O poezie spusă-n barbă [4]
Partea întâia, a doua și a treia…
***
Narcis, iubitorul de sine, e învăluit „în pânză de păianjen” (p. 45). Deși chipul lui e „purtat de apă” și el, ca și câinii „martiri”, este un bărbat „cu spini cusuți în jurul frunții”.
Grota, deși „verde”, e „mioapă”, pentru că acolo îl așteaptă ciclopul. Iar ultimele 3 versuri ale strofei a doua vorbesc despre moartea lui Narcis ca despre o băutură: „bea rugul înclinat spre gură/ și chipul oglindit în sine/ și-l pune-ntors peste arsură” (p. 45).
Narcis e „un rug” băut de ciclop pentru ca să-și astâmpere arsura.
Din Narcis rămâne doar „o lacrimă pe zid” și, ca și Ulise, sunt ai Nimănui (?).
Numai că ultimele două versuri ale poemului dau peste cap întreaga introducere în mitologia greacă, pentru că Narcis se prelinge din ochiul autorului, care nu mai vrea să se întoarcă la narcisismul său de altă dată.
Prolog pe pământ e întunecată. E de-a dreptul păgână. Poetul face băi ritualice în sânge: „noapte de noapte îmi spăl inima / în sângele tău” (p. 49). Numai că sângele ei/ al lui (nu știm) e „impur” deși e ca „un ciob de vitraliu”, ciob foarte curios/dubios/păgân pentru că e „scrijelit cu cina mea de taină / necuminecată”.
Dar „biata” lui inimă, în ciuda necuminecării și a spălării în sânge, „se face tot mai roșie, / zi de zi sângele, bietul tău sânge/ se face tot mai alb”. Adică nereligiozitatea marcantă e mai bună decât religiozitatea, pentru că vitalitatea inimii („se face tot mai roșie”) și albirea sângelui se face prin…necuminecare.
Și necuminecarea e atât de „productivă” încât albul e „ca un râu de lapte”, dar care (se reintră pe panta întunecată…a sentimentelor ambivalente ale autorului) se rotește-n cearcăn, aidoma unui „ou de pasăre singură”, care, pentru că nu e comunional, e tot la fel de „frumos” „ca o floare posedată de fulger”.
A se reține: sânge, impur, necuminecare, cearcăn, posedată pentru că sunt vestibulul spre interioritatea autorului!
„Scrisoarea I. Implorarea” e o trecere spre poezia-proză.
Autorul pune semnul de egalitate între moarte și iubire…și apare aici, pentru prima dată în carte, dorul de femeie (p. 50). Îi cere iubitei „un răgaz”, acestei ființe „fără de prihană”, în timp ce trupul său trage a moarte, fiind „clopotul meu de carne și de oase”.
Și aici autorul declară că are un trup „nepătimaș”…care împrăștie tăcerea.
Însă (de ceea ce mi-era frică n-am scăpat!) iubita, „cea fără prihană”, e paralelizată cu „Maria, cea plină de har”, singura „fără prihană” dintre fecioare și femei totodată.
Deși nu se spune asta textual, subliminal însă sintagma „ființă fără prihană”, care indică iubita, te face să o întrevezi pe Maica lui Dumnezeu a Buneivestiri din finalul poemului.
Iar dacă „îți permiți” să Îl decontextualizezi pe Dumnezeu, să Îl reduci la ce forme vrei tu e și normal că ai tupeul și pentru a o paraleliza pe iubita ta cu Maica lui Dumnezeu.
Dali a făcut la fel cu Gala când a prezentat-o ca pe un alter ego al Maicii lui Dumnezeu sau când L-a pus pe Hristos, Care e cu fața spre noi în iconografie, să privească spre întuneric de pe Cruce.
Poemul „Cantilenă” (a se vedea semnificația cuvântului) ne readuce în prim-plan dorul de ea. Numai că el, dorul de iubită, e „ca o urnă” (p. 51) cu cenușă. Ba, mai mult, dorul de ea este „ca o primăvară pe rug”. Numai că acest dor există în Cristian Bădiliță pentru „ca o gură sfințită să bea/ ambrozia de sub crug”.
De ce sfințită, ce e ambrozia de aici și care e crugul?
Dorul de ea capătă noi echivalențe în strofa a doua: este „ca o toamnă ce se sinucide încet/ ca un înger implorând bacșiș / ca un oareșcare poet/ existând pe furiș” (p. 51). E de înțeles că poetul dorește să fie vizibil dar e de neînțeles ca un teolog să îi facă pe câini „buni la suflet” și „martiri” iar pe Sfinții Îngeri bețivani și șpăgari.
Domnul e invocat în cadrul dorului pentru femeie pentru prima dată: „Doamne, cât de dor mi-e de ea”…și cred că e cel mai simplu și autentic vers de până la p. 51.
Dar, deși dorul de ea e devastant și acest dor ar trebui să îl facă să înflorească, să se entuziasmeze, să sară în sus de bucurie, să fie în (mă enervează teribil hula celui de „al nouălea cer”), la Cristian Bădiliță dorul pentru femeie îi face să latre sângele iar cenușa din el să se plictisească și să o simtă ca fiind decăzută cu totul.
Tocmai din această cauză moartea e iubită și iubita e moarte pentru că entuziasmul nu e vizibil la el nici măcar când vine vorba de dor, de dorul pentru femeia iubită.
Pingback: O poezie spusă-n barbă [5] | Teologie pentru azi