Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Prima, a doua și a treia parte…

***

Cel care trăiește duhovnicește „este liber de orice gânduri, plin de mișcările cunoașterii și uimirii în fața lui Dumnezeu”[1]. Iar el are „o cunoaștere mai înaltă decât cea a sufletului și [este] dincolo de frică, [pentru că] se află acum în bucuria lui Dumnezeu, în mișcările și gândurile care se cuvin fiilor [lui Dumnezeu]”[2].

Dar marele nostru ierarh ne atenționează, că viețuirea duhovnicească trebuie să aibă în mod continuu     „o inimă mortificată, adică smerită și care nu gândește lucruri mari despre sine[3].

Renunțarea continuă la ceea ce știm despre noi ne duce la continuarea efortului de cunoaștere de sine, pe de o parte dar, pe de altă parte, orice experiență duhovnicească am avea noi trebuie să ne ducă la gândul că e una mică pe lângă ceea ce ne poate arăta Dumnezeu.

Fiindcă tot ceea ce trăim e darul lui Dumnezeu pe măsura noastră.

Așa se explică paradoxul de ce trăind lucruri dumnezeiești trebuie să nu gândim lucruri mari despre noi înșine.

În Cuvântul al 32-lea, Sfântul Isaac continuă descrierea interiorității vieții duhovnicești: „pe treapta și în viețuirea duhovnicească nu mai sunt nici gânduri, nici mișcări, cum nu mai sunt nicio simțire și nici cea mai mică fremătare a sufletului față de ceva, căci firea iese aici cu totul din aceste lucruri și [din] cele ce țin de ele; ea locuiește acum într-o tăcere negrăită și de netâlcuit pusă în mișcare de lucrarea Duhului Sfânt și fiind înălțată mai presus de cunoașterea sufletului[4].

În Cuvântul al 35-lea, autorul nostru vorbește despre ce se petrece în interiorul omului duhovnicesc atunci când are parte de descoperiri de la Dumnezeu în cadrul contemplației duhovnicești[5].

Și primele schimbări sunt înseninarea duhovnicească a inimii datorată umplerii de uimire dumnezeiască[6], pentru că „harul îi dă [să simtă] dulceața tainelor înțelepciunii și iubirii lui Dumnezeu prin vederea cunoscătoare a evenimentelor și a ființelor naturale”[7].

Și observăm de aici că vederea profundă a evenimentelor și a oamenilor și a lucrurilor e o urmare a creșterii noastre în sfințenie.

În finalul Cuvântului al 26-lea al părții întâi (din versiunea siriacă) aflăm de ce Dumnezeu „nu îngăduie minții să rămână pururea în contemplarea adevărului”[8]: „îngăduie minții să fie hărțuită de feluritele opinii, pentru ca omul să nu înceteze să judece neîncetat adevărul gândurilor și [al] faptelor lui și așa să dobândească luare-aminte[9] la sine.

Și aceasta, pentru că „ochiul cunoașterii e experiența, iar hrănirea ei e osteneala neîncetată[10]. Iar toate trăirile duhovnicești sunt urmări ale curăției sufletului[11], întru care „harul pricinuiește înflorirea vădită a întregii frumuseți pe care Dumnezeu a ascuns-o în firea sufletului”[12].

În Isaac III [13] (cea mai redusă ca întindere) rugăciunea e văzută ca lucrarea care trebuie „pusă în mișcare de inimă ”[14]. Aceasta „face mintea cerească prin mișcările ei foarte bune potrivite învățăturii dumnezeiești și prin cuvintele rugăciunii care fac deplină frica de Dumnezeu”[15].

În Cuvântul al 4-lea, vorbind despre „plinătatea iubirii”[16], Sfântul Isaac spune, că aceasta „nu are nevoie să ceară de la Dumnezeu nimic [altceva], afară de puterea de a[-și] fixa gândirea în Dumnezeu, fără a se sătura[17] vreodată de simțirea Lui.

În Cuvântul al 5-lea, Părintele nostru își mărturisește experiențele dumnezeiești într-un mod foarte intim: „Vederea Lui nevăzută mă îmbată și slava Sa mă aruncă în minunare; tainele Lui mă stârnesc; iubirea Sa mă umple de uimire. Mă pune în fața tainelor Sale și-mi arată bogăția Lui[18].

Și de la un capăt la altul al operei sale, Sfântul Isaac ne vorbește despre experiențe duhovnicești conștientizate, trăite ca daruri ale lui Dumnezeu în viața sa curată.

Însă nu se simte nicidecum vrednic de descoperirile lui Dumnezeu, așa după cum mărturisește în același Cuvânt citat anterior: „Nu știu însă cum m-am învrednicit de un asemenea har: [acela] de a povesti iubirea lui Dumnezeu. Lucru de nespus pentru o limbă creată!

Căci până și mințile îngerești sunt mult prea slabe pentru a urca spre înălțimea contemplării Lui și sunt mult prea mici pentru a ține în gândurile lor întreaga bogăție a iubirii Sale”[19].

Sfântul nostru Ierarh își începe Cuvântul al 6-lea cu sublinierea categorică a faptului, că e mai puțin gravă neînfăptuirea cum se cuvine a poruncilor lui Dumnezeu „decât faptul că nu scrutăm ceea ce am primit [de la Dumnezeu], pentru a cunoaște și, prin urmare, pentru a mărturisi acest lucru pe cât ne stă în putință[20].

Pentru că e un păcat imens să nu cunoști harul primit de la Dumnezeu și să nu îl mărturisești tuturor.

Și Prea Sfinția sa când vorbește despre mântuire personală vorbește despre sinergia dintre Dumnezeu și om, fiindcă „nu există dreptate [stare de dreptate interioară n.n.] care să nu vină din căință, nici conștiință [și conștientizare de sine n.n.] fără har[21].

În Cuvântul al 8-lea autorul nostru ne vorbește despre acțiunea de sfințire și de despărțire interioară a sufletului celui duhovnicesc de celelalte suflete[22], adică de ceilalți oameni și despre sfințirea integrală a omului[23].

La finalul acestuia el ne vorbește despre „aducerea-aminte neîncetată de Dumnezeu, [care] e taina lumii viitoare…Sfinții au dorit pe pământ în chip aprins această taină a bucuriei viitoare cu dorința stăruitoare proprie rugăciunii”[24].

Experiența duhovnicească și teologică a Sfântului Isaac Sirul subliniază fără drept de apel realitatea îndumnezeirii în viața nevoitorului ortodox dar și conștientizarea acestei măreții sfințitoare.

Fapt pentru care ne înțelegem pe noi înșine pe cât ne curățim de patimi și ne umplem de har.


[1] Idem, p. 320.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 322.

[4] Idem, p. 351.

[5] Idem, p. 359.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 428.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 440.

[11] Idem, p. 442.

[12] Idem, p. 443.

[13] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a, cu un cuvânt înainte, introd. şi text, de Sabino Chialà, trad. din lb. italiană de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005. Va fi notată de aici încolo ca Isaac III.

[14] Idem, p. 41.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 54.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 65-66.

[19] Idem, p. 67.

[20] Idem, p. 69.

[21] Idem, p. 71.

[22] Idem, p. 105.

[23] Ibidem. Textul la care facem referire: „ne sfințim în toată vremea mădularele [trupului] împreună cu sufletul nostru în laudele lui Dumnezeu”.

[24] Idem, p. 107.

Did you like this? Share it: