Partea întâia și a doua

***

În Locus refrigerii lumânările apar în pântecul ghețarilor (p. 34), pentru că inimile noastre luminează ghețari. Moartea e blândă, „trece…blând” aici dar cu accente oculte: pentru că blândețea ei este „ca un descântec”.

Groparii profită de moarte și se îngrașă iar din ei se îngrașă viermii, care îi așteaptă și pe „unii care încă n-au murit”.

Autorul aspiră la o statuie și la „o moarte celebră” în Mitologicale? În același timp își pune problema urcării la ceruri în vremea dimineții…Și, da: dimineața e o vreme bună de…plecat spre ceruri!

„Eucharistic” în p. 37, pentru că autorul este cu „Isus” și cu „escatologic”.

Cenușa acvariului e locul unde dansează „peștele eucharistic”.

Despre ascultare în p. 38 și el strigă „pământ”. Dar nu oricând ci „în toiul petrecerii”.

Hingherii, deși „bătrâni cuminți” la prima strigare, nu sunt chiar așa de omenoși sau de agreabili, pentru că au cearcăne până în dinți sau „cearcăne în loc de dinți”, rânjesc ca niște apucați, „scot limba fiartă în salivă” și cu ochii lor „sașii”, care privesc încrucișat, pândesc potăi costelive, adică niște câini bătrâni ca și ei.

Autorul nu prea agrează bătrânii sau, eufemistic spus, dacă îi agrează nu îi și vede bine.

Cu toate aceste mici inconveniente, noaptea are (îmi place metafora!) „stingher lătrat” (singura porțiune experențială a poemului) și, în același timp, nu pare a fi una oarecare, pentru că începe „un cântec sfânt”. De ce sfânt e lângă ciudat, aiurea?

Câinii sau hingherii sau nici unii și nici alții au avut o tinerețe „barbară”? Cum e când ești barbar?

Câinii devin niște „martiri” în cele din urmă, pentru că hingherii bătrâni, cărora le curge saliva sau limba din gură, în mod paradoxal îi prind și îi omoară. Însă nu oricum! Îi încoronează cu cunună de spini (nu trebuie…și totuși îl întreb pe autor: de ce trebuie să își bată joc de Patimile Domnului tocmai „un teolog”?) și câinii mor „creștinește”, pentru că au „suflete de câini, curate” (p. 40).

În p. 41, poetul (pentru prima dată folosesc cuvântul pentru Cristian Bădiliță…deși nu cred că poezie scrie el) ar vrea „să putrezească în genunchi”. Probabil la rugăciune

Dar…el s-a „plimbat viclean prin oraș” și a văzut cum fiecare se preocupă de ale lor și și-a dat seama că nu are unde fugi. De aceea preferă moartea neștiută, nevăzută, moartea întinsă pe iarbă…aidoma unei împușcături interioare (p. 41-42).

Cine e „pasărea neștiută” (p. 42)? De ce „caporal”?

„Orizont” cu majusculă?

Păsările/ oamenii „cu burțile pline” au burdușit în ei, da, în ei (la oameni mă refer): „mierle, cuci și privighetori”, adică păsări de ambele sexe.

Păsări hulpave.

Păsări aidoma unor „proiectile frumos șlefuite, acoperite într-un nor de tandrețe” (p. 42) sau într-un nor de eufemisme catastrofice.

Un fel de știre TV „impunătoare”, plină de un sarcasm delicat: „Astăzi, în București, din cauza unui drăguț muncitor competent, 10 blocuri au sărit în aer…în timp ce oamenii visau dulce în paturile lor”.

De ce se bucură poetul (pentru a doua oară…) de sarcasmul plin de miere? Îmi dă senzația că se bucură să își scămoșeze rănile…

Aerul e „plin de cântece”, în timp ce căușul palmelor „sugrumă” această melosferă iar cartușiera, în loc să se încingă…„nădușește” instantaneu.

Însă aflăm că nu păsările sunt oameni ci că „milioane de păsări” sunt burdușite în trupurile oamenilor hulpavi și, cu încăpățânare, nu trebuie să zici nici pâs despre asta. Dar când caporalul mușcă din țărână în agonia morții, el trebuie să se gândească la cer ca la locul „visat de-o pasăre împușcată” (p. 43).

Adică nici aici cerul nu e prietenos cu caporalul și nici cu pasărea împușcată.

De ce pasărea împușcată nu e și ea o „martiră”, precum câinii „curați” și cu „cununi de spini” pe cap? Poate într-o altă poemă…într-o altă carte

Cristian Bădiliță nu simte că poemul de față e o construcție și așa „prea artificială” încât să îți mai vină să îl continui. Însă poemul mai are și o a treia parte.

Moartea are ochi mai frumoși decât femeia iubită. Ea are „ochi senini și candizi de privighetoare”, adică ortodocși, ce până acum nu îi avea și coamă de roib (p. 43). Lupta de pe buza morții nu mai e neagră ci „un fericit război”.

Însă luminozitatea nu durează la Cristian Bădiliță, nici chiar când moartea e frumoasă, pentru că fiii ei (și ai lui…că se referă la femeia iubită) s-au născut „în proaspete tranșee dintr-o mamă-schijă și un tată-afet” (p. 43).

Afet = suportul pentru țeava unui tun sau pentru o mitralieră.

Mai mult ca sigur, copiii lor s-au născut morți sau în mod eroic, pe front, pentru că în loc de picioare și mâini au „patru drapele zdrențuite întoarse pe furiș/ în patria lor” iar pietrele tombale, „șlefuite” ca și proiectilele „tandre”, care cad din nori…stau sub „genunchii iubitelor”.

Din caporal nu mai rămâne în cele din urmă decât „o mască autentică” de față și un veston „de iarbă”, moartea, această ultimă moarte „romantică” din poezia lui Cristian Bădiliță fiind proprie primei scrisori de dragoste (p. 44).

Did you like this? Share it: