Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 7 aprilie 2011

O poezie spusă-n barbă [1]

Titlul articolului de față reprezintă senzația pe care am avut-o încă de la începutul citirii volumului de versuri: Cristian Bădiliță, Regele cu o harfă în mâini (ed. a II-a, revăzută), Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2006. Pentru că nu e o poezie pentru un public ci o poezie pentru sine, spusă în barbă, scoasă din el cu obidă, adică creată în și din durere proprie.

Cine e aici autorul?

Un om care îmbină în mod nepersonal imagini scripturale sau teme ortodoxe dar care, în mod evident, prin tenta pe care o primesc vorbesc despre sine.

E cel care caută să-l surprindă pe cititor prin expresii teologice decontextualizate, caricaturizate („Dumnezeul Cel ascuns”…al teologiei mistice devine și „plictisit și golan”) și printr-o redoxologizare negativă a relației cu Dumnezeu, în care, în mod evident, omul se trage de șireturi cu El.

Cristian Bădiliță este un „rânjet de paiață” în Epitaf.

E cel care nu gândește poetic ci include în poezie definiții teologice sau filosofice care nu au nimic de-a face cu starea de poezie. Adică ne vinde în versuri conspectele sale de cititor.

În Doors e un „orgasm de seră”, un tânăr poet pentru care sperma e importantă și care deja se declară murdărit și bolnav de viață sau de literatură.

Cerul său nu e albastru, nu e sus, nu e frumos, nici dumnezeiesc ci un „cearcăn infinit”, pentru că și epifaniile sunt „ceasuri subțiri”, nu pentru că sunt străvederi ale slavei lui Dumnezeu ci pentru că sunt „precum razele unui astru surmenat”.

Un univers bolnav, surmenat, stâlcit de urâțenie reieșit însă din inima unui tânăr blazat.

Însă dincolo de acest univers încercănat, maladiv, avem și un Paradis bolnav, conform cu inima autorului, în care „Îngerii beau gratis”, dacă nu țuică fiartă (pe zi de iarnă) sau bere (pe zi de vară)…cel puțin un „ceai de mătrăgună” (p. 11), „păcătuind” și ei cum pot.

Cu alte cuvinte: desemantizarea limbajului teologic e acasă în poetizarea sa.

„Pielea de șarpe” ține de cald un timp până devine „amară”.

Îngerii „pudibonzi și blonzi”, cei care beau „ceai de mătrăgună”, întind pielea de șarpe (evident o aluzie la păcat, care e amar în cele din urmă) „sub șoldurile îngerițelor la micul dejun”. După cum se observă, Cristian Bădiliță a sfârșit și dilema „sexului Îngerilor”, pentru că există și „îngerițe” în paradisul său personal.

Autorul trăiește în această „muta încercănare”.

Iubita lui apare în p. 12. Dar nu cu fața ci cu umerii adormiți, care trăiesc lenevia somnului aidoma unor „câini obosiți”. Iubirii i se spune „marș”…după care „bună dimineața” iubitei, care tot nu are față ci este un trup „întors din pământ” (p. 12-13). Acest trup are brațe care atârnă ca niște „cuțite înflorite”.

„O zi plină de maci și cuvinte” e prima (din punctul meu de vedere) formulare poetică ce m-a făcut să tresar…frumos. Și am și dreptul să mă bucur de ea, dacă până acum universul bolnav a avut cearcăne iar iubita, care încă doarme…pare a fi pregătită pentru căsăpire neanunțată.

Moartea, până și ea, pare viața lui, în care viermuiește ca viermele în mărul roșu (p. 13).

Se declară un vierme care „sughite sătul” în mărul vieții.

Și poemul se încheie cu trecerea „îngerilor” prin baie: „huse/ pentru aripile/  îngerilor/ proaspăt spălate” (p, 14).

Atât primul poem al cărții cât și poemul de la p. 15 răstălmăcesc imaginea lui Iuda, vânzătorul, arătându-ne încă odată că autorul este fascinat de…antihriști.

În primul poem, „cerul plesnit de fulger…[varsă] în palma lui Iuda sângele aștrilor” (p. 6), dându-ne impresia că este o zeitate, pe când la p. 15, Iuda lăcrimează în genunchi și „cere umbrei sale iertare”, ca și când rugăciunea e o închinare la noi înșine.

În a doua strofă din „Sângerând cuvinte”, cuvintele devin cuie pentru autor și crucea din el, pentru prima dată, Îi este arătată lui Hristos.

Deși, după titlu, poemul de la p. 16 sună liturgic: „Epicleză”, conținutul său e plin de îmbulzeală și nu de așteptare smerită a harului. Și asta pentru că cimitirele sunt „scoase la mezat”, diavolul poartă „în vârful cozii/ sufletul cu spini încoronat” (presupun că se referă la sufletul lui…și nu la al Domnului), la Liturghii ard „aripile Îngerilor”, în Rai se urlă iar păsările par a fi singurele care se roagă sub cer, în timp ce „porumbei desculți” ne cad în orbite.

Autorul dorește, parcă cu obstinație, să ni se facă nesuferit. Pentru că nu intuiești că l-ai interesa…ci el își vorbește cartea în indiferență totală față de tine, cititorul.

Bădiliță are o problemă deloc mică cu Sfinții Îngeri.

Dacă până acum băuseră doar ceai…la p. 17 doi Îngeri, într-o berărie, contemplă învierea Domnului sau a morților (nu știm care) și își aprind unul altuia…țigările. Pe când el e un cadavru care țipă și care aleargă către „frumosul cearcăn” sau „frumoasa palmă” a lui Dumnezeu.

E un „vinovat de sine”, prin simpla sa existență în „Învierea de tinichea” (p. 18) iar Heruvimii, tot aici, sunt „de plumb și tinichea”.

De ce nu își mărturisește autorul decadența interioară în mod explicit?

De ce trebuie să destructureze imagologic întreaga existență pentru că nu se simte bine, împlinit, iubit, admirat?

Biserica se ridică în pat, printre cearșafuri și e dedicată doamnei în poemul „Implorare”.

Dau peste alt vers mirosind a simplitate și a realism interior: „zorii mă amestecă trist în cafea”…adică starea netrucată a lui Cristian Bădiliță. Și bineînțeles că după un astfel de vers, „penele albastre”, masa mirosind a lemn de coșciug și amiezile „mântuite” în vin nu fac decât să fanfaroneze realitatea, să o mâzgălească.

Prea multă imagine trucată în poematica autorului nostru.

Prea multă nesinceritate (apanajul poziei mici), pentru că marele poet e o confesiune în mișcare.

Cristian Bădiliță nu simte penibilul faptului de a fi inautentic, de a nu fi el însuși în încercările sale poetice.

Sunt rare scăpările de sine netrucate.

Cerul cu cearcăne la ochi și mirosind a hulă devine, pe când e în iubire pentru femeie, un brizbriz al acesteia: „cerul îți atârnă de urechea ploștită” (p. 20), pentru că zeul stă sub genunchii ei.

Și atunci când femeia L-a înlocuit pe Dumnezeu în inima ta, totuși, ca un laitmotiv expirat te mai întrebi, dacă nu cumva ți S-ar revela Dumnezeu tremurând în cuvintele buzelor ei.

Mergea în el cu toată lumea lui

Predică la duminica a 5-a din Postul Mare [2011]

*

Viața Sfintei Maria Egipteanca în lectura noastră a fost inclusă aici.

46.2 MB

***

Iubiți frați și surori întru Domnul,

duminica aceasta e o lecție memorabilă pentru bărbați. Tocmai de aceea e pusă după crucea și după scara nevoințelor duhovnicești

Pentru că singura duminică a Postului Mare în care e cinstită o femeie este aceasta, în persoana Sfintei Maria Egipteanca…și bărbații se regăsesc în ambele temperaturi ale vieții sale.

Și, deși este pomenită la 1 aprilie Sfânta Maria Egipteanca (zi în care bărbații știu să facă glume de prost gust), duminica de astăzi poartă numele ei, ca model de convertire de la desfrânare la pnevmatizare uluitoare.

O lecție pentru bărbați în dublu exemplar…Pentru că Sfânta Maria, în prima parte a vieții ei, făcea sex cu bărbați și din cauza lor era decăzută iar, în a doua parte a vieții ei, după 47 de ani de pocăință, l-a uimit și umilit cu totul pe Sfântul Zosima, care avea și el 53 de ani de monahism.

Iar, în mod pedagogic, Biserica noastră le spune femeilor sau bărbaților care se prostituează în vreun fel sau altul că e timpul să se schimbe la inimă și minte, că nu sunt singurii intrați pe panta morții sufletești și că există exemple semnificative, ca acesta de astăzi, de oameni Sfinți, care odinioară erau starurile porno ale epocii lor.

Și chiar dacă nu suntem oameni care facem acte explicite, pe față, de curvie, duminica de astăzi ne atenționează că desfrânarea inimii e tot la fel de explicită și de gravă pentru Dumnezeu ca și fapta în sine.

Ce facem în interiorul nostru e tot la fel de important ca ceea ce facem în afara noastră și în relațiile dintre noi.

Vă rog să citiți sau să audiați textul aghiografic, în rezumat, al Vieții Sfintei Maria Egipteanca! Să îl aprofundați punându-vă în locul ei.

Și dacă vi se pare că e aproape de dumneavoastră până la convertire…să vă puneți problema de ce nu sunteți aproape de ea și după aceea. Și în fiecare fază a vieții ei să observați determinarea, lupta sa ascetică dar și ajutorul lui Dumnezeu nespus de mare, atunci când s-a dat pe sine cu totul în mâna Sa.

Până a ajuns să se roage în văzduh și să fie plină de slava Sa, Sfânta Maria a trecut prin iadul patimilor: de la 12 ani a început să se culce cu bărbați. Și 17 ani și ceva de zile s-a desfrânat fără ca să primească bani, numai din plăcere, în comparație cu prostituatele de azi, care fac sex mai mult pe bani decât din plăcere.

Drumul spre Ierusalim l-a făcut tot desfrânându-se…

Nu s-a dus pregătită pentru pelerinaj. Și, cu toate acestea, observăm vitalitatea ei sufletească, dorul ei după viața autentică, dacă a fost în stare să renunțe la lume pentru iubirea lui Dumnezeu.

Căci atunci când a dorit să intre în Biserică, la praznicul Înălțării Sfintei Cruci, harul lui Dumnezeu nu a lăsat-o să intre decât după ce s-a pocăit și s-a rugat Maicii lui Dumnezeu. Și după ce a sărutat Sfânta Cruce a Domnului și a cerut ajutorul Maicii lui Dumnezeu…a locuit în pustiu 47 de ani.

Și tocmai de aceea e pusă acum viața sa în fața noastră ca să observăm cum se luptă cu „fiarele cumplite” ale patimilor și să vedem ce urmări preaminunate are reala, adevărata asceză în viața noastră și nu cea doar din gură.

17 ani s-a luptat cu patimile în mod cumplit.

A suferit din cauza frigului, a zădufului, a trăit zile întregi de slăbiciune și durere extremă, dar curățindu-se de patimi prin rugăciune și inexprimabilă răbdare și încordare.

Până la rugăciunea în văzduh sau până să îți sape leul mormântul trebuie să îți domesticești sufletul și trupul, domesticire care se numește curățire continuă de patimi.

Iar această domesticire a ființei tale leagă crucea de scara nevoințelor, Sfânta Maria Egipteanca arătând modul practic în care lupta cu violența patimilor are ca urmare, la nivel ontologic, umplerea ta de pacea și de frumusețea lui Dumnezeu.

De ce Biserică însă ne pune în față o convertire excepțională? Pentru ca, în primul rând, fiecare dintre noi să avem un reper imens în față, pe care să îl urmăm pe măsura noastră. În al doilea rând, pentru ca să nu minimalizăm niciodată efortul ascetic, să nu bagatelizăm durerea și chinul, umilința și simțământul neputinței. În al treilea rând, pentru ca să îi credem pe toți apți de mântuire, dacă vor să se despartă de rău și să-L iubească pe El mai presus de toate.

Evanghelia zilei [Mc. 10, 32-45] ne vorbește despre moartea și suferința Domnului…și asta cu o duminică înainte de Intrarea Lui în Ierusalim, când a fost primit cu ramuri și flori. Vom mânca pește de Florii, pentru ca să ne bucurăm împreună cu El.

Numai că bucuria noastră va fi umplută de tristețe, pentru că El nu a venit să I Se slujească ci ca El să slujească la mântuirea tuturor [Mc. 10, 45].

Și în limba greacă avem verbul diaconeo, de unde vine și diacon și slujire. Pentru că diaconul e slujitor iar în tratatele de teologie dogmatică vorbim despre cele trei slujiri ale Domnului pentru noi.

Iar învățarea noastră de către Domnul, suferința Lui pentru noi și împreună cu noi și conducerea noastră spre îndumnezeire e modul dinamic nespus de profund prin care Domnul a condus, conduce și va conduce, ca Slujitor al mântuirii noastre, pe fiecare în parte pe drumul mântuirii noastre.

Și dacă nu uităm în fiecare clipă că El e cu noi și nimeni împotriva noastră, ne vom lăsa conduși spre Sine, într-un mod paradoxal de frumos. Ne vom lăsa mântuiți de Domnul și umpluți de bucuria Lui. Amin!

Față în față cu ideologia porno

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 267-276

*

Cuprinsul întregului volum

***

8. 2. Sexul regizat şi falsa dezinhibare

Este pornografia o cale spre dezinhibare? Şi, dacă nu e, să-i zicem, pentru actori, ne-o provoacă doar nouă, privitorilor? Sau e o lecţie de dezinhibare pentru ambele părţi: atât pentru actorii porno cât şi pentru consumatorii de sex?

Vom încerca să înţelegem în subcapitolele următoare ale acestei secţiuni ideea din spatele imaginilor, ceea ce ne spun sau vor să ne spună starurile porno, care ne vând intimitatea lor sau pseudo-intimitatea lor perversă.

De la bun început, în demersul nostru de a înţelege imagistica filmografiei porno trebuie să stabilim faptul, că nu putem avea de-a face cu o naturaleţe simplă, needucată, netrucată în cadrul acestora, pentru că ceea ce vedem e o mostră de realitate nudă doar în aparenţă.

Ca să fii nud şi să nu-ţi aperi nuditatea trebuie să ai conştiinţa că nu te filmează nimeni, că nu ai ochi de care să te temi. Când facem baie singuri şi ştim că nimeni nu ne vede, atunci când ne spălăm nu ne ferim de faptul cum arătăm în postura de oameni goi.

Există o anume neglijenţă în singurătate de care nu ne temem. Fiecare dintre noi ştim acest lucru. E o neglijenţă deloc frumoasă pentru alţii dar cu care noi ne simţim bine, pentru că e modul nostru firesc de a ne manifesta.

Singurătatea face din intimitate o exprimare totală, dar cu o singură condiţie: ca intimitatea noastră să nu ne fie filmată.

Însă, în măsura în care există un scenariu şi oameni care privesc modul cum facem sex cu un altul sau cu mai mulţi alţii, pictorialul sau filmul porno nu mai e numai dezvelire a trupului, ci şi învelire a sa la nivel sufletesc.

De aceea este interesantă, dar nu şi reală, starea de imunitate aparentă pe care o vedem afişată în faţa camerelor de luat vederi sau a aparatelor de fotografiat în domeniul XXX.

Despre aceasta trebuie să ne întrebăm şi, din acest motiv, trebuie să ascultăm ce spun cei care pozează pentru revistele pentru adulţi sau care joacă în filme porno.

***

8. 2. 1. Despre ce poţi vedea dincolo de…pictorialul erotic

Ce nu este un pictorial erotic? „Nu este un ansamblu ipocrit de imagini”, ne spune regizorul de filme porno sau actorul care joacă în filme porno.

Însă, mai bine zis, este cadrul vandabil în care facem cunoștință cu o altfel de ipocrizie: ipocrizia realităţii totale.

Numai că această realitate e redusă la genitalitate, după cum spuneam anterior și nu ne oferă contactul cu oameni care se iubesc și se exprimă și sexual, ci cu oameni transformați în instrument de excitație.

Ipocrizia pornografiei e aceea că afirmă o vandabilizare totală a intimității sexuale deși cumpărăm în cadrul ei doar imagini.

La polul opus acesteia avem ipocrizia religioasă sau ipocrizia omului civilizat, în momentul când omul credincios sau intelectual sau onorabil pozează într-o ființă care nu are nimic de-a face cu patimile umane.

Ipocrizia, falsitatea de stradă/manifestată pe stradă, în societate, este aceea în care omul se prezintă ca o fiinţă socială fără sex şi care vorbeşte despre vederea oricărui picior gol sau a oricărei părţi de sân sau despre orice revistă porno ca despre o traumă personală.

Se fereşte de asemenea privelişte ca de un pericol public, bineînțeles manifestându-se dincolo de decenţa pe care o impune viaţa socială.

E adevărat că Sfinţii Părinţi ai pustiei spuneau adesea că monahii nu trebuie să privească la fața femeilor şi nici să aibă contacte amicale cu ele și nu recomandau monahismul pentru copii tocmai pentru ca să preîntâmpine relațiile sexuale. Iar sfaturile lor sunt legitime, pentru că e vorba de viața monahilor.

Dar cei care sunt în societate întâlnesc femei, au femei şi copii iar sexualitatea nu mai e o problemă care nu îi priveşte.

De aceea a fi ipocrit în raportarea noastră la celălalt sex şi, în acelaşi timp, a fi un familist înseamnă a spune că nu îţi place să vezi o femeie frumoasă sau să spui că o femeie nu e frumoasă pentru că e curvă sau nu e a ta.

E observabil în spaţiul românesc faptul că avem o ură majoră faţă de femeia desfrânată în mod explicit.

Când bărbatul spune curvă, parcă spune ceva care se termină cu totul în acest cuvânt şi femeia care se culcă cu mai mulţi bărbaţi ar fi numai acest cuvânt.

Ne e teamă ca nu cumva să fim contaminaţi de starea ei sau pentru că nu e şi a noastră o catalogăm în acest fel? Cum reacţionăm când ne întâlnim cu o femeie profesionistă? Ne timorăm?

Personal am avut de multe ori largheţe interioară în compania unor astfel de femei, pentru că nu aveau falsa pudoare cu care te întâmpină cei avizi de senzaţii tari numai în secret.

Şi totuşi: suntem sau nu ipocriţi în ceea ce le priveşte pe femeile frumoase?

Am în faţă fotografia unei femei frumoase, a unui star porno[1]. Are părul negru, lung, ochi albaştri, buze roşii, largi, sâni mari, braţe lungi, bine făcute şi lenjeria intimă e un desu albastru transparent.

Mi-a plăcut această femeie de la primul contact cu fotografia ei. Şi când spun: „mi-a plăcut”, nu vreau să spun și: „vreau să fac sex cu ea”.

Însă îmi place tocmai pentru că simt că avem ceva în comun. Dar ce avem în comun? Când ne dăm seama că cineva ne place? Sau ce ne place în mod fundamental la cineva când îl/o plăcem?

O privesc şi mă priveşte din fotografie. Dar nu pe mine mă priveşte. Iluzia mea e că mă priveşte pe mine. Dar ea nu mă cunoaşte.

Și iluzia că suntem vizați în pictorialele sau filmele porno e tocmai cea care vinde sexualul transformat în marfă.

Distanţa dintre mine şi ea, cea din fotografie, este ca distanţa dintre cer şi pământ. Problema e că mie îmi place de ea şi poate că ei nu i-ar plăcea de mine dacă m-ar cunoaşte.

Şi uneori ne îndrăgostim de cine ne place nouă şi nu și de cine ne place pe noi și acesta e motivul pentru care, de multe ori, acea persoană nu ne răspunde așa cum noi ne-am dori.

Dragostea postmodernă nu mai e percepută ca un dar de la Dumnezeu, după cum percepem noi dragostea, ci ca pe o senzaţie momentană de bine.

De aceea imaginea porno caută să fie plăcută la nivel estetic și plină de sațietate sexuală în conținutul ei.

Faptul că mă priveşte, că îmi dă iluzia că mă priveşte e o senzaţie plăcută. Și din cauză că eu caut plăcerea nu mă uit la detalii despre persoana ei sau nu caut să știu dacă a murit sau mai trăiește.

Culoarea albastră a rochiei de pe ea, albastrul acesta cu tente mov, îmi place. S-ar putea să îmi placă această femeie numai pentru că este îmbrăcată aşa.

S-ar putea să îmi placă pentru că e înaltă sau pentru că are sânii mari. Şi de ce mi-ar putea plăcea o femeie pentru că are sânii mari? E logic ca o femeie cu sânii mari şi în albastruîmi placă?

Vreau să îmi dau seama de ce îmi place această femeie. Și, cel mai adesea, dependenții de pornografie transformă discuția despre imagine sau despre fanteziile sexuale ale unui star porno într-o obsesie existențială.

Pot să-mi placă mai multe femei. De fapt îmi plac mai multe femei. Poate că îmi plac toate femeile şi toţi bărbaţii şi toţi copiii.

Însă trebuie să recunosc faptul că aspectul estetic m-a atras la această femeie frumoasă. După cum punerea în cadru, regizarea unui act sexual poate fi plăcută numai pentru anumite detalii vizuale și nu pentru prestația sexuală a protagoniștilor.

Lucrurile se schimbă însă când te apropii de om.

Dacă de la această distanţă ne poate excita această femeie sau doar ne place, mai de aproape, dacă am discuta cu ea, dacă am cunoaște-o, s-ar putea chiar să o respectăm şi să o iubim în ciuda modului în care își câștigă banii.

Acum o desconsider pentru ceea ce face? S-ar putea să îmi placă cineva şi, în acelaşi timp, să îl desconsider?…

***

8. 2. 2. Despre ideologia saiturilor porno

În acest domeniu atât de vast al pornografiei online poţi să începi de oriunde cu cercetarea lui, pentru că nu poţi să-l epuizezi nicidecum.

În mod continuu apar la nivel online noi şi noi saituri şi bloguri pornografice, încât o punere în discuţie în integralitatea lor ar trebui să se constituie într-o lucrare interactivă şi nu într-una descriptivă ca a noastră, care are un final al ei.

Dar, în același timp, trebuie să remarcăm faptul că nu sunt numeroase locațiile porno construite ideologic în mod profesionist, motiv pentru care amatorismul și sincretismul pornografic fac legea la nivel online.

În lucrarea de față nu ne-am propus o discuție asupra locațiilor „de elită” ale pornografiei online ci o scurtă introducere asupra ideologiei locațiilor porno aflate la îndemâna tuturora.

Și vom trece în revistă câteva saituri porno alese în mod aleatoriu (așa cum, de fapt, ajung și dependenții de pornografie la ele) pentru a sublinia modul în care sunt văzute lucrurile în ideologia porno.

Deschid un sait în care bărbaţii sunt mascaţi iar femeilor li se vede faţa. Măştile reprezintă chipuri demonice sau scheletice înspăimântătoare, care nu te îmbie deloc la sex.

Femeile sunt binevoitoare şi zâmbitoare şi jovialitatea lor de scenă contrastează cu măştile terifiante ale bărbaţilor.

Bărbaţii îşi ascund identitatea. Ei sunt anonimi, ca și consumatorii de pornografie care privesc și pentru care sunt create în mod principal locațiile porno.

Dar aceşti anonimi, aceşti mascaţi, fac sex cu femei cărora li se văd feţele dar nu li se cunoaşte identitatea.

Pornind de la acest amănunt, constatăm că femeile sunt disponibile oricând pentru aventură, deşi ele nu au un nume, pe când bărbaţii sunt duplicitari, se tem de faptul de a fi cunoscuţi.

Ideologia porno accentuează corporalitatea umană împingând-o în anonimat şi evidenţiază în mod diferit bărbaţii faţă de femei, pentru că în prim-plan ies femeile, prezentate, cel mai adesea, ca bunuri de consum ale bărbaților.

Găsim aici, într-o pagină, 13 pictograme erotice dar subiectul principal al discuţiei îl constituie mascatul în verde, care iese din piscină şi trece la acţiune cu femeia care se bronza lângă apă.

Putem trage o a doua concluzie dramatică pentru viața noastră socială, dacă încercăm să punem în practică ideologia porno: că femeile sunt ușor de abordat şi că ele pot face sex cu oricine le abordează, indiferent dacă ştiu sau nu cine e cel care vrea să facă sex cu ele şi chiar să facă sex cu ele fără să-i vadă chipul.

Și nu avem altceva în această ipostază decât filosofia practică a bordelului, unde trebuie să fii anonim,  și unde vii numai pentru servicii sexuale și nu pentru relații cu o femeie sau cu un bărbat.

Tu trebuie să fii un număr, un nume sau nimeni, pentru că nu numele partenerilor contează, ci satisfacerea ta sexuală pentru care ai plătit.

Caut un sait scatologic pentru ca să trecem de la pornografia anonimă spre zona extremelor foarte discutabile.

Şi găsesc o colecţie de saituri scatologice formată din patru saituri: „Brown love”, „Shit passion”, „Scat porn” şi „Shit eaters”. Titlurile sunt pe de-a-ntregul explicite. Aflăm din titlu ceea ce vom găsi aici.

În teritoriul înjurăturilor româneşti, materialele fecale apar pe ici pe colo dar nimeni nu se prea gândeşte la propriu despre ele.

Însă aici consumarea fecalelor şi mânjirea feţei şi a trupului cu fecale e însăşi conţinutul acestor pagini online.

Sunt aceşti oameni nebuni? La o primă impresie nu par a fi. Femeile care apar aici sunt foarte frumoase şi foarte tinere.

Nu credem că nebunia este răspunsul pe care trebuie să-l dăm în cazul acestor oameni. Însă demonismul şi perversitatea patologică a gesturilor lor sunt evidente.

Orice imagine pornografică este un păcat, pentru că cei care fac sex caricaturizează intimitatea umană iar intimitatea nu este un bun public.

Însă în ce măsură cei care fac sex într-un film porno sunt mai puţin nebuni decât cei care mănâncă fecale sau fac sex cu animale sau cu oameni morţi, rămâne o problemă deschisă.

O femeie face sex cu un bărbat şi îşi întinde fecale pe piept şi pe burtă sau un bărbat face sex oral cu o femeie, ambii fiind mânjiţi cu fecale.

Administratorul paginii „Brown love” (maro de la culoarea fecalelor) vorbeşte de  existenţa a 1000 de imagini reale cu împătimiţi de fecale umane.

Imaginile în care se consumă excremente proaspete te fac să vomiţi iar modul greţos în care sunt fotografiaţi actorii te umple de scârbă.

Bucuria celor care consumă excremente nu ştim cum s-o caracterizăm. Bineînţeles că e vorba de un satanism feroce. Iar gradul de înjosire umană la care s-a ajuns în aceste imagini te uluieşte.

Privite însă din perspectiva estetică a imagologiei porno, pornografia extremelor sau cea care expune trupuri deformate sau îmbătrânite vrea să introducă ideea pansexualismului[2] imagologic, adică să îți prezinte sexul cu orice persoană, indiferent dacă e tânără sau bătrână, urâtă sau frumoasă, întreagă sau cu handicap, ca fiind legitim.

Iar învățarea noastră cu orice tip de sexualitate printr-o continuă distrugere a granițelor dintre sexe sau dintre noi și animale sau lucruri e prezentată ca formă de eliberare personală și ca împlinire de sine.

Pentru că ideologia porno asta face în mod fundamental: distruge tabuurile pentru ca să ne lase pradă impulsurilor interioare incontrolabile.

De la extrema fecalelor, care vrea să ne demonstreze în mod apăsat că orice iese din noi e bun, chiar minunat (scatologia pornografică nefiind altceva decât o adulare a umanului la modul său fiziologic cel mai dezumanizat), mergem spre o altă extremă: a obiectelor dure care intră în noi, care ne străpung fiinţa.

Saitul accesat ne prezintă imagini cu maşini sexuale mecanice folosite pentru provocarea orgasmului feminin.

Imensul penis de cauciuc e aidoma unei cizme bărbăteşti şi grosimea lui scoate în evidenţă imaginea încăpătoare a vaginului unei femei dar şi a anusului ei.

Un motiv în plus ca bărbaţii să brutalizeze femeile sau să creadă că ele sunt atât de nesătule după sex încât nu pot fi satisfăcute nici de către un elefant.

Ceea ce ne uimeşte în această situaţie e puterea de autoexcitare a lui Annabelle, care a putut să-şi introducă în vagin un obiect dur, cam de diametrul unui pumn încleştat de bărbat muncitor, dacă nu şi mai mare. Un obiect asemănător şi l-a introdus şi în anus.

E vorba aici de o excitaţie necesară sau de o escaladare a sexualităţii? Înclinăm să credem că e vorba de o grandomanie sexuală mai mult decât de o necesitate sexuală reală.

Avem însă în cadrul pornografiei online și un fel de carte a recordurilor cu toate monstruozităţile sexuale.

Bărbatul cu două penisuri, femeia căreia îi poți introduce ambele mâini în vagin, bărbați cu penisuri enorme, femei care fac sex cu 40 de bărbați odată, femei costelive, în pragul inaniției, care fac sex, bătrâne care fac sex la 90 de ani și care gâfâie ca niște fete mari sau femei de 200 de kilograme care sunt brutalizate sexual etc. sunt tot atâtea exemple terifiante dar și integratoare în sfera sexualului.

Consumatorul de porno înțelegese poate face sex cu oricine, oricum și oriunde și dacă rămâne setat pe ideea aceasta toate ororile sunt potențial posibile.

Așa stând lucrurile sunt mult mai explicabile violarea și omorârea unei bătrâne de către un tânăr, incestul, libertinajul sexual, căsătoria între tineri și bătrâni sau schimbarea de sex.

Prin ideologia pansexualistă a pornografiei se încearcă normalizarea sexualităţii patologice sau o instigare făţişă la performanţe sexuale ieşite din comun, ultraepuizante sau la acte abominabile de cruzime sexuală.

Deschidem un sait cu femei de culoare. Femeile sunt foarte frumoase şi li se pune în evidenţă carnaţia lor brună, lucioasă, prin faptul că sunt îmbrăcate în culori deschise şi îşi dau pe întregul trup cu o loțiune care le face trupul sclipitor.

Ceea ce iniţial ni se ascunde va fi descoperit până la urmă în pictorial. Şi aceasta, pentru că în pornografie tot trupul e la vedere, dându-ne impresia că nu mai avem nimic de descoperit din fiinţa unei femei, dacă am văzut-o goală.

Dar tocmai în aceasta constă marea mistificare a tainei trupului femeii şi a persoanei acesteia în ansamblul ei, căci ceea ce se vede nu e totul sau ceea ce se vede e o pervertire a ceea ce ar trebui să fie femeia în sine.

Graţiozitatea şi eleganţa celei care pozează sunt evidente. Cioburile copilăriei şi ale nevinovăţiei ei pierdute transpar cumva din aceste imagini. Ea ne priveşte în ochi prin intermediul aparatului de fotografiat. Privirea ei ne vizează…și numai noi o putem vedea.

Privirea ei îndreptată spre noi nu ne atinge niciodată. E ca o fantasmă. Numai noi o putem privi cu ochi nesătui sau cuminţi, văzând numai trupul ei sau ceva şi mai mult: urmele de umanitate nemistificată pe care le mai are.

Instantaneitatea privirii, ca şi instantaneitatea frumuseţii, dispar cu timpul. Rămâne chipul ei care te împătimeşte de ea, chiar şi când ea nu mai este. E dramatic acest curs al vieţii şi, în acelaşi timp, foarte firesc.

Căutăm un sait cu transsexuali şi găsim unul, alături de alte trei adrese cu sex satanist.

Un bărbat devenit femeie, dar care încă mai are sexul bărbătesc, face sex oral cu un alt bărbat. Transsexualul îl domină pe bărbatul normal bătându-l cu o biciuşcă neagră.

El e îmbrăcat în haine din piele de culoare neagră.

Amănuntul care ne-a sărit imediat în ochi e acela că transsexualul este vopsit blond, culoare a părului pe care nu o avea, cu siguranţă, adică atunci când era bărbat.

Falsa emancipare a femeii, începând cu exteriorul ei şi nu cu fiinţa sa intimă, apare cel mai evident la transsexuali. Ei vor să pară alţii, fără să devină, eminamente, alţii.

Trecerea de la un sex la altul nu e o trecere integrală, ci are în vedere o eludare forţată a unei sexualităţi anterioare şi improvizarea unei alte sexualităţi, pe care o copii fără să o intuieşti genetic.

Cizmele negre, foarte înalte ale transsexualului vor să oglindească nobleţea actului sexual sau nobleţea noii sale condiţii câştigată artificial.

Lângă cei doi stă pe un scaun o femeie, o altă blondă, dar nu poate vedea nimic şi nici nu poate atinge nimic, pentru că e legată la ochi şi la mâini.

Ea poate numai auzi sunetele erotismului dintre cei doi bărbaţi, dintre care unul a ales să fie pe jumătate femeie.

O răzbunare ca între femei sau mai degrabă o ură pe femeia femeie, cum nu poate fi niciodată transsexualul?

Bărbatul e sclavul transsexualului, după cum femeia heterosexuală e sclava bărbatului heterosexual.

Însă de ce vorbim mereu despre sclavaj sexual şi niciodată despre dragoste?

Pentru că ideologia porno nu cunoaşte decât aspectul violent al sexualităţii, cel reducţionist, sadismul şi extremele sexuale.


[1] O descriere a unei fotografii a superstarului porno Donita Dunes, o femeie cu un caracter puternic pe lângă un trup foarte frumos.

A se vedea: http://www.mademan.com/chickipedia/donita-dunes/.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Pansexuality.

Minute de măreție

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno