Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
*
A vedea
şi
a fi văzut
*
Vol. I
*
Paginile 232-256
*
Cuprinsul întregului volum
***
7. Între vederea diurnă şi vederea onirică
Cum vedem lucrurile în timpul zilei şi cum le vedem noaptea? De ce există diferenţe atât de mari între modul cum ne simţim ziua şi între cum ne simţim noaptea, când dormim sau când suntem treji?
Cu alte cuvinte, care este atmosfera zilei şi cea a nopţii în viaţa noastră?
În capitolul de faţă vom analiza părerile şi experienţele intime ale unor creatori de artă vizavi de aspectul diurn şi de cel oniric al vieţii lor.
7. 1. Ziua şi noaptea în Jurnalul lui Eugène Delacroix
Iniţiat pe data de 3 septembrie 1822, „într-o stare de spirit fericită”[1], Jurnalul lui Delacroix se doreşte a fi sincer şi cu totul personal[2]. El îşi începe prima filă a jurnalului între orele 21-22[3], „în lumina lunii”[4].
Însă îşi aduce aminte, că în seara precedentă s-a simţit mult mai bine şi că pe cer „era lună plină”[5].
În timp ce „luna, înălţându-se mare şi roşie pe cerul limpede, urca încet printre copaci”[6], aude vocea Lissetei, de care era îndrăgostit[7].
Şi autorul insistă pe descrierea femeii: ea „face întotdeauna să-mi palpite inima; este farmecul ei cel mai mare, căci nu e cu adevărat frumoasă, dar are un ce anume, care te duce cu gândul la tablourile lui Rafael[8]; braţele ei, pure precum bronzul, sunt delicate şi totodată robuste.
Chipul, deşi nu e cu adevărat frumos, are o expresie plină de fineţe, amestec încântător de voluptate şi de pudoare feciorelnică, ca acum două sau trei zile, când a venit în timp ce noi ne aflam la desert: era duminică.
Deşi nu-mi place s-o văd în aceste veşminte, care o strâng prea tare, mi-a plăcut foarte mult în acea zi, mai ales pentru acel surâs divin de care vorbeam, pricinuit de cuvintele întrucâtva necuviincioase, care o măguliră şi o făcură să-şi plece într-o parte privirea plină de emoţie”[9]…
El amalgamează diverse imagini în descrierile sale, aşa după cum şi le aminteşte. Îşi aduce aminte, că într-o seară a sărutat-o[10] şi găseşte că vocea ei „seamănă cu vocea Elisabetei, a cărei amintire începe să pălească”[11].
În aceeaşi primă zi a jurnalului, autorul îşi notează că ocuparea sa cu pictura „îmi colorează în chipul cel mai plăcut zilele”[12]. Munca îi aduce bucurie şi îi împlineşte viaţa.
Într-o seară de luni a făcut un desen după natură[13]. Pe data de 5 septembrie 1822 a fost la vânătoare, „pe o căldură înăbuşitoare”, şi a prins o prepeliţă[14].
În seara aceleiaşi zile o întâlneşte din nou pe domnişoara Lisette şi o sărută, însă îşi notează: „se zbătea într-un chip care m-a întristat, căci am văzut că inima ei nu mă vrea”[15].
După ce ne vorbeşte despre modul cum a fost refuzat de domnişoara spălătoreasă, autorul ne spune, că şi-a început jurnalul tocmai când „a fost aniversarea morţii prea iubitei mele mame”[16].
Însă în prima zi a jurnalului nu vorbeşte nimic despre mama sa şi nici acum nu detaliază subiectul ca atare.
Pe 13 septembrie 1822, spune că a scris o scrisoare în timpul serii[17]. Dimineaţa şi seara sunt intervalele în care se petrec despărţirile grele din viaţa lui[18].
După ce se împacă cu Lisette, dansează cu ea „până noaptea târziu”[19], dar caracterizează această seară „în general neplăcută”[20], arătând că el e cuviincios cu femeile, însă cuviinţa lui e înţeleasă în mod greşit[21].
La Paris trăieşte „o seară destul de plictisitoare”[22]. Ziua de 8 octombrie 1822 e o zi melancolică[23].
Zilele şi serile bune sunt cele petrecute în familie[24].
Mergând la teatrul italian mărturiseşte că a fost tulburat de artistele de acolo[25] şi că e trist că nu poate avea astfel de femei: „graţia, felul lor de a fi, toate aceste lucruri minunate pe care le văd şi pe care nu le voi avea niciodată mă umplu de tristeţe şi de plăcere totodată”[26].
Vederea care frustrează: pentru că niciodată nu va avea femeile care îi plac, pe care şi le doreşte.
Pe 22 octombrie 1822 autorul scrie, că este invidios pe frumuseţea nepotului său[27], dar şi faptul că nu are destul sânge rece ca să redea corect modelul[28].
„Nu observ destul înainte de a picta”[29]: aceasta e ultima însemnare a anului 1822, din ediţia de faţă, pentru că următoarea aparţine zilei de 15 aprilie 1823[30].
Autorul îşi dă seama că se înspăimântă ca un copil[31], dar consideră că pentru „a copia natura fără influenţa maeştrilor trebuie să ai un stil mult mai nobil”[32].
Vrea ca să picteze cai, într-un grajd, de dimineaţă şi până seara[33]. Dar îşi dă seama că trebuie să îşi mascheze adevăratele sentimente tot timpul[34].
S-a văzut cu Sidonie şi despre întâlnirea cu ea Delacroix scrie: „Am petrecut clipe încântătoare. Ce frumoasă era, goală, în pat! Mai ales ne-am sărutat şi ne-am copleşit cu minunate mângâieri…”[35].
Într-o sâmbătă a lunii mai, anul 1823, autorul face „schiţe după cai morţi”[36]. Pe 9 noiembrie 1823 îşi revede prietena, fapt pentru care scrie că era „stăpânit de o dulce tulburare”[37]. Nu ne dă niciun indiciu fizic despre prietena la care se referă, ci îşi descrie numai frământările sale interioare.
Pe 22-23 decembrie 1823 îşi petrece seara la gura sobei, resemnându-se cu sărăcia pe care o trăieşte[38]. Are o seară tristă, când îl vizitează pe Géricault, care e pe moarte[39] şi ziua de 1 ianuarie 1824 o declară „cea mai tristă din an”[40].
Pe 4 ianuarie 1823 îşi exprimă nefericirea pentru faptul, că e înconjurat de atâta vulgaritate: „Nefericitul de mine! Ce voi putea face oare ceva măreţ, când în fiecare zi trebuie să mă izbesc de atâta vulgaritate?”[41].
Pe 12 ianuarie 1823, autorul îl descrie pe domnul Voutier în următorii termeni: „e un bărbat frumos, arată ca un grec; are pe faţă urme de vărsat, ochii mici dar vii, şi pare plin de energie”[42]. Detaliile fizice însă, aşa după cum se observă, conduc la interioritatea bărbatului.
În aceeaşi zi îşi notează, că prospeţimea pielii unei fecioare (şi se referea la o persoană văzută de curând) e „o amintire nepreţuită” pentru pictura sa[43], de unde observăm meticulozitatea atenţiei sale vizuale în orice moment pe care îl petrecea în societate.
Cina la amanta lui Leblond i-a dat „o impresie de vulgaritate”[44]. După o cină la Rouget citeşte viaţa lui Rossini[45].
Pe 22 ianaurie 1823 şi-a petrecut seara acasă, pictând în acuarelă[46] iar în duminica lui 25 ianuarie 1823 îşi pune problema recăpătării memoriei personale: „doresc să mă apuc să învăţ multe lucruri pe dinafară, pentru a-mi recăpăta, măcar în parte, memoria de altădată”[47].
Pe 26 ianuarie 1823 autorul subliniază, că în pictură nu contează cusururile operelor, ci frumuseţea geniului[48]. A doua zi, dimineaţa, primeşte vestea morţii lui Géricault[49]. În dimineaţa lui 2 februarie 1823 se scoală în jurul orei 7, lucru pe care şi-l doreşte cât mai des[50].
Zile întregi stă concentrat pentru a picta mici porţiuni din tablourile sale.
De aceea îşi notează: „am pictat mâna şi laba piciorului femeii îngenuncheate”[51].
Sau: „am pictat gambele bărbatului din colţ”[52].
Sau: „am pictat capul bărbatului tânăr din colţul tabloului”. Fără detalii. Lapidar. Astfel că nu aflăm mai nimic din jurnalul său despre modul cum picta.
Atenţie epuizantă. Muncă şi dăruire continuă. Însă trăieşte şi momente fără chef de creaţie, ca în data de 1 martie 1823: „n-am lucrat deloc toată ziua”[53]. Seara aceleiaşi zile e tristă, pentru că a fost de unul singur la cafenea[54].
În dimineaţa lui 3 martie 1823 însă vizitează grădina Luxembourg şi e atent la anumite creaţii picturale[55] iar seara de miercuri o declară ca fiind plăcută[56].
Pentru că zilele şi nopţile lui erau bune sau mai puţin bune în funcţie de modul cum se simţea dar, mai ales, în funcţie de cât crea. Acest lucru se vede la fiecare pas în jurnalul său.
Pe 4 martie 1823 are o seară specială pentru că s-a delectat cu muzică de operă[57] iar pe 19 martie, o zi de vineri, şi-a petrecut ziua la muzeu şi declară această zi ca fiind „minunată”[58], pentru că a văzut tablouri ale lui Poussin, Rubens, Tiţian, Velázquez şi Goya[59].
La finalul zilei de vineri accentuează: „a fost o zi bună”[60].
La fel, seara lui 30 martie 1823 a fost „o seară plăcută”[61], pentru că a discutat „despre lucruri plăcute”[62].
Autorul vorbeşte în mod simplu despre sentimentele şi creaţiile sale, fără să încerce să le fardeze. O astfel de acţiune ar fi transformat jurnalul de faţă într-un manierism ieftin greu de îngurgitat.
Pe 7 aprilie 1823, autorul îşi nota faptul, că perfecţiunea lui Rafael se datorează contururilor[63]. E o notă singulară până acum, pentru că e o referire la arta unuia dintre marii maeştri ai picturii, care l-a precedat.
Pe 11 aprilie 1823 scrie despre un tablou al lui Velázquez că are „pastă fermă şi totuşi uniformă”[64].
Despre maniera sa de lucru, în aceeaşi zi, autorul spune lucruri foarte adevărate:
„Cât despre tabloul meu, trebuie să las aşa cum este ceea ce e bine făcut, chiar de este pictat într-o manieră la care sunt pe cale să renunţ. Viitorul tablou va marca, dacă nu un progres, cel puţin o schimbare”[65].
Delacroix crede în schimbare, în schimbarea de atitudine vizavi de arta picturală dar, în acelaşi timp, şi în progresul artistic, în modul de a te exprima pe tine însuţi cât mai fidel cu putinţă.
Fiind obsedat de culorile folosite de Velázquez, Delacroix ar fi dorit să folosească „o culoare grasă şi generoasă”[66].
În acelaşi timp dorea să combine stilul lui Michelangelo cu cel al lui Velázquez[67].
Îşi notează faptul, că îi plac în desene „obrajii simpli”[68] şi „nasurile fără detalii”[69].
În seara lui 12 aprilie 1823 cinează la Guillemardet şi doamna C. „era fermecătoare”[70]. A doua zi, dimineaţa, copie un tablou al lui Velázquez dar se simte melancolic la amiază[71].
Seara aceleiaşi zile e plină de „stări fugare”[72] şi şi-ar fi dorit să fie stăpânit mereu de o „blândă mulţumire filosofică”[73].
Pe 26 aprilie 1823 se scoală devreme şi munceşte în atelier alături de Pierret[74], pe când, pe 6 iulie 1850 (de ce atâta absenţă?), la Bruxelles, se plimbă seara prin parc şi îi pare parcul „nespus de trist”[75].
Pe 11 iulie 1850, autorul călătoreşte, pe un timp ploios, cu vaporul. Îmbarcarea a socotit-o drept o mare plictiseală[76].
Însă, de la Bonn încolo, „călătoria a fost destul de plăcută”[77]. La Ems trăieşte din nou „plictiselile instalării”[78].
Pe 14 iulie 1850 consideră, că locul în care se afla atunci era „cu adevărat încântător”[79]. În aceeaşi zi, îşi notează în jurnal secretul fericirii sale: „secretul de a nu fi nefericit, pentru mine cel puţin, stă în faptul de a avea idei”[80].
Pe 18 iulie 1850, Delacroix formulează teoria sa despre înţelegerea artei: „pictura materială nu este decât pretextul, puntea de legătură între spiritul pictorului şi cel al spectatorului”[81]. Pentru că el vedea arta picturală nu ca pe o exactitate rece, ci ca pe o lucrare care place şi exprimă anumite lucruri[82].
Pe 21 iulie 1850, dimineaţa, se plimbă pe străzi şi se urcă pe munte[83]. În foaia aceleiaşi zile, autorul regretă faptul, că nu poate fi atât de agil în scris, după cum e în pictură[84], după exemplul lordului Byron[85].
Pe 6 august 1850 e la Köln şi vizitează catedrala oraşului, la acea dată încă neterminată[86]. Deşi ştia faptul că, la început, catedralele gotice erau pictate în interior, Delacroix scrie, că trebuie lăsate fără pictură, aşa cum sunt acum, în această „goliciune…, care le împodobeşte îndejuns”[87].
Seara cinează la hotelul Saint Jacques[88] şi apoi îşi notează în jurnal: „Oamenii de seamă, care-şi scriu memoriile nu vorbesc îndeajuns de influenţa pe care o poate avea o cină bună asupra stării lor de spirit”[89].
Pe 7 august 1850 autorul cutreieră bisericile din Malines şi găseşte tabloul Christos între tâlhari al lui Van Dyck[90] ca fiind „foarte slab”[91].
Observă însă şi modul în care se degradează pictura lui Rubens[92]. Iar stilul acestuia de „a picta carnaţia în tonuri mai luminoase decât restul o face, parcă, fantomatică, atunci când fondul devine foarte întunecat”[93].
În dimineaţa zilei de 10 august 1850, o zi de sâmbătă, la ora 7 (amănunte fixate foarte atent), autorul pleacă la Anvers[94]. Seara, după cină, are parte de „un frumos apus de soare”[95].
Modul cum descrie tablourile pe care le observă ne arată atenţia sa constantă la detalii.
Spre exemplu, în pictura Răstignirea lui Rubens[96], el observă stratul gros de culoare al tabloului, părul creţ al personajelor[97], modul cum s-a pus, pe o culoare uscată, „o uşoară culoare luminoasă şi transparentă”[98], faptul că are „cute studiate”[99], că personajele au „coafuri îngrijite”[100]…
În ziua de 11 august 1850, autorul scrie despre privirea de aproape a unui bărbat de seamă: „Adevăratul bărbat de seamă câştigă, când e văzut de aproape. Nu e nimic uimitor în faptul că, oamenii superficiali, după ce şi l-au închipuit a fi de o altă natură, precum personajele de roman, ajung, foarte curând, să considere, că e la fel cu toată lumea. Cei cu simţire şi gândire vulgară sunt totdeauna sau în plină eroare sau în marginea adevărului”[101].
Marii bărbaţi se cunosc din interiorul relaţiei cu ei şi, tocmai de aceea, pe fiecare zi, te bulversează cu forţa lor spirituală. Exaltarea însă, fără o putere de înţelegere a lor, duce la un fanatism dureros.
În acea seară de duminică trăieşte o senzaţie plăcută la Malines, în lumea flamandă[102]. A doua zi, dimineaţa, desenează „prea de dimineaţă” şi are rău la stomac[103]. Din nou avem parte de detalii picturale foarte atente[104], pentru ca, spre finalul zilei să îşi noteze, că s-a plimbat prin parc spre a-şi reveni[105].
Pe 13 august 1850 autorul îşi dă seama că Înălţarea Fecioarei şi Închinarea Magilor ale lui Rubens sunt foarte seci[106] deşi, în prima zi, le văzuse într-o altă perspectivă „din cauza luminii de seară”[107].
Pe 14 seprembrie 1850 îşi notează despre simplitatea umbrei şi a luminii la Veronese[108]. Pe 16 octombrie 1850, o zi de miercuri, autorul vorbeşte despre efectele sublime ale marii picturi[109], ca spre exemplu „neglijenţele lui Rembrandt”[110] sau „exagerările lui Rubens”[111].
Pe 3 noiembrie 1850 îşi notează despre iluzia uimitoare[112] pe care o aduce „semitenta de lumină şi cea de umbră”[113].
Dar, în acelaşi timp, şi despre efectele luminoase pe care le formează apusul de soare: „tonuri de crom, de lac, foarte strălucitoare în partea luminoasă şi umbrele albastre şi foarte reci.
Astfel, umbra purtată a arborilor pe iarba fragedă, care avea la soare cea mai caldă nuanţă de verde de smarald, era foarte rece în umbra purtată a arborilor în tonuri galbene, de pământ de Italia şi de roşu-brun, şi luminaţi din faţă de soare, profilându-se pe nişte nori gri, care merg până la albastru.
Se pare, că cu cât tonurile luminoase sunt mai calde, cu atât natura exagerează opoziţia tonurilor de gri”[114].
Finalul zilei e dedicat altei observări a soarelui la apus: „Griul norilor, seara, devine albastru; partea limpede de cer este de un galben viu sau bătând în portocaliu. Legea generală: cu cât opoziţia e mai mare, cu atât se obţin tonuri mai strălucitoare”[115].
Anul 1851 al jurnalului, în ediţia noastră, începe cu ziua de 6 iunie, o zi de vineri, în care Delacroix afirmă ceva capital despre forţa culorii: „culoarea are o forţă mult mai misterioasă şi mai puternică. Ea acţionează, spre a spune aşa, fără ştirea noastră”[116].
Cu alte cuvinte, culoarea ne vorbeşte, ni se adresează şi mai mult decât percepem sau înţelegem noi.
În aceeaşi zi el îşi notează, că „Rembrandt este un pictor mult mai mare decât Rafael”[117] dar „Rembrandt nu are…nobleţea lui Rafael”[118].
Am observat atracţia lui Delacroix pentru Rubens şi, în acelaşi timp, dorinţa sa de a se distanţa de el, de a-i observa scăpările.
De aceea, pe 27 ianuarie 1852 – ca să dăm numai una dintre observaţiile sale referitoare la pictura lui Rubens – autorul scrie: „Anumite forme exagerate cu deliberare arată, că Rubens era în situaţia unui artizan, care execută meseria pe care o ştie, fără să caute, la infinit, să o perfecţioneze”[119].
În seara lui 2 februarie 1852 este la doamna de Forget[120], pentru ca, în aceeaşi pagină, să îşi noteze, că a vorbit cu doamna Sand „despre linguşirile şi josnicia acestei lumi”[121].
Pe 10 februarie 1852, tot seara, e la domnul Chevalier şi îşi aminteşte de ziua când l-a întâlnit pe Balzac, despre care spune: „era atunci un tânăr zvelt, într-o haină albastră, cu o vestă de mătase neagră cred, în sfârşit, cu ceva deplasat în felul de a se îmbrăca, şi încă de pe atunci ştirb. Îşi pregătea succesul”[122].
Pe 23 februarie 1852 îşi notează faptul, că pictorii trebuie să fie şi colorişti în acelaşi timp[123]. Pe 26 februarie 1862, seara, la domnişoara Rachel, îl revede pe Musset[124], căruia îi spune, că „o naţiune nu gustă, decât lucrurile pe care le face bine”[125].
Pe 8 martie 1862 vorbeşte despre serile sale, în care vine acasă „ca un om, care ar fi făcut zece leghe pe jos”[126]. Epuizare imensă. Pe 29 aprilie 1862, seara, e la Bertin, unde a discutat despre „neglijenţa cu care sunt reprezentate piesele clasice”[127].
Pe 6 mai 1862 iese, spre seară, pentru ca să-şi facă poftă de mâncare[128]. Apoi îşi notează faptul, că nu îi suportă pe savanţii, care stau închişi în academii, când ei ar trebui să trăiască la ţară şi să observe natura[129].
Plimbându-se prin pădure, autorului îi răsar „mii de gânduri”[130] şi animalele şi păsările pe care le întâlneşte le consideră „profesori de bun simţ, toţi tăcuţi”[131].
Pe 7 mai 1862 adoarme pe un scaun la soare din cauza oboselii[132]. Pe 11 septembrie 1862, dimineaţa, se trezeşte văzând „portul aproape plin şi catargele corăbiilor legănându-se mai mult decât de obicei”[133]. Pentru aproape 4 ore stă pe dig şi se bucură „de cea mai frumoasă privelişte”[134].
Ziua de 12 septembrie 1862, o zi de duminică, e caracterizată de autor ca o „zi foarte frumoasă”[135]. Îşi notează cum a ascultat, cu plăcere, „clopotul de la Saint-Jacques”[136] cu o seară în urmă.
Privind cum dispare, în umbră, edificiul catedralei, „construcţia părea încă şi mai mare; am trăit o senzaţie de sublim, pe care biserica, destul de comună, văzută în lumina zilei, nu mi-o dă niciodată”[137].
Autorul e atent la detalii, după cum se observă, şi trăieşte din plin orice nouă experienţă umană.
Astfel, în finalul zilei de 12 septembrie, autorul îşi notează: „Falezele nu impresionează decât prin proporţiile lor masive, impresie uriaşă, mai ales, când te afli lângă ele, ceea ce sporeşte contrastul dintre masa lor şi obiectele din vecinătate, precum şi contrastul cu propria noastră micime”[138].
Pe 13 septembrie 1862, dimineaţa, găseşte o meduză pe dig şi mărturiseşte că este împiedicat să se bucure de mare, de oamenii pe care îi întâlneşte la ţărmul mării[139].
În aceeaşi zi scrie despre mulţumirea pe care o are atunci când se bucura de munca susţinută a unei zile[140].
Iar când e mulţumit cu ceea ce a făcut peste zi, autorul ne spune: „când mă aflu în această stare, mă bucur cu încântare apoi de odihnă şi de cele mai mărunte distracţii”[141]. Pentru că sensul vieţii lui era munca creatoare, munca văzută ca împlinire de sine.
Pe 2 octombrie 1862, deşi bolnav, seara iese afară şi se plimbă[142]. Despre Memoriile lui Balsamo, în aceeaşi zi, îşi notează: „sunt cu desăvârşire lipsite de pudoare şi se adresează unui secol lipsit de pudoare şi de ruşine”[143].
Duminica lui 3 octombrie 1862 a avut pentru Delacroix un „cer senin”[144]. Pe 29 octombrie 1862 el îşi nota: „îmi place, mai curând, să stau de vorbă cu lucrurile decât cu oamenii, [pentru că] toţi oamenii sunt plictisitori”[145], conchizând, în mod fals, că „opera valorează mai mult decât omul”[146].
Pe 27 noiembrie 1862 autorul îşi notează despre cât de importantă era pentru el revederea/refinisarea tablourilor sale pentru a ajunge la „cea mai puternică impresie”[147].
Aceste continue reveniri asupra operelor sale picturale aveau rostul de a face, ca „ultimele tuşe să pară a avea dezinvoltura cuvenită”[148].
În ultima notă a anului 1862, prezentă în ediţia de faţă, care este nedatată, autorul afirmă, că cel mai mare duşman al picturii sale e griul[149], pentru că el face ca pictura să pară, „aproape întotdeauna, mai cenuşie decât este”[150].
Deşi era pentru reveniri asupra tablourilor sale, în aceeaşi notă, Delacroix exclude „retuşurile îndelungi”[151], pentru că pictorul trebuie să ştie ce vrea să facă încă de la început[152].
Pe 2 ianuarie 1853 autorul vorbeşte despre culoare şi spune că ea „nu înseamnă nimic, dacă nu se potriveşte cu subiectul”[153] tabloului. Culoarea trebuie să sporească „efectul tabloului”[154] şi să solicite imaginaţia[155].
Primele detalii ale anului 1853 nu fac referire la aspecte cotidiene ci sunt însemnări de idei. Însă în data de 8 aprilie şi, mai apoi, pe 12 aprilie, vorbeşte despre locurile unde a cinat[156].
Pe 13 aprilie 1853, în ultima frază a zilei, autorul spune: „Timpul redă operei…unitatea definitivă”[157].
Pe data de 21 aprilie 1853, autorul îşi notează despre o seară cu muzică clasică[158]. Însă a fost încântat de câteva pasaje din Mozart, pe când restul i „s-a părut monoton”[159].
Pe 26 aprilie 1853, după 12 noaptea, a căutat şi a mâncat îngheţată[160] în „cafeneaua din Passage de l’Opéra”[161]. Pe 8 mai 1853 s-a ocupat toată ziua cu finisarea unui articol despe Poussin[162].
Îşi nota în aceeaşi zi, că scrisul „cere o încordare a minţii mai mare, decât mi-o cere pictura”[163]. Seara, face o plimbare pe câmp[164].
Pe 9 mai 1853, primele lucruri pe care şi le notează sunt tot despre o plimbare, de această dată matinală, făcută pe la orele 10-11[165]. De aceea are o „dimineaţă încântătoare”[166].
În această zi, autorul scrie: „artiştii perfecţi uimesc mai puţin, din cauza perfecţiunii însăşi”[167].
Despre serile şi nopţile sale din această perioadă acesta ne spune: „serile mă plimb cu Jenny; cinez devreme şi sunt silit să mă culc tot aşa: noaptea mi se pare prea lungă. Cu cât dorm, cu atât mi-e mai greu să mă scol dimineaţa…”[168].
O însemnare nedatată, în care vorbeşte despre o plimbare prin pădure în timpul dimineţii[169]. Pe 10 mai 1853 încă nu terminase articolul despre Poussin.
A scris la el în dimineaţa acelei zile[170]. Pe la ora 4, în aceeaşi după amiază, pictează „o oglindă veche” în loc să iasă să se plimbe[171].
Pe 12 mai 1853, lucrează mult „la blestematul de articol”[172] despre Poussin, pe care nu mai ştie cum să-l termine mai repede. În aceeaşi zi găseşte că e buna metoda lui Pascal, „de a scrie fiecare cugetare pe o bucăţică de hârtie”[173]. La finalul notelor din această zi, autorul vorbeşte din nou despre tipicul serilor sale:
„De obicei mă plimb înainte de cină, după ce m-am lepădat de hârţoage şi de cerneală şi, după cină, pentru a izgoni somnul. Dar cum cinez totdeauna între cinci şi cinci şi jumătate, seara nu se poate scurge decât cu mare greutate până la ora nouă”[174].
În ziua de 14 mai 1853, o zi de sâmbătă, în urma unei plimbări solitare, are parte de „câteva clipe de fericire”[175].
Pe 20 mai 1853, îşi notează, printre multe altele: „Trebuie să vezi ceea ce e făcut să fie văzut; trebuie să auzi ceea ce e făcut să fie auzit”[176].
Deşi prima sa notă despre Balzac îi trăda invidia faţă de acela, pe 23 mai 1853 îşi notează: „am citit câteva pagini de Balzac şi asta a fost tot ce am făcut”[177].
Pe 1 iunie 1853 vorbeşte despre cum s-a „îmbătat de mireazma” ierbii, căpătată după ploaia din acea dimineaţă[178]. Pe 6 iunie 1853, la deschiderea aceleiaşi ferestre, vede „două rândunele poposind pe aleea grădinii”[179].
Pe 28 septembrie 1853 se trezeşte la 7 dimineaţa[180]. Este dezamăgit de funcţionarii statului care bagă beţe în roate oamenilor de talent[181]. De aceea el spune: „oamenii superiori sunt şi cei care, în mod firesc, inovează”[182].
Vede „pretutindeni prostia şi mediocritatea, care stăpânesc totul şi care ies la iveală în tot ce se face”[183].
Pe 10 octombrie 1853, autorul îşi notează despre aceleaşi autorităţi statale: sunt o „ciumă pentru marile talente şi aproape tot talentul pentru cei mediocri”[184].
Pe 12 octombrie 1853 se referă şi la umbrele făcute din memorie, care sunt „totdeauna prea detaliate”[185]. Din nou o plimbare „cu Jenny spre stejarul Prieur”[186].
Pe 14 octombrie 1853 vorbeşte despre blestematele trenuri care îţi impun să ai conversaţii „cu vecinii de compartiment”[187]. Are oroare față de flecăreli[188].
De ce? Pentru că „preţuieşte liniştea şi calmul”[189].
Prefera „spectacolul unei naturi calme”[190], plimbările contemplative prin natură mai degrabă decât zbuciumul oraşului, zbucium care „nu place decât nătângii tinereţi”[191].
S-a „plictisit foarte”[192] la Fromont, dar subliniază emoţia tangibilă a picturii[193].
În aceeaşi zi, pe 20 octombrie 1853, autorul scrie, că „soluţia, în arte, nu e să prescurtezi, ci să amplifici. Dacă se poate, să prelungeşti senzaţia şi asta prin toate mijloacele”[194].
Pe 24 octombrie 1853 lucrează până la ora patru şi iese din casă doar pentru o oră[195]. Admiră „copacii înalţi de pe malul Senei şi priveliştea încântătoare a povârnişului de la Champrosay”[196].
Aici distinge între pictură şi povestire, spunând: „cu penelul voi face pe toată lumea să simtă ce-am văzut, în timp ce o descriere nu va arăta nimănui nimic”[197].
Seara acelei zile e ceţoasă iar „luna a răsărit atât de târziu, încât nu m-am putut bucura de ea”[198].
Pe 26 octombrie 1853, fiind la o discuţie despre marile genii ale umanităţii, îşi notează despre Shakespeare: „amestecă trăsături surprinzătoare prin naturaleţea lor cu conversaţii lipsite de gust şi interminabile”[199].
Despre Beethoven spune, că face parte din tagma acelor genii, care „au asudat, adeseori din belşug, pe fragmente slabe sau foarte şocante”[200].
Pe 27 octombrie 1853 se simte rău şi nu poate să lucreze[201]. Se plimbă prin grădină…şi îşi notează: „plopii de Olanda, cu frunzele îngălbenite din pricina toamnei, au pentru mine un farmec cu neputinţă de exprimat.
M-am uitat multă vreme, cum se profilează pe albastrul cerului, la frunzele purtate de vânt şi care cădeau în jurul meu.
Şi, încă odată, plăcerea pe care mi-o făceau era legată de amintirile mele şi de amintirea aceloraşi lucruri, văzute pe vremea, când simţeam lângă mine fiinţe iubite”[202].
Pe 28 octombrie 1853, dimineaţa, înainte să plece în călătorie, savurează „plăcerea de a nu face nimic”[203].
Pe 30 octombrie 1853 îşi retuşează anumite tablouri[204] iar pe 14 noiembrie 1853 era de acord cu ideea ca să îşi fotografieze şi să îşi publice crochiurile[205].
Dureri de stomac timp de 8 zile[206]. Îşi reciteşte însemnări mai vechi şi îşi dă seama, că nu se mai plânge „împotriva plictisului şi a golului”[207] interior.
În aceeaşi zi de 15 noiembrie 1853, autorul mărturiseşte faptul, că „citeam în agenda [personală n. n.] din 1849, că bietul Chopin, în timpul uneia din acele vizite pe care i le făceam adeseori atunci, şi când boala lui era îngrozitoare, îmi spunea, că din pricina suferinţei nu mai era interesat de nimic şi, cu atât mai puţin, de lucru”[208].
Seara de 17 noiembrie 1853 a fost una plăcută pentru el şi s-a simţit „plin de idei”[209].
Pe 19 noiembrie 1853, tot seara, a fost prezent la o expoziţie de fotografie[210].
Însă pe 22 noiembrie 1853 nu are „poftă de lucru”[211] şi pe la ora 3 merge la muzeu, fiind impresionat de desene italiene[212].
Şi pe 24 noiembrie 1853 face o plimbare de seară şi vede nişte fotografii la un librar[213]. Pe 25 noiembrie 1853 e vizitat de „teribilul Dumas[214]”[215], care îl chestionează la miezul nopţii[216].
Pe 28 noiembrie 1853 participă la premiera unei piese dramatice a lui George Sand (Aurore Dupin)[217], pe care o găseşte fără forţă, pentru că „ea luptă împotriva firii sale, care nu-i îngăduie să facă piese”[218].
Pe 30 noiembrie 1853 autorul cinează la prinţesa Marcellini[219] şi scrie despre pofta sa de muncă următoarele: „mă aşez la lucru, aşa cum ceilalţi aleargă la iubită”[220].
Se întoarce acasă la ora unu noaptea şi e de acord cu afirmaţia lui Jenny[221], că „nu poţi asculta muzică mai mult de un ceas”[222].
O plimbare „pe un frig pătrunzător” în data de 8 decembrie 1853[223]. Pe 14 decembrie 1853, după cina de la Riesener, îşi petrece seara în atelier, unde desenează[224]. O noapte geroasă dar cu „un minunat clar de lună”[225].
Pe 24 decembrie 1853 discută împreună cu Cousin despre descurajarea pe care o trăiesc artiştii, atunci când simt că publicul se plictiseşte de ei[226].
Participă la slujba de la miezul nopţii în biserica Saint Roche[227], însă i se par „mai reci şi mai insipide toate picturile de pe preţi”[228].
Pe 27 decembrie 1853 se simte rău la ora cinei[229]. Pe 4 ianuarie 1854 participă la „înmormântarea bietului Visconti”[230] iar pe 20 martie 1854 la „înmormântarea bietei doamne Delaborde”[231].
Pe 26 martie 1854 e la un concert de muzică clasică[232], unde observă cât de mult se repetă „motivele principale”[233] în compoziţii.
De aceea îşi notează: „muzicienii se aseamănă în această privinţă cu predicatorii, care repetă până la saturare şi strecoară peste tot fraza ce constituie ideea principală a discursului lor”[234].
Puţin mai încolo, în aceeaşi zi, Delacroix scrie: „lucrările frumoase nu s-ar învechi niciodată, dacă ar purta totdeauna pecetea unui sentiment adevărat”[235].
Pe 4 aprilie 1854, autorul reia problema legăturii dintre literatură şi pictură în domeniul vizualizării şi afirmă „imposibilitatea de a schiţa în literatură în aşa fel, încât mintea să poată vedea ceva şi, dimpotrivă, [realitatea forţei, pe care ideea]…poate să o aibă într-o schiţă sau într-un crochiu aflat în primă formă”[236].
Pe 7 aprilie 1854 e la un nou concert de muzică clasică şi spune despre muzica lui Mozart[237] că „se caracterizează, mai mult decât [a lui] Haydn[238], prin simplitatea şi sinceritatea ideilor”[239].
Însă pe 9 aprilie 1854 are parte de „un concert detestabil”[240], pentru că l-a plictisit muzica pe care a acultat-o[241].
O ploaie, după o secete neobişnuită, la Champrosay[242]. Apoi „o dimineaţă dintre cele mai frumoase. Am fost foarte fericit, când am deschis fereastra”[243]. Deschisul ferestrei era pentru el un contact direct cu natura din jurul casei. Se bucură de „sentimentul de linişte şi de libertate”[244] pe care îl trăieşte aici.
Plimbare prin pădure „pe la orele trei”[245]…şi găseşte „două frumoase pene de pasăre de pradă”[246].
Însă pe 14 aprilie 1854 se simte rău „întreaga dimineaţă”[247]. A doua zi, „pe la ora trei, am coborât, pe un soare minunat, la râu, ca să văd, până unde a scăzut din pricina secetei. Am străbătut tot malul cu multă plăcere, coborând pe străduţă, ca să ajung pe câmp şi revăzând micile insule ale râului, simţeam o emoţie plină de blândeţe şi păreri de rău”[248].
O dimineaţă de Paşti, în care „soarele s-a arătat devreme şi s-a ascuns în nori de mai multe ori[249]”.
Pe 20 aprilie 1854 „plouă din belşug pe la mijlocul zilei” iar „frunzele par să tresară de plăcere”[250]. Deşi lucrează puţin, se simte „foarte liniştit şi fericit”[251].
Pe 22 aprilie 1854 are o dimineaţă proastă din cauza „unei ţigări proaste”[252]. Plimbări cu Jenny după-amiaza şi seara[253]. Această persoană, destul de apropiată lui, nu are parte de detalii în jurnalul său. Ea este o prezenţă şi nu un personaj al jurnalului.
Pe 23 aprilie 1854 lucrează „cu spor la tabloul Arab stând, cu calul lângă el”[254]. Crochiul, „oul sau embrionul ideii”[255] picturale trebuie întregit, pus în lumină[256]. De aceea tabloul este un relief „compus treptat din piese separate”[257].
Pe 24 aprilie 1854, autorul îşi notează faptul că a fost ger noaptea[258] iar pe 26 aprilie 1854 se simte fără elan. Tocmai împlinea 56 de ani[259].
Pe 27 aprilie 1854 se simte bine…şi schiţează „frunzişul copacilor”[260]. Ploaie din belşug[261], pentru ca mai apoi să scrie: „m-am culcat foarte târziu, cu o senzaţie minunată, pricinuită de prospeţimea serii, care pătrundea prin ferestrele deschise”[262].
Lucrând la tabloul Femei la scăldat, autorul ne arată modul în care îşi gândea pictura, dându-ne detalii despre tonurile de culoare şi despre luminozitatea culorilor pe care le folosea[263].
Înţelegea din ce în ce mai mult importanţa semitentei reflectate în pictura sa[264], pentru că ea „dă efectiv adevăratul ton, tonul care constituie valoarea”[265].
Din însemnarea zilei de 30 aprilie 1854 aflăm că Dumas îl desta în timpul vieţii pe Balzac[266] şi că Lamartine[267] şi-a făcut o ediţie critică a propriilor sale creaţii[268].
O cină cu verii săi[269], o alta la Barbier[270] şi o alta la Piron[271].
Fereastra deschisă şi cinele sunt lucrurile care m-au urmărit în jurnalul lui Delacroix.
O seară la gura sobei[272]. Pe 21 mai 1854, dimineaţa: „fac prima plimbare, singur, pe un soare frumos. Am ieşit pe la podul de piatră, la care am ajuns leoarcă de sudoare”[273]. În după-amiaza aceleiaşi zile: „ne-am dus cu câţiva oameni şi cu o nevăstuică să prindem iepuri”[274].
O sonată de Beethoven în faţa căreia a simţit „o foarte mare şi nobilă plăcere”[275].
Pe 25 mai 1854 îi vorbeşte prinţesei „despre vocaţia [sa]…de a fi predicator”[276].
În finalul notelor din această zi, autorul declară drept un fiasco imitaţia literală a naturii şi spune că pictura poate spera doar la echivalenţe cu natura[277].
Pe 26 mai 1854 termină Fata capitanului[278] – o zi în care „a plouat cu găleata”[279] – iar seara observă „puternica strălucire a stelelor, felul cum se profilau copacii pe cer şi reflexele castelului pe râpele din jur”[280].
Pe 27 mai 1854 îşi aduce aminte de cuvintele lui Beyle[281]/Stendhal[282]: „nu nesocoti nimic din ceea ce poate să te facă mare”[283].
Spre finalul notelor din această zi: „privelişte încântătoare de-al lungul canalului. Am simţit absenţa femeilor: prezenţa lor însufleţeşte o singurătate ca aceasta”[284].
Pe 8 iunie 1854 are parte de două veşti trise: au murit Pierret şi Raisson[285]. Se duce la înmormântarea celui de-al doilea[286] iar pe 10 iunie la înmormântarea celui dintâi[287].
Pe 1 iulie 1854 îşi începe confesiunea zilei cu fraza: „am lucrat toată ziua fără întrerupere, cu un sentiment puternic şi minunat de singurătate şi de linişte, de fericire adâncă”[288].
Simţea plăcerea de a se dărui oamenilor, care îi plăceau[289], pentru că „îi iau pe toţi oamenii drept prieteni, mă grăbesc să fiu binevoitor, doresc să le plac şi să fiu iubit”[290].
Dorea să placă tuturor cu care se întâlnea şi, în acelaşi timp, evita pe oameni din cauza temei, ca nu cumva să fie crezut că vrea să îi linguşească[291].
Nu îi plăcea să fie întrerupt când lucra, pentru că „pictura…pentru mine este singura treabă importantă”[292].
Pe 5 iulie 1854 nu poate să scrie[293] dar pe 28 iulie se minunează de mulţimea de capodopere existente în lume şi de „nepotolita sete de noutate” care ne poartă[294].
Pe 29 iulie 1854 vorbeşte despre culoare, despre cât de uşor se degradează culorile[295], pentru ca să conchidă faptul, că orice „pretinsă restaurare este o stricăciune de o mie de ori mai regretabilă, decât cea adusă de timp”[296].
Pe 5 august 1854 autorul îşi începe depoziţia în faţa postumităţii cu discuţia despre talentul original[297]. Orice om cu un talent real este, la început, producătorul unei arte timide şi uscate, pentru ca, la final, să producă o artă dezinvoltă şi care neglijează detaliile[298].
23 august 1854 e o zi cu Jenny…şi priveşte „stâncile ce se iveau din apă”[299].
Pe 25 august 1854 autorul ne dă o lecţie importantă de atenţie vizuală: „în timpul plimbării de azi dimineaţă am studiat îndelung marea. Soarele aflându-se în spate, faţa valurilor, care se ridica înaintea mea, era galbenă, iar cealaltă reflecta cerul.
Umbre de nori alergau peste ele, producând un efect minunat: în fund, unde marea era albastră şi verde, umbrele păreau violete; un ton violet şi auriu se întindea pe părţile mai apropiate, când umbra le acoperea. Valurile erau ca de agată. În părţile umbrite regăseai acelaşi raport dintre valurile galbene, dinspre soare şi părţile albastre şi metalice, ce reflectau cerul”[300].
Şi pe 26 august priveşte „stâncile ce se ivesc din apă”[301]. Toate călătoriile sale, mai lungi sau mai scurte, prin împrejurimi – am înţeles asta din destul – nu erau decât expediţii de observaţie pentru arta sa picturală.
Delacroix înregistra nuanţe, culori, sentimente, cadre, pe care apoi le exprima artistic.
Pe 28 august 1854 vorbeşte despre marea în reflux şi despre „priveliştea minunată” pe care o are[302].
Pe 8 septembrie 1854, „după prânz, m-am aşezat cu mare tragere de inimă să desenez caii, ce treceau înhămaţi, câte patru la o căruţă”[303]. Plimbările pe dig deveniseră un obicei cotidian pentru el[304].
Pe 18 septembrie 1854 vorbeşte despre insomnia nopţii trecute şi despre „puterea minţii…[de] necrezut de mare în timpul nopţii”[305].
Pe 21 septembrie pictează, de la fereastra casei sale, „vapoarele care intrau şi ieşeau din port”[306]. La fel şi pe 22 septembrie[307].
Pe 23 septembrie 1854, scriind despre linişte şi artele tăcute, autorul afirmă: „liniştea impune întotdeauna. Chiar şi proştilor le dă adeseori o înfăţişare respectabilă”[308].
Pe 26 septembrie îşi ia rămas bun de la dig[309]. „Am făcut o schiţă cu plaja şi castelul. Timpul era minunat şi marea liniştită şi azurie”[310].
Pe 4 octombrie 1854 se referă la situaţia sa financiară: „am înţeles, încă din tinereţe, că o anume avere este indispensabilă unui om, care se află în situaţia mea. Pentru mine ar fi la fel de supărător să am o avere foarte mare, ca şi să fiu, cu desăvârşire, lipsit de ea. Demnitatea, respectul faţă de propria-ţi fire, nu sunt cu putinţă, decât, dacă ai parte de o anume îmbelşugare”[311].
„În ordine imediată, după această nevoie de independenţă, vine liniştea spirituală, adică posibilitatea de a fi scutit de frământările şi demersurile josnice, pe care le aduce după sine lipsa de bani”[312].
Pe 1 noiembrie 1854, plimbându-se cu vaporul, se gândeşte la mintea inactivă a oamenilor şi o deplânge în următorii termeni: „toţi aceşti tineri spilcuiţi, toate aceste femeiuşte nu fac altceva, decât să se târască dintr-un loc într-altul, nefăcând nimic şi nepreocupându-se de nimic”[313].
Fără doar şi poate, Delacroix a fost un om al atenţiei încordate, care, în fiecare clipă, trăia şi privea pentru arta lui.
Jurnalul său ne descoperă un om concentrat la muncă, bucuros atunci când creează şi dezamăgit de sine când pierde timpul.
Zile şi nopţi de atenţie ale unui ochi care surprindea, peste tot, detaliile.
[1] Eugène Delacroix, Jurnal, vol. 1, trad., antologie şi pref. de Irina Mavrodin, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1977, p. 11.
A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Eug%C3%A8ne_Delacroix.
Vom analiza numai volumul 1 iar conţinutul acestuia, conform traducătoarei, reprezintă numai „mai bine de două treimi din original”, cf. Idem, p. 10.
[2] Idem, p. 11.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Idem, p. 12.
[8] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Rafael.
[9] Eugène Delacroix, Jurnal, vol. 1, ed. cit., p. 12.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Idem, p. 13.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Idem, p. 14.
[17] Idem, p. 15.
[18] Idem, p. 16.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem. Ne referim la pasajul: „Eu respect femeile; n-aş putea să spun femeilor lucruri cu adevărat necuviincioase. […] Cred însă, bietul de mine, că această rezervă nu este calea cea bună ca să reuşeşti pe lângă ele…”.
[22] Idem, p. 17.
[23] Ibidem.
[24] Idem, p. 17-18.
[25] Idem, p. 19.
[26] Ibidem.
[27] Idem, p. 20.
[28] Idem, p. 21.
[29] Ibidem.
[30] Idem, p. 22.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem.
[33] Idem, p. 23.
[34] Ibidem.
[35] Idem, p. 23-24.
[36] Idem, p. 24.
[37] Idem, p. 26.
[38] Idem, p. 29-30.
[39] Idem, p. 31.
[40] Idem, p. 34.
[41] Ibidem.
[42] Idem, p. 35.
[43] Idem, p. 36.
[44] Ibidem.
[45] Idem, p. 37.
[46] Idem, p. 38.
[47] Ibidem.
[48] Idem, p. 40.
[49] Idem, p. 41. E vorba de moartea lui Théodore Géricault, pictor şi litograf francez. A se vedea în acest sens:
http://en.wikipedia.org/wiki/Théodore_Géricault.
[50] Ibidem.
[51] Idem, p. 42.
[52] Idem, p. 43.
[53] Idem, p. 44.
[54] Ibidem.
[55] Ibidem.
[56] Idem, p. 45.
[57] Ibidem.
[58] Idem, p. 46.
[59] Ibidem.
[60] Ibidem.
[61] Idem, p. 47.
[62] Ibidem.
[63] Idem, p. 50.
[64] Idem, p. 52.
[65] Ibidem.
[66] Idem, p. 53.
[67] Ibidem.
[68] Idem, p. 54.
[69] Ibidem.
[70] Idem, p. 55.
[71] Ibidem.
[72] Ibidem.
[73] Ibidem.
[74] Idem, p. 62.
[75] Idem, p. 64.
[76] Idem, p. 69.
[77] Ibidem.
[78] Ibidem.
[79] Idem, p. 70.
[80] Idem, p. 71.
[81] Ibidem.
[82] Ibidem.
[83] Idem, p. 72.
[84] Ibidem. Ne referim la pasajul: „fie că nu am vocaţie pentru arta literară, fie că nu mi-am însuşit-o încă. Atunci când privesc această foaie de hârtie plină de mici pete negre, mintea nu mi se înflăcărează destul de repede, ca în faţa tabloului sau penelului”.
[85] Ibidem.
[86] Idem, p. 74.
[87] Ibidem.
[88] Idem, p. 75.
[89] Idem, p. 76.
[90] Ibidem.
[91] Ibidem.
[92] Idem, p. 77.
[93] Ibidem.
[94] Ibidem.
[95] Idem, p. 78.
[96] Idem, p. 80.
[97] Idem, p. 79.
[98] Ibidem.
[99] Ibidem.
[100] Ibidem.
[101] Idem, p. 80-81.
[102] Idem, p. 81.
[103] Ibidem.
[104] Idem, p. 81-82.
[105] Idem, p. 82.
[106] Idem, p. 83.
[107] Ibidem.
[108] Ibidem.
[109] Idem, p. 84.
[110] Ibidem.
[111] Ibidem.
[112] Idem, p. 85.
[113] Ibidem.
[114] Ibidem.
[115] Idem, p. 86.
[116] Idem, p. 87.
[117] Idem, p. 89.
[118] Ibidem.
[119] Idem, p. 91.
[120] Idem, p. 92.
[121] Ibidem.
[122] Ibidem. Se observă că Delacroix l-a înţeles mai mult decât vestimentar pe Balzac, dar se rezumă numai la o descriere, din afară, a persoanei sale. Animozitate? Gelozie?
[123] Ibidem.
[124] Idem, p. 93-94.
[125] Idem, p. 94.
[126] Ibidem.
[127] Ibidem.
[128] Idem, p. 96.
[129] Idem, p. 97.
[130] Idem, p. 98.
[131] Ibidem.
[132] Ibidem.
[133] Idem, p. 99.
[134] Ibidem.
[135] Idem, p. 100.
[136] Idem, p. 101.
[137] Ibidem.
[138] Ibidem.
[139] Ibidem.
[140] Idem, p. 102.
[141] Ibidem.
[142] Idem, p. 103.
[143] Ibidem.
[144] Ibidem.
[145] Idem, p. 107.
[146] Ibidem.
[147] Idem, p. 109.
[148] Ibidem.
[149] Idem, p. 110.
[150] Ibidem.
[151] Ibidem.
[152] Ibidem.
[153] Idem, p. 111.
[154] Ibidem.
[155] Ibidem.
[156] Idem, p. 114-115.
[157] Idem, p. 115.
[158] Idem, p. 119.
[159] Ibidem.
[160] Idem, p. 120-121.
[161] Idem, p. 121.
[162] Idem, p. 125. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolas_Poussin.
[163] Ibidem.
[164] Ibidem.
[165] Ibidem.
[166] Ibidem.
[167] Idem, p. 126.
[168] Ibidem.
[169] Ibidem.
[170] Idem, p. 128.
[171] Idem, p. 129.
[172] Ibidem.
[173] Ibidem.
[174] Ibidem.
[175] Ibidem.
[176] Idem, p. 131.
[177] Idem, p. 132.
[178] Ibidem.
[179] Ibidem.
[180] Idem, p. 133.
[181] Ibidem.
[182] Ibidem.
[183] Ibidem.
[184] Idem, p. 134.
[185] Ibidem.
[186] Idem, p. 137.
[187] Ibidem.
[188] Ibidem.
[189] Idem, p. 138.
[190] Ibidem.
[191] Ibidem.
[192] Idem, p. 140.
[193] Idem, p. 142.
[194] Ibidem.
[195] Idem, p. 143.
[196] Ibidem.
[197] Ibidem.
[198] Idem, p. 144.
[199] Idem, p. 145.
[200] Idem, p. 147.
[201] Ibidem.
[202] Ibidem.
[203] Idem, p. 148.
[204] Idem, p. 149.
[205] Idem, p. 151.
[206] Ibidem.
[207] Ibidem.
[208] Idem, p. 151.
[209] Idem, p. 152.
[210] Ibidem.
[211] Ibidem.
[212] Ibidem.
[213] Idem, p. 153.
[214] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandre_Dumas.
[215] Eugène Delacroix, Jurnal, vol. 1, ed. cit., p. 154.
[216] Ibidem.
[217] Idem, p. 139, cf. n. 1.
[218] Idem, p. 154.
[219] Idem, p. 155.
[220] Ibidem.
[221] Idem, p. 156.
[222] Ibidem.
[223] Ibidem. În ediţia românească s-a strecurat o eroare, nefiind vorba despre 18 decembrie, ci despre 8 decembrie, de o zi de joi, pentru că, în p. 157 urmează ziua de 9 decembrie, o zi de vineri, după care, în mod normal, 10 decembrie, o zi de sâmbătă.
[224] Idem, p. 158.
[225] Ibidem.
[226] Idem, p. 159.
[227] Ibidem.
[228] Ibidem.
[229] Idem, p. 162.
[230] Idem, p. 165.
[231] Idem, p. 167.
[232] Idem, p. 169.
[233] Ibidem.
[234] Idem, p. 169-170.
[235] Idem, p. 171.
[236] Idem, p. 173.
[237] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Wolfgang_Amadeus_Mozart.
[238] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Haydn.
[239] Eugène Delacroix, Jurnal, vol. 1, ed. cit., p. 174.
[240] Idem, p. 175.
[241] Ibidem.
[242] Idem, p. 176.
[243] Ibidem.
[244] Ibidem.
[245] Idem, p. 177.
[246] Ibidem.
[247] Ibidem.
[248] Ibidem.
[249] Idem, p. 178.
[250] Idem, p. 179.
[251] Ibidem.
[252] Idem, p. 180.
[253] Idem, p. 180-181.
[254] Idem, p. 181.
[255] Ibidem.
[256] Ibidem.
[257] Ibidem.
[258] Idem, p. 182.
[259] Idem, p. 183.
[260] Ibidem.
[261] Ibidem.
[262] Idem, p. 184.
[263] Idem, p. 186-188.
[264] Idem, p. 187.
[265] Idem, p. 188.
[266] Idem, p. 188-189.
[267] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Alphonse_de_Lamartine.
[268] Eugène Delacroix, Jurnal, vol. 1, ed. cit., p. 189.
[269] Idem, p. 190.
[270] Ibidem.
[271] Idem, p. 191.
[272] Idem, p. 193.
[273] Ibidem.
[274] Idem, p. 194.
[275] Idem, p. 197.
[276] Ibidem.
[277] Idem, p. 198.
[278] Idem, p. 199.
[279] Ibidem.
[280] Ibidem.
[281] Ibidem.
[282] Idem, p. 199, n. 1. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Stendhal.
[283] Idem, p. 199.
[284] Idem, p. 201.
[285] Idem, p. 203.
[286] Ibidem.
[287] Idem, p. 204.
[288] Idem, p. 209.
[289] Ibidem.
[290] Ibidem.
[291] Ibidem.
[292] Idem, p. 210.
[293] Idem, p. 211.
[294] Idem, p. 216.
[295] Idem, p. 218-219.
[296] Idem, p. 219.
[297] Idem, p. 222.
[298] Ibidem.
[299] Idem, p. 229.
[300] Idem, p. 230.
[301] Idem, p. 233.
[302] Idem, p. 235.
[303] Idem, p. 245.
[304] Idem, p. 238, 245, 247, 248, 249.
[305] Idem, p. 252.
[306] Idem, p. 254.
[307] Idem, p. 255.
[308] Ibidem.
[309] Idem, p. 257.
[310] Ibidem.
[311] Idem, p. 259.
[312] Idem, p. 260.
[313] Idem, p. 271.
