviinţă să radă din viaţa noastră orice face referire la îndumnezeire şi reala veşnicie a oamenilor.

Şi condacul[12] zilei este plin de teologie şi de bucurie:

„Plinind rânduiala cea pentru noi şi cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicicum despărţindu-Te, ci rămânând nedepărtat şi strigând celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!”.

Dacă El nu S-a despărţit de Tatăl şi de Duhul, ca Unul care are în comun, din veci, firea divină cu Aceia, nici de noi nu se desparte, pentru că are în comun cu noi, cu fiecare dintre noi, prin întruparea Sa din Fecioară, firea umană.

Înălţarea e finalul, aşa cum ne spune condacul zilei, al rânduielii, al iconomiei mântuirii, al lucrării Sale pe pământ.

Însă înălţarea Sa nu e o rupere de noi, ci e o ridicare a firii Sale umane şi o şedere a ei de-a dreapta Tatălui, pentru ca să fie mereu cu noi.

Prin înălţarea trupului de-a dreapta Tatălui, firea umană S-a ridicat peste toate Puterile cereşti şi a intrat în sânul Treimii.

De aceea s-au unit cele cereşti cu cele pământeşti, pentru că în persoana lui Hristos dumnezeirea s-a unit cu umanitatea şi El a ridicat firea umană îndumnezeită în Treime.

Şi în această situaţie cum să nu iconizăm chipul Domnului şi cum să nu ne închinăm Lui, dacă toate Puterile cereşti o fac cu frică şi cutremur?

Văzând în slavă pe Hristos, înălţându-Se cu trupul la cer, Ierarhiile cereşti se bucură şi se cutremură, împreună cu Biserica, de taina iubirii lui Dumnezeu.

De ce iubirea lui Dumnezeu e taina cea din veac ascunsă şi de Îngeri neştiută? Pentru că iubirea Lui pentru noi înseamnă întrupare, propovăduire, minuni, îndumnezeirea trupului, răstignire, înviere, înălţarea de-a dreapta Tatălui, înseamnă acte abisale.

Iubirea nu e vorbă! Iubirea e fapt, e dăruire, e suferinţă, e bucurie pentru altul. Iubirea vorbeşte cu glas tare. Faptele iubirii sunt evidente şi nu dubioase.

Faptele iubirii sfinţesc, pentru că El este cu noi şi nimeni împotriva noastră.

Şi cum nu ne-am bucura acum, când bucurie este în cer şi pe pământ de praznicul Bisericii?

Cum să ieşim din ritmul bucuriei pentru ritmurile tristeţii?

Sfântul Apostol Pavel îi atenţiona pe credincioşii vremii sale, ca nu cumva să fie înşelaţi de înţelepciunea deşartă a lumii şi de false închinări, de false dogme, de false ontologii umane [I Cor. 2, 4; II Cor. 2, 17; Gal. 1, 8-9; 6, 7-8; Efes. 2, 15; 3, 17-18 etc.].

Dacă în locul ontologiei îndumnezeirii, a transfigurării trupului şi a sfinţirii sufletului punem idolatrizarea trupului, a decadenţei, nu facem decât să elogiem moartea şi nu înălţarea Domnului cu trupul la cer.

Dacă nu Sfinţii sunt modelele noastre ci artisul nu ştiu care, care nu a făcut nimic pentru noi în comparaţie cu mijlocirile Sfinţilor pentru noi, nu facem decât să-i elogiem pe cei care nu fac nimic pentru noi şi să-i dispreţuim pe cei care ne feresc de multe rele.

Înălţarea Domnului reprezintă puterea de a ne sfinţi cu toţii viaţa. Dacă Hristos a ridicat trupul Său la cer atunci fiecare dintre noi, luând putere din puterea lui Hristos, putem să ne sfinţim trupurile şi sufletele.

Şi fie ca aceasta să se petreacă cu fiecare dintre noi, care dorim mântuirea Lui şi ne rugăm ca să vină în noi, şi pe pământ, Împărăţia Sa. Amin!


[1] Scrisă în data de 12 mai 2007.

[2] A se vedea: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, Teologie pentru azi, București, 2009.

E vorba de teza noastră doctorală, care poate fi downloadată de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/.

[3] Cuvânt în limba greacă. Transliterat: parrisian la Ac. sg. (ca aici) și parrisia la N. sg. și înseamnă vorbire liberă, deschisă, francă, cu îndrăzneală.

[4] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Pavel.

[5] Cum s-a petrecut minunea în 2010: http://www.youtube.com/watch?v=mHN7UuITd3g.

[6] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/09/09/sfanta-scriptura-editia-dumitru-cornilescu-ed-neoprotestanta/.

Depre traducător: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Cornilescu.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sabatul_biblic.

[8] Aluzie la titlul și la conținutul cărții de aici: http://www.scribd.com/doc/282816/EG-White-Tragedia-veacurilor.

[9] În latină: ira, irae = mânie, resentiment, furie.

[10] Scrisă pe 16 mai 2007.

[11] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Tropar.

[12] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Condac.

Did you like this? Share it: