O poezie spusă-n barbă [1]

Titlul articolului de față reprezintă senzația pe care am avut-o încă de la începutul citirii volumului de versuri: Cristian Bădiliță, Regele cu o harfă în mâini (ed. a II-a, revăzută), Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2006. Pentru că nu e o poezie pentru un public ci o poezie pentru sine, spusă în barbă, scoasă din el cu obidă, adică creată în și din durere proprie.

Cine e aici autorul?

Un om care îmbină în mod nepersonal imagini scripturale sau teme ortodoxe dar care, în mod evident, prin tenta pe care o primesc vorbesc despre sine.

E cel care caută să-l surprindă pe cititor prin expresii teologice decontextualizate, caricaturizate („Dumnezeul Cel ascuns”…al teologiei mistice devine și „plictisit și golan”) și printr-o redoxologizare negativă a relației cu Dumnezeu, în care, în mod evident, omul se trage de șireturi cu El.

Cristian Bădiliță este un „rânjet de paiață” în Epitaf.

E cel care nu gândește poetic ci include în poezie definiții teologice sau filosofice care nu au nimic de-a face cu starea de poezie. Adică ne vinde în versuri conspectele sale de cititor.

În Doors e un „orgasm de seră”, un tânăr poet pentru care sperma e importantă și care deja se declară murdărit și bolnav de viață sau de literatură.

Cerul său nu e albastru, nu e sus, nu e frumos, nici dumnezeiesc ci un „cearcăn infinit”, pentru că și epifaniile sunt „ceasuri subțiri”, nu pentru că sunt străvederi ale slavei lui Dumnezeu ci pentru că sunt „precum razele unui astru surmenat”.

Un univers bolnav, surmenat, stâlcit de urâțenie reieșit însă din inima unui tânăr blazat.

Însă dincolo de acest univers încercănat, maladiv, avem și un Paradis bolnav, conform cu inima autorului, în care „Îngerii beau gratis”, dacă nu țuică fiartă (pe zi de iarnă) sau bere (pe zi de vară)…cel puțin un „ceai de mătrăgună” (p. 11), „păcătuind” și ei cum pot.

Cu alte cuvinte: desemantizarea limbajului teologic e acasă în poetizarea sa.

„Pielea de șarpe” ține de cald un timp până devine „amară”.

Îngerii „pudibonzi și blonzi”, cei care beau „ceai de mătrăgună”, întind pielea de șarpe (evident o aluzie la păcat, care e amar în cele din urmă) „sub șoldurile îngerițelor la micul dejun”. După cum se observă, Cristian Bădiliță a sfârșit și dilema „sexului Îngerilor”, pentru că există și „îngerițe” în paradisul său personal.

Autorul trăiește în această „muta încercănare”.

Iubita lui apare în p. 12. Dar nu cu fața ci cu umerii adormiți, care trăiesc lenevia somnului aidoma unor „câini obosiți”. Iubirii i se spune „marș”…după care „bună dimineața” iubitei, care tot nu are față ci este un trup „întors din pământ” (p. 12-13). Acest trup are brațe care atârnă ca niște „cuțite înflorite”.

„O zi plină de maci și cuvinte” e prima (din punctul meu de vedere) formulare poetică ce m-a făcut să tresar…frumos. Și am și dreptul să mă bucur de ea, dacă până acum universul bolnav a avut cearcăne iar iubita, care încă doarme…pare a fi pregătită pentru căsăpire neanunțată.

Moartea, până și ea, pare viața lui, în care viermuiește ca viermele în mărul roșu (p. 13).

Se declară un vierme care „sughite sătul” în mărul vieții.

Și poemul se încheie cu trecerea „îngerilor” prin baie: „huse/ pentru aripile/  îngerilor/ proaspăt spălate” (p, 14).

Atât primul poem al cărții cât și poemul de la p. 15 răstălmăcesc imaginea lui Iuda, vânzătorul, arătându-ne încă odată că autorul este fascinat de…antihriști.

În primul poem, „cerul plesnit de fulger…[varsă] în palma lui Iuda sângele aștrilor” (p. 6), dându-ne impresia că este o zeitate, pe când la p. 15, Iuda lăcrimează în genunchi și „cere umbrei sale iertare”, ca și când rugăciunea e o închinare la noi înșine.

În a doua strofă din „Sângerând cuvinte”, cuvintele devin cuie pentru autor și crucea din el, pentru prima dată, Îi este arătată lui Hristos.

Deși, după titlu, poemul de la p. 16 sună liturgic: „Epicleză”, conținutul său e plin de îmbulzeală și nu de așteptare smerită a harului. Și asta pentru că cimitirele sunt „scoase la mezat”, diavolul poartă „în vârful cozii/ sufletul cu spini încoronat” (presupun că se referă la sufletul lui…și nu la al Domnului), la Liturghii ard „aripile Îngerilor”, în Rai se urlă iar păsările par a fi singurele care se roagă sub cer, în timp ce „porumbei desculți” ne cad în orbite.

Autorul dorește, parcă cu obstinație, să ni se facă nesuferit. Pentru că nu intuiești că l-ai interesa…ci el își vorbește cartea în indiferență totală față de tine, cititorul.

Bădiliță are o problemă deloc mică cu Sfinții Îngeri.

Dacă până acum băuseră doar ceai…la p. 17 doi Îngeri, într-o berărie, contemplă învierea Domnului sau a morților (nu știm care) și își aprind unul altuia…țigările. Pe când el e un cadavru care țipă și care aleargă către „frumosul cearcăn” sau „frumoasa palmă” a lui Dumnezeu.

E un „vinovat de sine”, prin simpla sa existență în „Învierea de tinichea” (p. 18) iar Heruvimii, tot aici, sunt „de plumb și tinichea”.

De ce nu își mărturisește autorul decadența interioară în mod explicit?

De ce trebuie să destructureze imagologic întreaga existență pentru că nu se simte bine, împlinit, iubit, admirat?

Biserica se ridică în pat, printre cearșafuri și e dedicată doamnei în poemul „Implorare”.

Dau peste alt vers mirosind a simplitate și a realism interior: „zorii mă amestecă trist în cafea”…adică starea netrucată a lui Cristian Bădiliță. Și bineînțeles că după un astfel de vers, „penele albastre”, masa mirosind a lemn de coșciug și amiezile „mântuite” în vin nu fac decât să fanfaroneze realitatea, să o mâzgălească.

Prea multă imagine trucată în poematica autorului nostru.

Prea multă nesinceritate (apanajul poziei mici), pentru că marele poet e o confesiune în mișcare.

Cristian Bădiliță nu simte penibilul faptului de a fi inautentic, de a nu fi el însuși în încercările sale poetice.

Sunt rare scăpările de sine netrucate.

Cerul cu cearcăne la ochi și mirosind a hulă devine, pe când e în iubire pentru femeie, un brizbriz al acesteia: „cerul îți atârnă de urechea ploștită” (p. 20), pentru că zeul stă sub genunchii ei.

Și atunci când femeia L-a înlocuit pe Dumnezeu în inima ta, totuși, ca un laitmotiv expirat te mai întrebi, dacă nu cumva ți S-ar revela Dumnezeu tremurând în cuvintele buzelor ei.