Cel mai cititor necunoscut dintre toți scriitorii

Citesc fețe. Fețe de oameni. Mai tinere sau mai bătrâne, mai sincere sau mai hulpave…

Totul e de citit…

Apoi citesc păr de oameni, unghii de oameni, efervescență de oameni, ochi de oameni, articole de oameni, cel mai oameni de oameni.

Citesc în neștire.

Totul e de citit…dar nu totul e de înțeles…

Pentru ca să înțelegi trebuie să te scufunzi în subtext.

Subtextul e ca hipertextul: ceva fulgerător de rapid.

Astăzi am mâncat covrigi fierbinți. Fără sare…

Cel de lângă mine se uita la cum suflu în ei. Deci citea suflatul în covrigi.

„De ce suflă în covrigi dacă îi mănâncă?”.

„Pentru că sunt foarte fierbinți, abia scoși din cuptor…”.

Însă eu nu i-am spus aceste cuvinte. Le-am păstrat pentru mine.

Și când păstrezi pentru tine cuvinte importante alții te consideră „avar” cu ei, pentru că ar dori să știe totul despre tine, să vadă tot ce ești tu, să meargă până în pânzele albe cu tine…

Efectul fulgerător al sabiei care îți taie grumazul…și bleasca de sânge…

Și cum îți scoate ochii…

După care, într-un gest de totală dezumanizare a ta…el…urinează pe tine…care ești o blească de sânge…

Cam așa ar vrea să te știe oamenii: până în sânge, până în sinapse, până în fecale, până în intrauterinul tău…

Bă, să-l omorâm!

Eu zic, mai degrabă, să-l citim.

Să-l citim pe nerăsuflate.

Am stat în suspans sub ochii lui.

Știam ce gândește, cât se bucură că eu sunt jos…iar el sus, undeva foarte sus, chiar în mijlocul miasmei nesimțirii. Și când ești nesimțitul suprem, da, suprem, nu simți că ești penibil. Iar dacă simți…și așa nu te citește nimeni, nu te vede nimeni, ești o canalie.

Nu îl vede nimeni pe cel care îi citește pe oameni.

Oamenii nu se văd tocmai pentru că sunt foarte vizibili.

Eu citesc un rinocer

nasul lui e efemer,

nasul lui e cât un arc,

parc-ar fi cu totul dark.

Cel mai cititor dintre scriitori e un scriitor al cititorilor cât toți cititorii.

Oamenii se tem de tine când ești prea genial sau prea nebun. Deși nu cunosc extremele…pentru că nu trăiesc între ele.

Oamenii nu se tem însă când ești prea prost și ei prea proști. E paritate…

De aceea, cititorii sunt foarte nebuni de geniali și genialii sunt foarte proști de deștepți ce sunt.

Când eu am coborât din tramvai, ea a coborât din tramvai.

Părul ei lung și negru atârna pe spate…pentru că în mâini citea o carte…ajunsă la pagina 27.

Când ea a coborât din tramvai s-a secătuit o liniște de cititoare din tramvai.

A rămas un gol în stomac…ca mușcătura dintr-un măr.

A fost o pierde irecuperabilă…pe care n-a constatat-o nimeni.

De fapt nimic nu e constatat…ci uitat.

Dacă nu mai scrie…înseamnă că a murit.

Dacă a murit înseamnă că…trebuie să îl uităm.

Dacă a înnebunit înseamnă că trebuie…să ne ferim de el, pentru ca să nu zică lumea că suntem cumva nebuni…dacă tot suntem proști.

Dacă e prea mare pentru noi trebuie să îl ascundem undeva, da, undeva,

pentru ca să facem bani cu posteritatea sa.

Posteritatea, știu, e prea mare pentru canaliile care nu se astâmpără să te devore.

Citesc în oameni, în lucruri, în idei, în necunoscuturi.

O, cât de necunoscuți sunt cititorii abisali!

Cititorii abisali sunt ca norii mormântali.

Depinde cât de mult ești dispus să te suporți admirând.