Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 257-261

*

Cuprinsul întregului volum

***

7. 2. Simţul culorii la Paul Gauguin

Filele de jurnal, reunite sub titlul Noa-noa şi alte scrieri[1], ne oferă întâlnirea cu un Gauguin[2] care caută vitalitatea culorii într-un spaţiu necunoscut sieşi.

Din acest motiv, cartea în sine este „de privit şi de citit totodată”[3] (Charles Morice)[4], pentru că ne introduce în modul în care el a înţeles culorile vii ale insulei Tahiti[5].

„După şaizeci şi trei de zile de călătorie pe mare”[6] prima culoare pe care o vede la orizont este „un con negru dantelat[7].

Viaţa la Papeete, pe un fond grav (aşteptarea morţii regelui Pomare)[8], ne oferă primul contact cu culoarea într-o referire la apele mării: „în răstimpuri dese şi neaşteptate, freamătul argintat al stâncilor în apă, se ţesea [ca] o mişcare neobişnuită de pânze portocalii[9].

Prinţesa Vaitua, nepoata regelui Pomare, îl vizitează, fiind „îmbrăcată într-o rochie neagră[10], pentru că era în doliu. E singura culoare la care autorul face referire vorbind despre puternica şi seducătoarea prinţesă.

Într-o dimineaţă, din coliba sa de lemn de burao[11], vede „un papagal uriaş a cărui coadă aurie atârna spre pământ”[12].

Cerul e argintiu iar toporul bărbatului e albastru[13]. „Pe pământul purpuriu, frunze lungi, şerpuitoare, de culoare galbenă, metalică”[14].

Atenţia i se comută de la femeia care rostuia năvoadele[15] la „linia albastră a mării, [care] era adeseori întreruptă de creştetul verde al valurilor, care cădeau pe muchia stâncilor de coral[16].

Seara, când soarele asfinţise, vede un cer „în flăcări”[17] iar crestele munţilor din faţa lui „desenau castele vechi, cu ziduri crenelate”[18].

Noaptea însă priveşte, printre trestiile colibei, la modul cum razele lunii se strecoară în locuinţa sa[19].

În momentul când începe să picteze, Gauguin are probleme cu toate aceste „culori fierbinţi[20] care îl orbeau[21].

Îl încântau formele aurii ale apei râului[22] şi roşul şi albastrul strălucitoare, dar se temea să le pună, de-a dreptul, pe pânză[23]. De fapt, se temea „să spună ceea ce simte[24].

Capitolul al 3-lea al cărţii ne oferă, la începutul său, o descriere magistrală a nopţii: „noaptea se lasă repede, ca o uriaşă cortină a unui teatru nemărginit, ca o pânză întunecată, pe care sunt zugrăvite stele”[25]. Aceeaşi lună „se strecoară, tainică şi zâmbitoare, printre tulpinile de bambus înşirate, care alcătuiesc coliba mea”[26].

Prima şi singura nuanţă a capitolului Pape Moe este culoarea cerului: „albastru închis”[27].

Capitolul al 5-lea – un poem de la un capăt la altul – e impregnat de culoarea roşu, deopotrivă culoarea sângelui şi a mării în momente ritualice[28].

Tânăra care i se aduce pentru a-i fi femeie e descrisă în mod coloristic: „prin rochia de pânză subţire, trandafirie, se vedea pielea aurie a umerilor şi a braţelor”[29].

Ea este Tehura[30]: iubirea vieţii lui Gauguin.

Iubea chipul ei auriu[31], care „revărsa voioşie şi lumină în casă şi asupra priveliştii din jur”[32]. O iubea pe această „frumoasă floare aurie[33].

Însă crezurile sale coloristice apar în opiniile sale despre artă, unde afirmă, că pentru a judeca pictura, trebuie „să simţi natura într-un fel anume…adică să te fi născut artist[34]. Pentru a picta trebuie „să începi cu negru şi [să] ajungi până la alb[35]. Apoi se adaugă „culorile compuse”[36], care trebuie aprofundate[37].

Gauguin pledează în forţă pentru culorile amestecate, pentru că aşa procedează şi natura[38].

Din acest motiv el afirmă: „un verde alături de un roşu nu dă un brun roşcat, ca amestecul, ci două note vribrante. Alături de roşu, pune un galben cromat şi vei avea trei note, care se îmbogăţesc una pe alta şi care sporesc intensitatea tonului dintâi, verdele.

În locul galbenului, pune un albastru şi vei avea trei tonuri diferite, care vribrează încă unul datorită celuilalt.

Dacă în locul albastrului pui un violet, te întorci la un ton unic, dar compus, care face parte din tonurile de roşu[39].

Pledează pentru amestecuri de culoare, pentru că „combinaţiile sunt nelimitate[40]. Şi amestecurile dau „tonuri murdare[41] în comparaţie cu „culoarea unică[42], care „e crudă şi nici nu există în natură[43].

Pentru ca să simţi culoarea, conchide autorul, trebuie să simţi „armonia naturală” a culorilor[44].

În interviul acordat lui Eugene Tardieu şi apărut la 13 mai 1895 în l’Echo de Paris[45], autorul mărturiseşte, că câinii lui roşii sau cerurile trandafirii „sunt [realităţi] absolut voite. Sunt necesare, şi totul, în opera mea, e calculat, îndelung gândit. […] Prin orânduirea liniilor şi a culorilor obţin…simfonii, armonii, care nu reprezintă ceva cu totul real, în sensul vulgar al cuvântului”[46].

Autorul era conştient de faptul că a creat altceva în domeniul coloristicii şi că nu a plagiat pe nimeni[47]. Şi aceasta, pentru că „frumuseţea este eternă şi, pentru a fi exprimată, ea poate apărea sub mii de forme[48].

Într-o scrisoare către André Fontainas[49], din martie 1899, Gauguin îi vorbea acestuia despre „importanţa muzicală” a culorilor în pictura modernă[50].

El îi spunea: „culoarea, care e o vibraţie, ca şi muzica, poate ajunge la ceea ce e mai general şi, deci, mai vag în natură: forţa ei interioară[51].

Într-o altă scrisoare, din 1901, îi mărturisea lui Monfreid, că „în pictură trebuie căutată mai mult sugestia, decât descrierea[52].

Din scrisoarea către Schuffenecker, din 8 octombrie 1888, reies culorile care îi plăceau foarte mult: „toate culorile de roşu, de violet, dungate cu străluciri de foc[53].

Din scrisoarea către soţia lui, din data de 8 decembrie 1892, pe care i-o scria din Tahiti[54], apare şi apetenţa sa pentru „albastru întunecat şi galben portocaliu[55].

Dintr-o altă scrisoare către Monfreid – în care îi spune acestuia, că încercase să se sinucidă – aflăm şi despre predilecţia sa pentru galbenul de crom[56], verdele Veronese[57] şi portocaliul, pe care le-a folosit în, ceea ce trebuia să fie, ultimul său tablou[58].

Gauguin a învăţat să simtă culoarea în Tahiti şi exotismul, culorile vii ale picturii sale demonstrează acest lucru din plin. Tocmai de aceea am cercetat simţul culorii la el, pentru că autorul nostru a fost un maestru al culorilor complementare şi pline de căldură.


[1] Vom folosi Paul Gauguin, Noa-noa şi alte scrieri, ed. a II-a, antologie şi traducere de Suzana Mihalescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994.

Cf. Idem, p. 125: „Noa-noa…înseamnă în limba tahitiană, înmiresmat: [iar titlul] ar fi: mireasma pe care o împrăştie Tahiti”. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Gauguin.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Gauguin.

[3] Paul Gauguin, Noa-noa şi alte scrieri, ed. cit., p. 13.

[4] Pagina introductivă, cu titlul: Memorie şi imaginaţie şi capitolul 1 al ediţiei de faţă, intitulat: Visare, îi aparţin lui Charles Morice, cf. Idem, p. 13, n. 1. A se vedea: http://fr.wikipedia.org/wiki/Charles_Morice.

[5] Idem, p. 15.

[6] Idem, p. 29.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 30-31.

[9] Idem, p. 31.

[10] Idem, p. 35.

[11] Idem, p. 38.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 39.

[20] Idem, p. 41.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 44.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 58.

[28] Idem, p. 63.

[29] Idem, p. 67.

[30] Idem, p. 69.

[31] Idem, p. 71.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 112.

[34] Idem, p. 116.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 117.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 118.

[45] Idem, p. 122 şi Idem, p. 122, n. 1.

[46] Idem, p. 123.

[47] Idem, p. 124.

[48] Ibidem.

[49] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9_Fontainas.

[50] Paul Gauguin, Noa-noa şi alte scrieri, ed. cit., p. 126.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 127.

[53] Idem, p. 136.

[54] A se vedea: http://www.tahiti-tourisme.com/.

[55] Paul Gauguin, Noa-noa şi alte scrieri, ed. cit., p. 142.

[56] A se vedea: http://mirelapete.dexign.ro/2010/02/galben-crom-cadmiu-citron-persan-galebn-napoli-ocru-galben-de-soare/.

[57] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Paolo_Veronese.

[58] Paul Gauguin, Noa-noa şi alte scrieri, ed. cit., p. 145-146.

Did you like this? Share it: