Opere complete (vol. 8) [8]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 85-101

***

Lumină, lumină

Pe neguri regină,

Pe ape crăiasă

Şi lumii mireasă.

*

Uitare, cărare,

În pădurile vieţii,

În auzul dulceţii,

Îngânare*, mirare!…

***

[23 februarie 1974]

Mergeam ca să predau nişte ore de engleză. Mă gândeam să ajung la timp. Trecând pe lângă o casă de vânătoare, îl văd pe un pădurar aşteptând.

Deodată îmi apare în minte imaginea vieţii acestuia în pădure. Am suportat imaginea ca pe un şoc neplăcut, în locul destinderii pe care o speram.

Imaginea ritmului destins al naturii mi-a turburat ritmul rapid al scurgerii timpului, pe care îl trăiesc aici, în oraş.

***

E greu să treci dintr-un ritm de viaţă într-altul. Să zicem din ritmul sătesc în cel orăşenesc.

Însă, închipuiţi-vă ce şoc suferă spiritul atunci, când din ritmul vieţii materiale, va trebui, prin moarte, să se încadreze în ritmul vieţii spirituale, în ritmul Logosului[1].

***

R.[adu] G.[yr]

Mi-e sufletul ca un cireş în floare

Şi-n floarea lui tot soarele îl am,

Sunt mii de pomi* şi o privighetoare

Vrăjită cântă-n fiecare ram.

***

[8 martie 1974]

Scrisoarea lui Picasso[2]

E un document al pictorilor şi al picturii devastate de forţele negative şi cu un efect devastant pentru spiritul uman.

Toate artele au avut de suferit în perioada modernă un şoc dezechilibrant, datorită setei de originalitate obţinută cu orice preţ, care a căpătat, la un moment dat, aspectul abstract al unor jocuri puerile sau foarte grave.

Acestea arătă că avem de-a face cu un dezechilibru psihic şi de logică. Secătuirea sensibilului* şi alogicul la nivel intelectual înfloresc ca iarba rea.

Scrisoarea lui Picasso e o mărturisire care respinge o atitudine de o viaţă şi invită la o reîntoarcere la renaşterea clasică.

Însă nu cred că va fi o întoarcere, ci vom avea de-a face cu un drum nou în spirit şi în artă, diferit de al clasicilor. Când va înflori acest curent el va depăşi Renaşterea în măreţie şi viziune.

Va însemna refacerea lumii şi a spiritului, care va urma acestei stări de negaţie.

***

Copiii mei surpaţi în veşnicie,

Răzuiţi de duhul vieţii mele,

Vă vlăguiţi puterile-ntre stele,

Pierduţi de dragul veşniciei,

*

Ce pururea ţâşnind din adevăr,

Vă jefuieşte darurile clipei,

Îndrăgostiţi de umbrele risipei

Privind spre stirpe în răspăr.

***

În frumuseţea ta m-am îmbrăcat

Şi trupul mi-e grădină sau oglindă,

Când pulsul meu în ritmul tău se schimbă?!

***

Romanul pe noi* ne-a înfrăţit,

Prin ginta lui cu universul,

Dar ne e Dacia-nţelesul,

Din răsărit în infinit.

*

Şi azi Zamolxis e iubit

La el n-e gândul şi eresul,

Mântuitorul…alesul,

Adormit Jupiter, nepomenit.

***

Către cei ce vin[3]

Copiii mei, fraţii mei, care veţi veni în mileniile care se deapănă spre infinit: un nou viitor vă surâde!

Voi nu veţi mai merge mecanizat. Nu veţi mai zbura cu aparate de zbor.

Voi veţi merge în salturi de zbor propriu zeci de metri, sute, mii de metri. Voi veţi trece peste obstacole în zbor, prin levitaţie.

La început, cazurile vor fi rare, fiind considerate adevărate minuni. După aceea vor deveni frecvente şi, târziu de tot, obişnuite, ca şi mersul pe jos, cu pasul, de astăzi.

Voi nu sunteţi ai zborului cu aripi. Voi sunteţi ai zborului plenar.

***

E un farmec, e un cântec,

Ce în veci arde-n lumină,

Sună-a stele şi descântec,

Nu-ncetează să tot vină.

*

Şi tot plouă şi tot ninge,

Bate vântul şi vuieşte;

Flăcările nu le sting,

Ci spre ceruri le-nfloreşte.

*

Ce-i izvor de cânt şi joc

Se revarsă pe pământ,

Şi-n noroc şi nenoroc

Se înmiresmează-n vânt!

*

Cum simţi tu şi simt şi eu,

Ţara, neamul îşi despică

Drum prin veacuri ce mereu

Valuri, valuri se-nfiripă.

_____________________

Roz paradis al florilor de mai*,

Roz-alb spre ceruri îmi cătai

Şi în albastrul înalt tu-nfloreai.

*

[19 ianuarie 1974][4]

Eu cred, ştiu, că după această perioadă impusă, de cras materialism şi ateism, va veni o epocă de aur şi argint curăţit prin foc, şi această lumină spirituală va fi a lui Dumnezeu.

Acest stat trebuie să se frângă în faţa principiilor binelui, care îl va submina puternic.

Fiindcă nu poţi lucra şi nici propăşi decât numai potrivit principiilor binelui.

***

Înalţă, Doamne, cântul meu

spre cerul Tău,

al lumilor de aştri,

din visul ochilor albaştri,

cu inima topită-n gerul

iubirii ce străpunge cerul!

***

Au fost vremuri, când condiţiile vieţii te obligau să fii într-un fel sau altul, să iei o atitudine. Dar au fost şi epoci, în care constrângerile pentru a te comporta într-un anume fel făceau parte din ordinea de stat. Şi aceasta era constrângătoare, mergând până la a te anula dacă nu te conformezi.

Societatea în care nu ai dreptul să alegi, ci numai pe acela de a alege ce ţi se oferă, e o societate care te exclude. Dacă alegi altceva decât vrea ea, atunci te exclude automat, pentru că se urmăreşte anihilarea personalităţii.

*

Dar[5]

Ce frumos Arhanghel venea!

Lumina lui culori înviora…

Eu îl iubeam…

şi inima, şi mintea-n flori grăiau,

trupul, cu aerul din jur una erau.

*

Ce dulce, clar şi viu

Arhanghel venea,

în noaptea grea, în noaptea mea!

Stau copleşit, din întuneric

răcnea balaurul eteric…

*

…Lumină dulce s-auzea,

lumină sfântă poruncea:

„Aici sunt eu…

Cine-i cu mine

nu se teme!

Îl smulg din timp,

îl smulg din vreme

şi îl sădesc

şi îl zidesc[6]

în Dumnezeu”…

***

[7 iulie 1974]

Dor de cer, dor de înalt

Şi în triluri şi în salt,

De la Maramureş vine

Şi ne vântură prin vine,

Focul ţâşneşte din vreascuri

Strugurii dau must sub teascuri.

***

Topeşte-mi şoapta în urechi,

Când neguri bat sufletul meu,

Tălpile grinzilor străvechi

Dau flori şi ne zâmbesc mereu.

***

Pustiul[7]

Sunt gol şi golul meu abundă

În vis, în gând: mistuitoare undă;

Şi gol adânc răsună-n mine,

În viaţă, în roiul de albine…

*

O, de-aş fi!…Sub cer albastru

Singur şi gol pe stinsul astru…

Şi-aş vrea să ard, să fiu…Dar cum?

Când umbra cade-n fum şi scrum!

Din mări şi din izvoare bând

Mi-e ars în trup războinic gând

Şi am răbdat, şi-am tremurat,

Să nu fiu plumb şi nici argat.

*

Mi-am scăpărat imense flamuri…

Aprinse-n plâns păduri de ramuri,

Pe infinite-ntinderi am păscut

Argint şi aur nou născut.

*

Dar pribegiile s-au scurs,

Mierea şi laptele le-am muls,

Mereu atras de vii tării,

Pustiu şi gol pe lumi pustii!…

*

Satan se-avântă pe aici,

Aripa lui mă răscoli!

Mă vreau murind întru vedenii

Şi să mă-mbrac întru smerenii.

*

Arid pustiu să nu mai fiu

Decât iubire-n Duh să fiu,

În lume biet, plăpând sihastru,

Scânteietor, cu trup de astru,

Ce creşte în rotiri, rugare,

Creează ceruri noi, pe mare[8].

---

[1] Majuscula ne aparţine. E al doilea text din acest caiet, unde Fericitul Ilie se adresează în mod direct unui public cititor.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Pablo_Picasso.

[3] Se înmulţesc pasajele vorbirii directe. Acesta e al 3-lea pasaj…dar şi o imensă profeţie, pentru că Fericitul Ilie vorbeşte aici despre modul în care vor călătorii spiritual oamenii pe viitor.

[4] Un text profetic scris cu cariocă de culoare roşie – folosită foarte rar de către autor pentru a scrie un text vast – deasupra căruia se specifică faptul: copiat.

[5] Text însemnat cu formula: copiat.

[6] V primă: şi îl grijesc.

[7] Poemul Pustiul e însemnat cu da.

[8] Sub versul de final apare cuvântul: însingurării.