Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
*
A vedea
şi
a fi văzut
*
Vol. I
*
Paginile 330-339
*
Cuprinsul întregului volum
***
11. Obsesia vizuală sau haina demonică a ficţionalului
Când vorbim de obsesii vizuale ne referim la imaginile care se întorc în mintea noastră, care ne asaltează din interior, care ne revin în memorie şi de care nu ne putem desface atât de uşor.
*
11. 1. Imaginile obsesive ale liricii eminesciene
În această secţiune a lucrării noastre, după o introducere în tematica vederii la Mihail Eminescu, ne vom ocupa de trei teme/ imagini obsesive ale poeticii sale şi anume: femeia, geniul şi moartea.
Recitirea liricii eminesciene din punctul de vedere al vizualităţii va reliefa multiple aspecte interesante şi profunde ale vieţii şi gândirii sale, după cum o să vedem în continuare.
Vom folosi ediţia Marin Sorescu[1] şi de aceea în cercetarea noastră ne vom ocupa, la fiecare temă anunţată, întâi de antumele şi apoi de postumele poetului.
*
11. 1. 1. Semnificaţiile vederii în poezia lui Mihail Eminescu
În poemul Epigonii apare prima referire esenţială (din antumele sale) la imaginalitatea poetică, pentru că poezia şi, literatura în general, sunt văzute ca cele care îmbracă „cadavrul trist şi gol”[2] al realităţii umane în „haine de imagini”[3].
Iar dacă înţelegem prin aceasta că poezia nu face altceva decât să cosmetizeze realitatea umană ajungem la concluzia că poezia falsifică realitatea ca atare.
Numai că la Eminescu imaginea nu are rolul doar de a acoperi urâciunea, ci ea dezveleşte şi frumuseţea interioară a oamenilor.
Dacă e să ne bazăm doar pe vedere, ne spune autorul, „ochiul te-nşală”[4]. Dar când vine vorba de dragoste şi de relaţia dintre un bărbat şi o femeie, întâlnirea autentică între cei doi e ocupată de o tăcere plină, semnificativă, în care: „numai ochiul e vorbăreţ, iar limba lor e mută”[5].
Întâlnirea dintre obsesiile vizuale şi inspiraţia poetică e rezumată de Mihail în versul: „văd vise-ntrupate gonind după vise”[6], din poemul Mortua est!.
Visele întrupate sunt obsesiile personalizate din mintea poetului şi acestea vor să intre în spaţiul literaturii. Obsesia vrea să devină realitate poetică şi devine, pentru că populează fiinţa celui care o trăieşte.
Când Călin revine la pământeana care îi născuse un copil şi o trezeşte din somn, uimirea femeii îndrăgostite este exprimată în termeni vizuali foarte expresivi: „ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune”[7].
Privirea ei exprimă în acest context faptul că e copleşită de prezenţa lui şi că nu poate să se dezmeticească din surprinderea pe care i-a provocat-o, pentru ca să îşi exprime sentimentele.
Privirea ei vorbeşte mai mult decât cuvintele pe care le-ar putea rosti în aceste momente.
În poemul Strigoii, regina dunăreană[8] este evocată de către regele Arald al avarilor[9] tot într-un context vizual profund: „privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer”[10].
Privirea ochilor reginei era cerul lui Arald sau împlinirea dorului său de a fi iubit de o femeie.
Ochii iubitei exprimă atât seninătatea vieţii, pe care relaţia de iubire ţi-o dăruie, cât şi stabilitatea ei.
Pentru că e iubit Arald are un cer deasupra capului şi pământ sub picioarele sale. El se simte al cuiva şi acest simţământ e adus de iubirea unei femei.
Cel care iubeşte are „sufletul dus”[11] sau „îmbătat”[12] de persoana celuilalt.
Ochii prin care îl priveşti pe celălalt pot fi cuvioşi[13], plini de curăţie şi ruşine feciorelnică sau pot fi „ochi mari, sălbateci”[14], avizi de o relaţie pasională.
O semnificaţie extraordinară a faptului de a vedea pe cineva este exprimată de Mihail Eminescu în sintagma: „ea-l opreşte-n loc cu ochii”[15].
Pământeana blondă[16] îl opreşte cu ochii pe zburător, pentru că îi arată, prin privirea ochilor ei mari, iubirea ce o stârneşte în ea. Îl opreşte, pentru că îi arată, prin intermediul ochilor, iubirea ei. Ochii devin aici o fereastră autentică a sufletului.
Tot la fel de tulburătoare este şi amintirea iubitului, care are şi aceasta amprentă vizuală, pentru că „dulci-s ochii umbrei tale”[17].
Dacă iubirea împărtăşită se vede în ochi şi convinge pe celălalt, iubirea neîmpărtăşită sau păcătoasă face din ochi nişte lumini pline de eres[18].
Relaţia dintre vedere, ochi şi lacrimi este la autorul nostru una profundă, cognitiv-afectivă, pentru că lacrimile o descoperă în faţa bărbatului, pe ea, ca persoană iubită dar şi intensitatea iubirii ei.
„Ochii mari în lacrimi”[19] ai iubitei sau gestul acesteia de a-şi ascunde „ochi-n lacrimi”[20] arată că iubirea ei e vie, e plină de dor, e saturată de nevoia de a fi împărtăşită.
De aceea lacrimile sunt cheia hermeneutică a ochilor femeii, pentru că poartă „taina ochilor [ei] albaştri”[21]. Numai când femeia plânge poate fi văzută/înţeleasă de iubitul ei[22] şi, fără lacrimi, cerul ochilor săi e trist şi gol[23].
Dar lacrimile de dor nu sunt singurele care dezvăluie adâncul femeii în faţa bărbatului, ci şi lacrimile de bucurie ale femeii sunt tot la fel de importante pentru ca acesta să o poată înţelege.
Când femeie e bucuroasă şi se simte împlinită ea „râde doar cu ochii-n lacrimi”[24].
În momentul căsătoriei, autorul o vede pe iubită cum „de noroc i-s umezi ochii”[25]. Ea se simte fericită că s-a căsătorit cu bărbatul iubit şi lacrimile care îi umezesc ochii sunt exprimarea bucuriei sale imense.
Însă nu simpla secreție a lacrimilor dezvăluie bucuria inimii, ci întreaga fiinţă a persoanei iubite concordă cu lacrimile ei şi subliniază lacrimile.
Încrederea autorului în lacrimi e încrederea sa în sinceritatea iubirii, sinceritate care nu are nimic de-a face cu plânsul teatralizat.
Lacrimile sincere sunt lacrimile unei iubiri veridice, sunt unul dintre semnele care atestă faptul că relaţia de iubire dintre două persoane e reală şi copleşitoare.
Regina Maria, înviată din morţi prin magie şi devenită strigoaie îi mărturiseşte iubitului ei rege, Arald, că are ochi „ucizător de dulci”[26]. Ochii dulci sunt ochii iubiţi, sunt ochii plini de iubire, sunt ochii care ne cunosc şi ne vor, care ne urmăresc şi ne simt aproape.
Tocmai de aceea, cei doi iubiţi se pierd/ se prăpădesc unul în ochii altuia: „şi de dragi unul altuia/ ei din ochi se prăpădesc”[27].
Dacă ochii cuminţi sunt ochii care iubesc nevinovat, ochii vădanei /ai femeii văduve sunt galeşi[28], dacă femeia caută plăceri vinovate.
Pădurea, personalizată, îl vede pe poet ca pe un bărbat care „se uit-adânc în ape/ cu ochi negri şi cuminţi”[29]. Ochii săi înţeleg ritmul naturii pentru că îl contemplă. Tocmai de aceea poetul priveşte cuminte apa şi pădurea, pentru că le priveşte cu profunzime şi responsabilitate.
În Atât de fragedă…sufletul iubitului „atârnă de ochii / cei plini de lacrimi şi noroc”[30]. Ei ţin de bucuria ochilor iubitei, care îl fac fericit, pentru că şi ea se bucură de faptul că e făcută fericită. Iubirea se face pentru că se dăruie. Numai pentru că există dăruire reciprocă există şi iubire care împlineşte ambele persoane.
Iubirea reală e iubirea care întunecă ochii pe veci[31], care ne face să nu mai vedem, decât abisal, pe femeia iubită.
De aceea când vezi abisal persoana pe care o iubeşti o observi până şi în micile cute ale gândurilor ei. Poţi să vezi cum gândul ei e ca un „văl pe ochii tăi fierbinţi”[32]. Poţi să vezi cum trece, rapid, ca o străfulgerare, o undă de tristeţe, un gând care tulbură…
În finalul poemului citat autorul vorbeşte despre îndrăgostirea sa la prima vedere. Clipa extraordinară a întâlnirii cu femeia pe care o va iubi e o clipă care a avut consecinţe totale, dar dramatice. De aceea bărbatul îi spune femeii iubite, care nu i-a împărtăşit iubirea până la capăt: „că te-am zărit e a mea vină”[33].
Vederea/ zărirea ei se transformă într-o viaţă de visări la ea. Zărirea ei a dat alt curs vieţii sale, a transformat-o radical. De aceea iubitul o roagă pe femeie să-şi plece privirea asupra lui şi să-l lase să-şi petreacă viaţa „sub raza ei”[34], a privirii femeii.
Vrea ca să o vadă venind, să o privească cum vine[35], pentru ca să o poată admira în voie, deplin. Vederea aceasta e contemplare, e adâncire a chipului ei.
În poemul Freamăt de codru poetul priveşte lacul din pădure și aflat sub razele soarelui şi aleanul/dorul îl fură[36]. Privirea lacului îi transportă gândurile spre iubită, spre trecut, fără ca să-l scoată din clipa prezentă. Privirea aceasta generează amintiri şi îi hrăneşte dorurile, aspiraţiile.
În poemul Despărţire reapar „ochii mari şi umezi”[37], înlăcrimaţi, acei ochi mari pe care Mihail îi evocă mai peste tot şi care exprimă atenţia pe care iubita i-o acordă. Ea îi vede ochii trişti[38] şi adâncimea ochilor săi negri îi mistuie mintea[39], pentru că i-o aprind.
Relaţia de mare profunzime dintre două persoane care se iubesc e subliniată şi în poemul Scrisoarea IV, unde el o întreabă „numai cu ochii”[40] dacă îl iubeşte.
În relaţia unde s-au spus lucrurile importante, micile evenimente se ritmează din priviri, în mod tacit. Se convine imediat asupra unei acţiuni sau a unei decizii, care derivă din simţăminte comune, deja discutate.
Apare în acelaşi poem şi uitarea în jos, smerită[41], care e proprie unei vieţi evlavioase sau a unei pudori sănătoase iar în Scrisoarea V găsim urmărirea cu privirea a femeii de care suntem îndrăgostiţi[42].
Privim adânc în ochii iubitei pentru ca să ne înţelegem rostul în viaţă[43]. Idealizarea femeii însă, privirea ei prin prisma acelor „umbre mândre din poveşti”[44], din poveştile copilăriei noastre este o iluzionare personală.
Putem iubi cu patimă păgână, adorând femeia[45], însă poetul ne atenţionează că ea poate avea când „zâmbiri de curtezană”[46], când „ochi bisericoşi”[47].
Ea „cochetează cu privirile-i galante”[48] când vrea să-i atragă pe bărbaţi, dar poate şi respinge privirile indecente, când are evlavie în ochi, când transmite bunăcuviinţă.
În poemul Mânuşa apare vederea ca privelişte, prilejuită de lupta între animale[49]. Cavalerul Delorges e văzut ridicând mânuşa din mijlocul fiarelor sălbatice[50] şi pe el dama Cunigunda „îl priveşte cu o gingaşă căldură”[51], pentru ca să îi dea de înţeles că îl doreşte ca amant.
În poemul Luceafărul apare realitatea privirii în zare[52]. Cătălina privea în zare astrul care se antropomorfiza. Atunci când Luceafărul se apropie de ea, în camera ei, femeia îl priveşte „cu un surâs”[53], pentru ca, mai apoi, să îl vadă ca pe „un mort frumos cu ochii vii”[54].
Luceafărul a venit în camera ei ca să o privească de aproape[55]. Însă femeia îl percepe pe astrul umanizat ca pe o fiinţă ai cărei ochi o îngheaţă[56]. Femeia vede că ochii săi „mari şi minunaţi / lucesc adânc himeric”[57]. De aceea „ochii mari şi grei” ai astrului antropomorfizat o dor, pentru că privirea lor o arde[58].
În comparaţie cu acesta, Cătălin este „îndrăzneţ cu ochii”[59], adică o priveşte ca pe o potenţială iubită. De aceea o priveşte pe furiş[60] şi doreşte ca ochii femeii să fie nemişcători[61], încremeniţi în privirea sa, adică să-l iubească şi să-l asculte cu nesaţ.
El e, cu adevărat, foarte îndrăzneț în a-şi mărturisi dorinţele sale erotice, pentru că îi propune: „să ne privim nesăţios/ şi dulce toată viaţa”[62], pe când Luceafărul îşi doreşte, în schimbul unei ore de iubire, să îşi piardă nemurirea şi „focul din privire”[63].
Vederea ca perspectivă vizuală[64], vederea de sus[65] şi privirea în sus[66] apar în textul Luceafărului.
El aşteaptă ca să o vadă pe iubită ieşind la geam[67].
În poemul Adio însă, el mărturiseşte că nu o mai poate privi „cu ochii serei cei de-ntâi”[68], cu ochii cu care a privit-o atunci când s-a îndrăgostit de ea.
Obsesia gestului banal sau imaginea obsesivă, repetitivă, apare mărturisită în poemul Ce e amorul?, unde poetul o descrie într-un mod inconfundabil:
Te urmăreşte săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâni,
Un tremurat de gene[69].
Pe lângă plopii fără soţ…subliniază iubitei faptul că nu l-a văzut, că nu l-a cunoscut, nu i-a înţeles semnificaţiile gesturilor sale, deşi toţi ceilalţi şi-au dat seama de iubirea pe care o nutreşte faţă de ea[70].
El o iubea „cu ochi păgâni”[71], în mod pătimaş. Însă în momentul când nu a mai iubit-o, a început să o privească „nepăsător/ c-un rece ochi de mort”[72].
În poemul Glossă apare ideea de spectator care priveşte viaţa, întâmplările vieţii şi căruia „multe [îi] trec pe dinainte”[73].
Vederea vieţii ca un spectacol e resubliniată în acest poem, pentru că suntem îndemnaţi să vedem lumea ca pe un spectacol, fiindcă trebuie să fim „privitor[i] ca la teatru”[74].
În Odă îl găsim pe poet privind la „steaua singurătăţii”[75], adică gândindu-şi şi văzându-şi viaţa ca sfârşindu-se în singurătate, fără cineva lângă el. De aceea, pentru a muri liniştit, vrea ca să plece din faţa lui „ochii tulburători”[76] ai iubitei, pentru ca să poată astfel să se împace cu sine însuşi.
În poemul Iubind în taină…poetul citea în ochii iubitei „o vecinicie/ de-ucigătoare visuri de plăcere”[77], adică consimţirea că îl doreşte, pentru ca, mai apoi, el să spună despre sine: „şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi”[78], adică tristeţea, dezamăgirea, lipsa de încredere în împlinirea sa în iubire.
În De-or trece anii…el apare ca îndrgostit de ea „din clipa-n care ne văzum”[79]. Ea priveşte „zâmbind în unde”[80], în undele oglinzii, pentru că ştie că e frumoasă.
Privirea ca privelişte reapare în antepenultima strofă a poemului Lasă-ţi lumea…căci se arată „privirii noastre / stele-n ceruri, stele-n valuri”[81].
Pentru că iubita este departe în momentele de cumpănă ale vieţii sale, de aceea „n-or să te vază ochi-mi trişti”[82].
În comparaţie cu clipele singurătăţii, ochii plini de iubire „scânteie de vii”[83], de atâta viaţă, de bucurie.
Şi când e bucuros, când e fericit pentru că e iubit foarte mult, atunci poetul îi mărturiseşte iubitei sale aceasta bucurie, spunîndu-i: „cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei”[84].
Despre receptarea lui de după iubire, de către femeia care l-a iubit, vorbeşte în poemul Din noaptea…:
Şi dacă ochii ce-am iubit
N-or fi de raze plini,
Tu mă priveşte liniştit
Cu stinsele lumini[85].
El doreşte să fie receptat frumos chiar şi când nu mai sunt raze de iubire în ochii iubitei. Pentru că, odinioară, vedeam cum „ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”[86]. Ei cautau să mă vadă undeva, pe aproape.
În Nu mă înţelegi el recunoaşte că „în ochii mei acuma nimic nu are preţ”[87], pentru că e dezamăgit de toate. Nu îl mai leagă de trecut „lanţuri de imagini”[88] şi nici nu se mai întunecă privirea sa la vederea ei[89].
[1] Vom nota cu Eminescu 1, p…vol. : Mihai Eminescu, Lumină de lună, vol. I [Antume], ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Sorescu, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1993, 188 p. şi cu Eminescu 2, p…vol. : Mihai Eminescu, Lumină de lună, vol. II [Postume], ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Sorescu, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1993, 495 p.
[2] Eminescu 1, p. 30.
[3] Ibidem.
[4] Idem, p. 33. Şi în Povestea teiului aflăm că ochii, vederea ochilor nu este credibilă: „Oare ochii ei o mint, / Sau aievea-i, adevăru-i?”, cf. Idem, p. 85.
[5] Idem, p. 66. Un vers din poemul Călin (File din poveste), unde asistăm la relaţia de dragoste şi la căsătoria dintre o pământeancă şi o fiinţă extraterestră, în persoana zburătorului, a lui Călin.
În poem apare ideea că o fiinţă pământeană poate rămâne gravidă cu o fiinţă extraterestră, un loc mitologic aberant, care, din păcate, este adânc şi atent exploatat în filmografia contemporană dar şi în domeniul pornografiei clasice, adică a revistelor de desene pornografice.
Naşterea extratereştrilor de către pământene, dar nu şi zămislirea lor, imagine care apare în filmografia actuală, se întâlneşte în mentalul postmodernului cu imaginea femeilor care fac sex cu fiinţe monstruoase, extraterestre, din revistele de desene pornografice.
[6] Idem, p. 33.
[7] Idem, p. 68.
[8] Idem, p. 73.
[9] Idem, p. 71.
[10] Idem, p. 72.
[11] Idem, p. 57.
[12] Ibidem.
[13] Idem, p. 56.
[14] Idem, p. 64.
[15] Idem, p. 65.
[16] Idem, p. 70 : „La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale”.
[17] Idem, p. 65.
[18] Idem, p. 66: „cu ochii plini d-eres”.
[19] Idem, p. 88.
[20] Idem, p. 66.
[21] Ibidem.
[22] Idem, p. 67. Versul la care facem referire aici este acesta: „Dar de seci întreg izvorul [izvorul lacrimilor n.n.], atunci cum o să te văd?”.
[23] Idem, p. 66.
[24] Idem, p. 69.
[25] Idem, p. 70.
[26] Idem, p. 77 şi 79.
[27] Idem, p. 86.
[28] Idem, p. 90. E vorba de poemul Pajul Cupidon…în care apar versurile: „Dară galeşi îi sunt ochii / Ca şi ochii de vădană”.
[29] Idem, p. 91.
[30] Idem, p. 96.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem.
[33] Ibidem.
[34] Idem, p. 97.
[35] Idem, p. 98.
[36] Idem, p. 99.
[37] Idem, p. 104.
[38] Idem, p. 122.
[39] Ibidem.
[40] Idem, p. 123.
[41] Ibidem.
[42] Idem, p. 125 şi 128.
[43] Idem, p. 126.
[44] Ibidem.
[45] Idem, p. 127.
[46] Ibidem.
[47] Ibidem.
[48] Idem, p. 128.
[49] Idem, p. 129.
[50] Idem, p. 130.
[51] Ibidem.
[52] Idem, p. 131.
[53] Idem, p. 132.
[54] Idem, p. 133.
[55] Ibidem.
[56] Idem, p. 134.
[57] Idem, p. 135.
[58] Idem, p. 136.
[59] Idem, p. 137.
[60] Ibidem.
[61] Idem, p. 138.
[62] Ibidem.
[63] Idem, p. 141.
[64] Idem, p. 143: „Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă”.
[65] Ibidem: „Hyperion vedea de sus/ Uimirea-n a lor faţă”.
[66] Idem, p. 144: „Ea, îmbătată de amor, / Ridică ochii. Vede…”.
[67] Idem, p. 148, 151.
[68] Idem, p. 149.
[69] Idem, p. 150.
[70] Ibidem.
[71] Idem, p. 151.
[72] Idem, p. 152.
[73] Idem, p. 153.
[74] Ibidem.
[75] Idem, p. 155.
[76] Idem, p. 156.
[77] Ibidem.
[78] Idem, p. 157.
[79] Idem, p. 162.
[80] Idem, p. 163.
[81] Idem, p. 164.
[82] Ibidem.
[83] Ibidem.
[84] Idem, p. 166.
[85] Idem, p. 178.
[86] Idem, p. 179.
[87] Idem, p. 180.
[88] Ibidem.
[89] Ibidem.