O poezie spusă-n barbă [2]

Partea întâi…

***

„Iertarea de păcate”, un poem simbolist, ne spune că numai seara se fac spovedanii (?) și că cetatea are coapse care se deschid cu „chei”, în timp ce „printre sânii fetițelor de școală/ omizi în crisalidă lovesc cu insomnii” (p. 21).

O yală se sinucide, viperele sunt „palmate”, „țeava limbii” e un fel de mitralieră…și când nu mai ai încotro „se face iertarea de păcate / rotind pe cerul gurii un psalm, cât mai discret”. Observ licărul frumos de hermeneutică din finalul poemului, în care trece expresia „cerul gurii” spre o formă spirituală de percepere a ei, în care cerul gurii devine o cupolă de Biserică sub care autorul se roagă discret.

În „Descânt”, autorul trece spre ritmul popular…și verbul a mântui (de două ori în poem și de 3 ori în carte) e destructurat cu…atenție. Dacă în p. 19 amiezile „se mântuie-n vin”, adică autorul „se salvează” bând vin după amiază, în p. 22 mângâierea dragei/ iubitei o „mântuie” de el însuși și de toate din jur, „mântuirea” fiind o „trecere grea prin existență” care pendulează între alcool și sex.

„Ochii tăi în trup să-mi sape/ gropi adânci” e prima referire la fața iubitei și intrarea în el, în inima lui, a acesteia îl scapă de „mânzul dulcelui desfrâu”.

„Inscripție pe un trup nelocuit”, prin versurile de final care parafrazează arhiuzitatele versuri din Dante, răstălmăcește din nou viața Paradisului. Cei care au intrat „pe brânci”, cu greu, în Paradis, sunt prezentați ca oameni fără speranță…și nu ca oameni plini de bucurie.

Autorul e bântuit de „marchizele maidanelor”, acelea „cu sâni perfizi și lungi picioare”, care sunt „bestii nebune și flecare” și care sunt realități interioare ce cresc „din mâlu-mi diafan” (p. 24).

Când însă se va spiritualiza atât de mult mâlul interior încât va trece prin el razele slavei Sale?

Cristian Bădiliță se întoarce la Golgota în p. 25, ca într-un vis neclar, în timp ce pădurea trece peste Golgota și Dumnezeu e „dezorientat”, pentru că „nu-și mai găsește grota”.

Cât de ascuns sau, mai bine zis, cât de htonian e Dumnezeul autorului?

Reapar Îngerii răstălmăciți, naturalizați, transformați în țărani „cu traistele pe șold”, în timp ce sunt (nu…par) cam „buimaci”.

Primul cuvânt pedant: „involt” („cearcănul involt”), care se pare că se scrie cu î.

„Un cârd de gâște” se subțiază, în mod neașteptat, ca și în cazul „cerului gurii” și ajunge „un cârd de muște”, care se oploșește în vin. Adică își găsește sfârșitul (cârdul de muște) în vinul…autorului sau al altui participant la viață.

După „oploșite” urmează dușcă, dată pe gât cât ai zice pește. Numai că dușca e „de păcat”, o dușcă de păcat (adică alcoolemie ridicată în sânge) băută în cinstea poemului de față, care are „sfârcuri calde”.

„Miroase-a tei zadarnic și-n zadar/ miroase-a lume pârguită-n must” (p. 26) ne reîntoarce la autenticitatea toamnei, pe care autorul o surprinde în mod foarte natural. Numai că „irosirea de femei” premerge imaginii lui Hristos, Care este „Răstignitul [ce] bate-n fruntea mea/ cuiul de foc acum și pururea”.

Și bineînțeles că mă întreb, dacă nu cumva confesiunea va căpăta proporții, în măsura în care „cuiul de foc” al conștiinței începe să funcționeze cum trebuie și să îl facă să uite și de vinul care „mântuiește” după-amiezi dar și de „irosirile printre femei”.

Mama apare în a 4-a Melancolie cu „nuri de ceară” (adică privită cuminte, cuvios…și bine că e așa!), în timp ce iubita are „cearcăne roșii” (p. 27). Numai că poemul devine o pajiște de simboluri și poemul nu te duce spre nimic.

Autorul găsește „un câine mort” „în rigola sufletului” într-o dimineață care nu așteaptă nimic. Însă „gura” femeii, în acea dimineață, „mușca incestuos (?) din pulpa îngerului” (28). Adică, conform apocrifelor scripturale traduse de el, Îngerii (la propriu și nu metaforic) s-au unit cu „fiicele oamenilor”…în timp ce mama, totuși, are „nuri de ceară” și nu „sfârcuri calde”.

Primul verb oribil al poeziei sale: a fojgăi.

Dacă ar fi fost Mircea Cărtărescu, care de la tranzistoare la pixeli nu face decât un pas sau sexualistul Emil Brumaru, care poate vorbi despre un penis sau despre un anus ca despre cea mai copioasă „cină romantică” nu m-ar fi mirat verbul a fojgăi.

Contextul în care l-a folosit e și mai mirabil: „deasupra fojgăiau nori găuriți de ploaie” (tot p. 28).

Moartea vine, în finalul poemului, și face „în jur o baltă/ de lumină sărată”. În tradiția ortodoxă, lumina dulce a morții e lumina dulce a harului din suflet. Însă dacă lumina e sărată, amară sau îngrozitoare e poate din faptul că Dumnezeu e mai jos, în inimă, decât femeia iubită sau decât viața.

În „Elegia lui doi” îi vine rândul morții să fie resemantizată. „Moartea e un multiplu de doi”, pentru că te aruncă cu totul…în neființă? Frângerea „suavă” a vieții e perspectiva avută de autor pe când gândea „în beție impară” (p. 29).

Judecata de apoi apare în primul vers din „Pactul vital”. „În preajma” ei, „albastre aripi ne vor crește-n umeri/ și-ncolonați simetric, câte doi, / vom merge către Tine să ne numeri” (p. 30). O perspectivă personală, desigur, atâta timp cât oamenii vor deveni Îngeri iar încolonarea câte doi (el și iubita?) spre Judecată presupune un parcurs și nu o stare înainte.

Dar, bineînțeles, luăm în calcul și expresia „numără-mă între robii Tăi”…

Numai că a doua strofă distruge orice ar însemna bucurie înfricoșată și sfințenie la Judecata Domnului pentru că atmosfera judecății e un fel de liturghie romano-catolică, scurtă și fără implicare („vom intona cu un elan exact/ câteva imnuri despre înviere”) care degenerează într-o masă întinsă: „iar la sfârșit vom încheia un Pact / stropit cu vin și tăvălit prin miere” (p. 30).

Zeii se întrupează, „se-mbracă…în cămăși de lut” în p. 33…dar și în teologia păgână grecească (și nu numai), atâta timp cât sufletele se reîntrupează de câte ori doresc.

L-am auzit pentru prima dată pe „spovedanie”, contras în „spovadă”, într-o predică romano-catolică, la o liturghie romano-catolică, care m-a oripilat prin inventarea obstinată a unor cuvinte cultuale (care să nu mai semene deloc cu cele ortodoxe) și acum îl regăsesc în metafora „lințolii de spovadă și-nviere”.

„Oțet amestecat cu fiere” devine „omăt amestecat cu fiere”.

Edenurile s-au scufundat în smoală. Lupii albi se îmbracă „în ursitori”, care nu fac altceva decât să ne spele fețele (lupii albi deveniți ursitoare) pe când vom fi…în coșciuge.

Mai rar găsești „firizi” într-o poezie. E vorba de firide. Și mai ales contextul în care apare: „aprigi zei dau chiot și-n firizi”. Adică râd prin toate colțurile…de noi?

Zeii devin iele care „ne înșală”…dar pe care nu le primim decât triști și livizi fiindcă suntem „transfigurați de-o-mpărătească boală” (p. 33).