O poezie spusă-n barbă [5]

Partea întâia, a doua, a treia și a 4-a

***

În paginea a 52-a, autorul ne face cunoștință cu o pasăre dubioasă, care „a cotrobăit prin ceruri toată dimineața”…și cerul părea „gol” (concluzia logică), dacă nu ai „cui să te rogi” în acest cer.

Pentru că întrebarea care ne urmărește în poezia sa e tocmai aceasta: Unde mai e loc pentru Dumnezeu? Sau unde a plecat Dumnezeul lui Cristian Bădiliță?

Însă nu numai pasărea cotrobăie prin cer, ci și „cârtița de lemn traversează zenitul”.

Deși în Scrisoarea a IV-a. Bunica, noaptea e „luminoasă”, „clară”, totuși ea „miroase-a înger subpământean” (p. 53), a drac. Și locul unde autorul locuiește acum a mai fost locuit și de altcineva înainte…deși este un alter ego al Sfântului Iona, pentru că stă într-un „pântece”, pântece care are legătura cu înmulțirea evanghelică a celor doi pești și a celor 5 pâini.

Dar poetul e hulpav, nu dă la nimeni din minune, pentru că de unul singur mănâncă cei doi pești și cele 5 pâini. Și mănâncă în continuu…și tot îi e foame…și nu se mai satură „ca la început”. Care început?

Și pe această stare interioară de foame apare singura persoană cu nume din poezia acestei cărți, o persoană din trecutul său, o persoană dragă: „bunica Maria”. Aceasta (într-un prezent-trecut) „stă la căpătâiul meu și îmi spune povești”. Iar starea de audiant îl face să se cufunde în palmele ei la fel „ca-n iazul copilăriei”.

Dacă până acum poemul nu ne spusese nimic despre el…finalul amintirii ne spune: îmi e dor de bunica Maria și de copilăria cu iaz calm și răcoros.

Și avem surpriza, ca în proximitatea amintirii, și prezența lui Dumnezeu să țâșnească la finalul finalului: „Doamne, ce bine-i în palmele Tale!”.

Dar de la atmosfera intimă a palmelor lui Dumnezeu, autorul sare din nou în zădărnicie prin Noapte pe rug.

Dimineața, în acea dimineață când e bine să mori (despre care vorbeam mai înainte) suntem de negăsit. Soarele de după noi stă înfipt „în lănci otrăvitoare”. Și ultimul vers al primei strofe ne pune în față al doilea cuvânt pedant al volumului: șancru. Adică soarele are „o ulcerație luminoasă”.

Pedanterie neavenită.

Se moare primăvara. Ne uităm trupurile „în scoici,/ în cranii, în ore, în cuvinte”.

Și acum, când scrie, autorul se pune în postura de a fi „la capătul răsuflării”, acolo unde nu el, ci aerul (!)„mimează sinuciderea” (p. 54).

În pagina următoare însă, „în spațiul dintre privirile noastre” luna devine tot mai solară. Și din nou întâlnim cearcănul dar și roua, care e „de mii de ori crucificată” de „chipul nostru îmbujorat de patemi”. Adică de poftă

Poetul expediază perpetuu discuția despre interiorul său în natură, în cer, în apă, chiar într-un spațiu de iad sau nicăieri…pentru ca să nu se confrunte cu sine.

Teama de sine, de cum arată, de ce ar putea să descopere despre sine dacă s-ar trata la modul serios, îl face să amâne clipa vederii de sine. Tocmai de aceea nevoia lui de simbol, de divagația simbolurilor fără nimic în ele, adevărate baloane de săpun, care ne fentează așteptările.

Și cu cât e mai departe de sine cu atât mimează starea de bine sau disperarea, pe când, atunci când se apropie de sine și de iubirile sale vorbește simplu, tăcut, cu vibrație cuviincioasă.

Următoarele cinci versuri nu au nicio șansă să îmi spună ceva, pentru că autorul are obiceiul (observabil la tot pasul) să creeze și versuri la normă, doar să facă poemul mai mare.

Iar dacă poemul nu știe unde să se oprească, dacă e simțit de cititor cu părți în plus…înseamnă că poemul la el nu e stare de spirit ci e construcție lipsită de viață.

Poemul Transfigurarea, în loc să aibă un singur sens, e o babilonie de sensuri cu simbolism religios. Un astfel de poem trebuia să impună prin simplitate și nu printr-o comasare de simboluri. Se observă aici doar că începutul e ca finalul…din care răzbate ideea că învierea e albastră, adică e lucrare dumnezeiască.

Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (1)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 339-347

*

Cuprinsul întregului volum

***

În Postume însă realitatea vederii debutează în poemul Frumoasă-i…unde poetul priveşte „cu ochiul uimit”[1] către răsărit şi se uită „cu sufletul dus/ la cerul pierdut în apus”[2].

În poemul Lida, aceasta vede „icoana mării/ şi pe faţă-i plâng gândiri[3], pentru că îşi aduce aminte de un trecut iubit.

În postume găsim adesea reiterată ideea că poetul îşi prevede iubita şi că doreşte să o întâlnească cât mai repede, pentru că o consideră un dar de la Dumnezeu[4].

El o vede/ îşi face o idee în mod intens despre ea deşi „n-am văzut-o de când eu sunt”[5]. Prin evidenţierea acestui fapt însă, autorul subliniază adevărul existenţial, cum că adolescenţii sunt profund implicaţi în această oglindire în ei a chipului femeii de care vor să se îndrăgostească.

Tocmai de aceea autorul îşi vede viitoarea iubită „în oglinda sufletului”[6], privind în  străfundurile fiinţei sale, pentru ca să-i intuiască chipul. Asta nu înseamnă însă că poetul se pierde în pure fantezii despre aceasta, ci că el ia cunoştinţă de fapt de propriile sale aspiraţii despre femeie.

Femeia iubită trebuie să fie conformă cu sufletul său. Şi, din acest motiv, el caută în sine ceea ce doreşte, de fapt, de la o femeie pe care ar iubi-o.

În poemul Prin nopţi tăcute el mărturiseşte aceeaşi căutare ferventă a femeii iubite, care trebuie să-i aducă împlinirea:

Ochiu-mi o cată

În lumea lată,

Cu mintea beată

Eu plâng şi cânt[7].

E beat de iubire, de dorul de a iubi, de dorul de a fi fericit şi cere această împlinire de la o femeie.

Tocmai de aceea sondarea propriilor aspiraţii despre femeie e atât de importantă în viaţa tânărului Eminescu pentru că fericirea sa personală se leagă de prezenţa ei în viaţa lui.

Tinerii, implicit, sunt învăţaţi prin aceasta să fie foarte serioşi şi atenţi cu modul cum privesc tipul de femeie de care vor să se îndrăgostească, pentru că în funcţie de această tipologie feminină, aleasă de către ei, îşi definesc propriul lor viitor.

De la privirea în „oglinda mării”[8], care produce o vedere nodală – atâta timp cât în imaginea apei se întâlneşte pământul cu cerul – se trece în poemul Viaţa mea fu ziuă la privirea în ochii iubitei şi la cataclismul personal pe care îl produce această luare de contact cu adevărul interior al acesteia: „o rază din privirea-ţi viaţa mi-a-nnegrit”[9].

Înţelegerea că nu e dorit în aceeaşi măsură cu care el o doreşte l-a întunecat, i-a stricat încrederea în dragoste. Tocmai de aceea vrea ca aceeaşi femeie, care l-a înnegurat, să îi lumineze iarăşi inima:

Vin’ dară

Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară

Şi sufletu-ţi blândă magie

Ce-nvie[10].

Privirea ochilor poate să învie încrederea celui rănit, dacă această speranţă e redeşteptată într-un timp relativ scurt.

El o cheamă pe femeie, doreşte ca ea să se piardă în ochii lui „străluciţi în lacrimi grele”[11]. Poate să se încreadă în ochii lui pentru că a suferit foarte mult din dragoste şi pentru că această suferinţă l-a maturizat, l-a făcut să înţeleagă cât de importantă este pentru el.

Iubirea acceptată înseamnă împlinire personală.

Şi când se simte împlinit este atunci când este cu iubita sa şi ei doi sunt îmbrăţişaţi şi sunt „privire în privire”[12].

Îmbrăţişarea tăcută însă e plină de cunoaştere reciprocă, pentru că ochii ei îl învaţă pe poet să iubească[13].

Atenţia la ochii iubitei se dovedeşte fundamentală în cadrul relaţiei de iubire. Ei îi vorbesc în mod continuu despre profunzimile sufletului feminin. De aceea el poate spune că ochii iubitei sunt „gânditori”[14] sau că sunt nişte gardieni[15] care îl opresc de la anumite gesturi.

În poemul Lacul aripelor ochii ei sunt şi înşelători[16], pentru că nu le poate ghici/ intui întotdeauna gândurile. Însă ea este lumina ochilor lui[17] şi pe ea a văzut-o/ a prevăzut-o înainte ca să o întâlnească[18].

Însă în tabloul dramatic[19] Andrei Mureşanu poetul vorbeşte despre vederea ca înţelegere şi mărturiseşte că vede profund prostia umană[20] şi, în acelaşi timp, că răul predomină istoria umanităţii: „rău şi ură / dacă nu sunt, nu este istorie[21].

Deşi nu putem fi de acord cu identificarea iubitei cu fiinţele cereşti, pentru că este o exprimare impioasă şi nerealistă pentru noi, poetul însă caută la ochii cereşti ai iubitei[22] şi privind-o înnebuneşte de amor[23]. Ochii ei fierbinţi sunt de acord cu iubirea lui[24].

Dacă într-un poem ochii ei „privesc întunecat şi visători[25], într-altul, în poemul intitulat: Iubitei, el îi cere să-şi îndulcească ochii[26].

Numai când ochii ei sunt calmi şi senini sau fierbinţi de dragoste şi pătimaşi pentru el, poetul se simte în siguranţă şi se consideră ameninţat, când ochii ei se schimbă, când se întunecă, când devin necitibili.

De aceea doreşte ca să viseze în veci la ochii ei cei vii[27], iubitori sau să se scufunde în ochii ei[28]. Dar, în acelaşi timp, îi cere şi iubitei să-l privească în mod adânc în ochi şi să vadă în ei „dorul lor profund”[29].

Autorul consideră că faptul de a fi obsedat de ochii ei se va perpetua şi în viaţa de după moarte, pentru că acesta presupune că ochii iubitei îl vor nelinişti şi în „somnul morţii”[30].

În poemul Aveam o muză iubita are „privirea veselă şi plânsă[31]. Tot aici poetul o priveşte şi îi vede „faţa-i luminată[32].

În acest poem autorul ne propune şi perspectiva vederii ca înţelegere, pentru că, ne spune el, în „lume nu văd lumea căutată”[33].

Mihail înţelege că nu există lumea pe care şi-o doreşte, pe care ar dori să o vadă, să trăiască în ea.

Poemul Doi aştri vorbeşte despre modul cum poetul vede ochii unei femei şi consideră că aceştia sunt „doi aştri”[34], care au un surâs blând[35].

În Când crivăţul cu iarna…poetul îşi imaginează diverse ipostaze privilegiate, în care personaje feminine mitice se îndrăgostesc de el. Unul dintre aceste personaje este şi Ileana Cosânzeana[36].

În poemul Ecò reapare vederea ca privelişte pentru că poetul afirmă: „mă uit într-al văilor rai”[37], pe când, în poemul Odin şi poetul găsim privirea care te face să tremuri în faţa ei[38] dar şi pe aceea care „ameţeşte cântul de-admiraţie”[39].

În Memento mori – în acest poem gigant, în care poetul cutreieră de-a lungul istoriei – îl găsim pe acesta imaginându-şi faptul că piramidele, dacă ar avea glas să vorbească, să ne vorbească, ne-ar povesti despre ceea ce au văzut de-a lungul timpului[40]. Tot aici, fluturii, „ard, sclipesc în soare, orbind ochii ce îi vede”[41].

Găsim însă şi sintagma: „imagini de talazuri”[42], dar şi pe aceasta: „luminând în ochi de codri”[43]; în ultima, Eminescu referindu-se la razele aştrilor cereşti, care ating pâlcurile de copaci, despărţite de pajişti, ale codrilor.

Conducătorii daci au, în ochii lor mari, raze triste şi adânci[44]. În ochii unuia dintre ei, care supravieţuieşte masacrului roman, se văd fulgere[45].

Şi tot în acest poem fluviu îl găsim pe Robespierre[46] la apusul soarelui, care „priveşte lumea în duioasa ei uimire”[47].

În Povestea magului călător în stele ne întâlnim mai întâi cu vederea ca scrutare a vieţii, pentru că magul „nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi”[48].  El are „ochii mari ce-şi primblă privirile-i unite”[49], pentru că priveşte atent, scrutător.

Magul „priveşte furtuna oprită”[50] dar şi cerul[51]. El e prezentat ca o fiinţă cu o vedere profundă, atentă, scrutătoare.

Pe faţa bătrânului acesta vede cum „trece [o] zâmbire senină”[52]. Ochiul său surprinde gândul aceluia care i se iveşte pe faţă. Zâmbirea senină este prefaţa, avanscena gândului bun din inimă.

Dar când bărbatul deschide ochii – în acelaşi poem – atunci, „deasupra lui vede / doi ochi mari albaştri, adânci, visători”[53]. Aceştia sunt ochii iubitei, care ajung în faţa vederii sale într-un mod suprinzător.

Nu mai înţelegem dacă e vis sau realitate ceea ce vede poetul, însă înţelegem faptul, că, pentru el, vederea ochilor ei este una fundamentală.

Chiar dacă iubita nu a venit în mod intempestiv în faţa lui, transpunerea într-o astfel de conjunctură era sau este mereu aşteptată.

Poetul e gata oricând pentru o asemenea surpriză din partea iubitei sale.

Găsim în poemul de faţă şi vederea ca scrutare a istoriei:

„Vezi steaua că munţii şi-ntoarse şi marea

Îmblând neclintită în vecinicu-i mers.

A anilor  spaţ’le destină un soare:

La una-i mai mic şi la alta mai mare

Căci sorii scriu timpu-n acest univers”[54].

Vederea ca privelişte e regăsibilă în contemplaţia magului:

„Priveşte. – Codrii mângâi cu vânt de primăvară

A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi”[55].

Zborul magului pe o stea ne oferă din partea autorului o vedere astronomică, o vedere din spaţiu, cu asemănări evidente cu cea din poemul Luceafărul[56]:

Deasupra vedea stele şi dedesuptu-i stele,

El zboară fără preget ca tunetul rănit;

În sus, în dreapta,-n stânga lanurile de stele

Dispar. – El cade-un astru în caos azvârlit”[57].

Magul priveşte luna şi o vede ca pe un astru liniştit, socotind că el s-a născut pe lună[58]. De aceea îşi mărturiseşte dragostea pentru ea şi o priveşte „cu ochii plini de lacrimi”[59], urmărind faptul cum luna trece în drumul ei[60].

Atunci când magul se întâlneşte pe lună cu un ascet, la întâlnirea cu el „îl măsoară cu ochiul”[61] pe acela, adică îl priveşte cu atenţie din cap şi până-n picioare. Bătrânul ascet locuitor pe lună admite că „pala nebunie”[62] se prea poate să-l fi atacat şi să-i fi înfipt „ochii [ei] cumpliţi, în fruntea-mi veştezită, în crieri rătăciţi”[63].

Bătrânul ascet îşi simte mintea stăpânită de demonism, pentru că „cugetarea cu raze reci pătrunde [în mintea lui n.n.], / [şi] loveşte chipul dulce creat de fantasie”[64].

Această cugetare rece îi răceşte inima, îi strică gândurile sale personale de împlinire în dragoste alături de o femeie iubită.

În poemul Dacă treci râul Selenei…luna şi cerul înstelat sunt văzute ca o personificare a unei femei de proporţii cosmice:

„Luna cu părul ei blond desfăcut, care curge în valuri

Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase şi cântec,

Care tremură-n veci în aerul fin al serei.

D-umerii goi abia se ţine o mantie albastră,

Mâinile albe de ceară se joacă cu cozile blonde

Şi cu mărgeanul ce cade pe sâni şi cu creţii de mantă”[65].

Poemul Ghazel ne aduce în prim-plan pe femeia iubită, care e atinsă de poet cu mâini înamorate şi a cărei privire „înoată ud, când blândă, când ostilă[66], pentru că e bucuroasă de ceea ce trăieşte.

În Dumnezeu şi om, Eminescu vede tema naşterii Domnului portretizată într-o carte bisericească veche, însă ia atitudine faţă de modul antropocentric în care apare aici Pruncul Iisus şi Prea Curata Sa Maică. Din acest motiv, Cel născut este „[cu] faţa mică şi urâtă[67] iar Fecioara Preacurată e „ţeapănă, cu ochii reci”[68].

Creştinul ortodox, omul cu „inima creştină”[69] vede/ prevede/ retrăieşte venirea celor trei magi la Domnul[70], pe când artistul de astăzi, cu mentalitate seculară, nu Îl mai concepe pe Iisus ca Dumnezeu şi om, ci Îl vede cu ochi distant, rece: „în ochiul lui cuminte Tu eşti [doar] om – nu Dumnezeu[71].

O privire de deasupra oraşului, survolatoare, regăsim şi în poemul Privesc oraşul – furnicar[72]. În acest poem, poetul ne panoramează furnicarul de oameni al oraşului, care este creat de o procesiune religioasă ortodoxă, probabil cu ocazia Bobotezei, pentru că se vorbeşte aici de „sfinţire de-apă”[73].

În poemul Pustnicul, „gingaşa cochetă”, care abia a depăşit vârsta de 18 ani, „priviri trimite, timide, şirete”[74]. Privirile ei sunt insinuante, caută un destinatar, adică un bărbat care să le decodeze.

Aceleaşi priviri subversive apar şi în poemul În căutarea Şeherezadei, în care poetul mărturiseşte că „din ochi i-am sărutat priviri şirete[75], pentru că s-a făcut complice modului de a vedea al femeii.

Tot aici, el vede, de la depărtare, Orientul iar ochii Şeherezadei sunt ipostaziaţi ca: „isvoară de mistere”[76].


[1] Eminescu 2, p. 7.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 8.

[4] Idem, p. 11.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 12.

[7] Idem, p. 25.

[8] Idem, p. 21.

[9] Idem, p. 25.

[10] Idem, p. 30.

[11] Idem, p. 35.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 36: „Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălidă / Ochii tăi gânditori”.

[15] Idem, p. 37: „Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur, / Iar ochii-ţi, gardianii, mă opresc şi mă sumut”.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 42.

[18] Idem, p. 43: „Te vedeam cu a mea minte; / Şi acum când te-am găsit / Pare-mi că mi-aduc aminte / Cum că-n vremi de mai nainte / Te-am văzut şi te-am iubit”.

[19] Idem, p. 48. Aşa denumeşte poetul însuşi acest poem.

[20] Idem, p. 51.

[21] Idem, p. 52.

[22] Idem, p. 56, 57.

[23] Idem, p. 57.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 58.

[26] Idem, p. 59.

[27] Idem, p. 60.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 67.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 68.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 70.

[37] Idem, p. 83.

[38] Idem, p. 93.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 96.

[41] Idem, p. 116.

[42] Idem, p. 124.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 125.

[45] Idem, p. 126.

[46] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Maximilien_Robespierre.

[47] Eminescu 2, p. 134.

[48] Idem, p. 142.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 144.

[51] Idem, p. 144 şi 145.

[52] Idem, p. 151.

[53] Idem, p. 155.

[54] Idem, p. 156.

[55] Idem, p. 157.

[56] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş ne-a atras atenţia asupra faptului că aici avem de-a face cu acelaşi tip de vedere astronomică – o vedere de sus în jos – ca şi în poemul Luceafărul, în strofa:

„Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger nentrerupt

Rătăcitor prin ele”,

cf. Eminescu 1, p. 140.

[57] Eminescu 2, p. 157.

[58] Idem, p. 158.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 160.

[62] Idem, p. 163.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Idem, p. 168.

[66] Idem, p. 171.

[67] Idem, p. 175.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 176.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 177.

[72] Idem, p. 178.

[73] Idem, p. 179.

[74] Idem, p. 184.

[75] Idem, p. 187.

[76] Idem, p. 193.

Pachetul de memorare (5-6)

Pagina a 5-a

Funcțiile sintactice ale cazurilor și valorile lor morfologice (în limba latină)

*

Nominativul

1. subiect

2. nume predicativ

3. apoziție

4. element predicativ suplimentar

5. N. izolat

a) N. denominativ (definitoriu, enumerație și particularizare)

b) N. pendens (propoziție nominală independentă; după două puncte)

c) N. pendens emfatic, cu exclamație

d) N. absolut (rupt de restul frazei)

e) N. titlu (ca enumerare a numelor proprii în liste sau cataloage)

f) N. exclamativ (nu presupune prezența unui verb) = Vocativul. Ex: homines! (oameni!)

*

Genitivul

1. de apartenență: domeniul (lucrul determinat, persoana posesoare, elemente personificate posesoare)

2. partitiv

3. calitativ

4. explicație (epexegetic)

5. de relație

6. liber

G. de apartenență: 1. atribut, 2. nume predicativ, G. subiectiv, 4. complement de obiect sau G. obiectiv, 5. rupt din punct de vedere sintactic (G. pendens), 6. cerut de adjectiv (G. pe lângă adjectiv), 7. G. gerunziului.

Genitivul partitiv ponderativ (categorie concentrică). Ex: rex regnum = regele regilor = rege între regi = cel mai mare rege.

*

Dativul

Dativul latin se traduce cu acuzativul românesc.

1. al atribuirii

2. proximității

3. D. complement cerut de adjectiv (complement indirect)

4. D. complement indirect cerut de nume

5. D. de interes sau al dezinteresului, adică commodi/incommodi

6. posesiv

7. final

8. de agent sau al autorului

9 D. punctului de vedere (D. iudicandis)

10. D. etic (valoare afectivă)

11. D. dinamic (simpatheticus)

12. D. direcției (încotro?). În locul Ac. cu in sau ad. E o marcă poetică.

*

Pagina a 6-a

Acuzativul

1. de obiect (pe cine? ce?). După a) verbe tranzitive, b) verbe intranzitiv-tranzitive, c) verbe impersonale, d) multiplu, e) interes (expresii pleonastice, cultivate expresiv), f) figură sinonimică

2. de direcție: a) fără prepoziție și b) cu prepoziție

Cu prepoziție:

in (ținta, direcția) = în. Concurează cu versus = spre.

sub, subter = pe dedesubt (abordarea direcției)

ad (abordarea direcției până la alăturare)

ante (apropierea prin față)

post (ținta abordată din spate sau direcția ordinativă)

ob = în față, din cauza

secundum = post

propre = aproape (direcția până la alăturare)

iuxta = lângă, în (direcția până la alăturare)

praeter (abordarea țintei de alături, printr-o parte)

erga = față de, contra (direcția față de care se face deplasarea)

cis = dincoace, peste (direcția abordată dincoace de)

citra = cis

ultra = dincolo (direcția abordată dincolo de)

intra = înăuntru (direcția abordată în interior)

extra (direcția abordată în exterior)

supra = deasupra

infra = dedesubt

3. de relație

4. apoziție pe lângă alt Ac.

5. subiect în propoziție infinitivală

6. exclamativ

Pachetul de memorare (4)

Verbul a fi în latină

Indicativ

prezent (eu sunt): sum, es, est, sumus, estis, sunt

imperfect (eu eram): eram, eras, erat, eramus, eratis, erant

viitor I (eu voi fi): ero, eris, erit, erimus, eritis, erunt

perfect (eu am fost): fui, fuisti, fuit, fuimus, fuistis, fuerunt

m.m.c.p. (eu fusesem): fueram, fueras, fuerat, fueramus, fueratis, fuerant

viitor II (eu voi fi fost): fuero, fueris, fuerit, fuerimus, fueritis, fuerint

*

Conjunctiv

prezent (eu să fiu): sim, sis, sit, simus, sitis, sint

imperfect (eu aș fi): essem, esses, esset, essemus, essetis, essent

perfect (eu să fi fost): fuerim, fueris, fuerit, fuerimus, fueritis, fuerint

m.m.c.p. (eu aș fi fost): fuissem, fuisses, fuisset, fuissemus, fuissetis, fuissent

*

Imperativ

prezent: II sg. es (fii!), II pl. este (fiți!)

viitor: II sg. esto (să fii!), III sg. esto (să fie el/ea!)/ II pl. estote (să fiți!), III pl. sunto (să fie ei/ele!)

*

Participiul

participiul viitor (care va fi): sg. futurus, futura, futurum / pl. futuri, futurae, futura

Participiul prezent se declină ca un adjectiv cu o singură terminație.

*

Inifitivul

prezent (a fi): esse

perfect (a fi fost): fuisse

viitor (că voi fi): futurum, futuram, futurum, futuros, futuras, futura + esse sau fuisse sau fore

Semnificațiile vederii în antumele eminesciene

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 330-339

*

Cuprinsul întregului volum

***

11. Obsesia vizuală sau haina demonică a ficţionalului

Când vorbim de obsesii vizuale ne referim la imaginile care se întorc în mintea noastră, care ne asaltează din interior, care ne revin în memorie şi de care nu ne putem desface atât de uşor.

*

11. 1. Imaginile obsesive ale liricii eminesciene

În această secţiune a lucrării noastre, după o introducere în tematica vederii la Mihail Eminescu, ne vom ocupa de trei teme/ imagini obsesive ale poeticii sale şi anume: femeia, geniul şi moartea.

Recitirea liricii eminesciene din punctul de vedere al vizualităţii va reliefa multiple aspecte interesante şi profunde ale vieţii şi gândirii sale, după cum o să vedem în continuare.

Vom folosi ediţia Marin Sorescu[1] şi de aceea în cercetarea noastră ne vom ocupa, la fiecare temă anunţată, întâi de antumele şi apoi de postumele poetului.

*

11. 1. 1. Semnificaţiile vederii în poezia lui Mihail Eminescu

În poemul Epigonii apare prima referire esenţială (din antumele sale) la imaginalitatea poetică, pentru că poezia şi, literatura în general, sunt văzute ca cele care îmbracă „cadavrul trist şi gol[2] al realităţii umane în „haine de imagini”[3].

Iar dacă înţelegem prin aceasta că poezia nu face altceva decât să cosmetizeze realitatea umană ajungem la concluzia că poezia falsifică realitatea ca atare.

Numai că la Eminescu imaginea nu are rolul doar de a acoperi urâciunea, ci ea dezveleşte şi frumuseţea interioară a oamenilor.

Dacă e să ne bazăm doar pe vedere, ne spune autorul, „ochiul te-nşală[4]. Dar când vine vorba de dragoste şi de relaţia dintre un bărbat şi o femeie, întâlnirea autentică între cei doi e ocupată de o tăcere plină, semnificativă, în care: „numai ochiul e vorbăreţ, iar limba lor e mută[5].

Întâlnirea dintre obsesiile vizuale şi inspiraţia poetică e rezumată de Mihail în versul: „văd vise-ntrupate gonind după vise”[6], din poemul Mortua est!.

Visele întrupate sunt obsesiile personalizate din mintea poetului şi acestea vor să intre în spaţiul literaturii. Obsesia vrea să devină realitate poetică şi devine, pentru că populează fiinţa celui care o trăieşte.

Când Călin revine la pământeana care îi născuse un copil şi o trezeşte din somn, uimirea femeii îndrăgostite este exprimată în termeni vizuali foarte expresivi: „ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune”[7].

Privirea ei exprimă în acest context faptul că e copleşită de prezenţa lui şi că nu poate să se dezmeticească din surprinderea pe care i-a provocat-o, pentru ca să îşi exprime sentimentele.

Privirea ei vorbeşte mai mult decât cuvintele pe care le-ar putea rosti în aceste momente.

În poemul Strigoii, regina dunăreană[8] este evocată de către regele Arald al avarilor[9] tot într-un context vizual profund: „privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer”[10].

Privirea ochilor reginei era cerul lui Arald sau împlinirea dorului său de a fi iubit de o femeie.

Ochii iubitei exprimă atât seninătatea vieţii, pe care relaţia de iubire ţi-o dăruie, cât şi stabilitatea ei.

Pentru că e iubit Arald are un cer deasupra capului şi pământ sub picioarele sale. El se simte al cuiva şi acest simţământ e adus de iubirea unei femei.

Cel care iubeşte are „sufletul dus”[11] sau „îmbătat”[12] de persoana celuilalt.

Ochii prin care îl priveşti pe celălalt pot fi cuvioşi[13], plini de curăţie şi ruşine feciorelnică sau pot fi „ochi mari, sălbateci”[14], avizi de o relaţie pasională.

O semnificaţie extraordinară a faptului de a vedea pe cineva este exprimată de Mihail Eminescu în sintagma: „ea-l opreşte-n loc cu ochii”[15].

Pământeana blondă[16] îl opreşte cu ochii pe zburător, pentru că îi arată, prin privirea ochilor ei mari, iubirea ce o stârneşte în ea. Îl opreşte, pentru că îi arată, prin intermediul ochilor, iubirea ei. Ochii devin aici o fereastră autentică a sufletului.

Tot la fel de tulburătoare este şi amintirea iubitului, care are şi aceasta amprentă vizuală, pentru că „dulci-s ochii umbrei tale”[17].

Dacă iubirea împărtăşită se vede în ochi şi convinge pe celălalt, iubirea neîmpărtăşită sau păcătoasă face din ochi nişte lumini pline de eres[18].

Relaţia dintre vedere, ochi şi lacrimi este la autorul nostru una profundă, cognitiv-afectivă, pentru că lacrimile o descoperă în faţa bărbatului, pe ea, ca persoană iubită dar şi intensitatea iubirii ei.

„Ochii mari în lacrimi”[19] ai iubitei sau gestul acesteia de a-şi ascunde „ochi-n lacrimi”[20] arată că iubirea ei e vie, e plină de dor, e saturată de nevoia de a fi împărtăşită.

De aceea lacrimile sunt cheia hermeneutică a ochilor femeii, pentru că poartă „taina ochilor [ei] albaştri”[21]. Numai când femeia plânge poate fi văzută/înţeleasă de iubitul ei[22] şi, fără lacrimi, cerul ochilor săi e trist şi gol[23].

Dar lacrimile de dor nu sunt singurele care dezvăluie adâncul femeii în faţa bărbatului, ci şi lacrimile de bucurie ale femeii sunt tot la fel de importante pentru ca acesta să o poată înţelege.

Când femeie e bucuroasă şi se simte împlinită ea „râde doar cu ochii-n lacrimi”[24].

În momentul căsătoriei, autorul o vede pe iubită cum „de noroc i-s umezi ochii”[25]. Ea se simte fericită că s-a căsătorit cu bărbatul iubit şi lacrimile care îi umezesc ochii sunt exprimarea bucuriei sale imense.

Însă nu simpla secreție a lacrimilor dezvăluie bucuria inimii, ci întreaga fiinţă a persoanei iubite concordă cu lacrimile ei şi subliniază lacrimile.

Încrederea autorului în lacrimi e încrederea sa în sinceritatea iubirii, sinceritate care nu are nimic de-a face cu plânsul teatralizat.

Lacrimile sincere sunt lacrimile unei iubiri veridice, sunt unul dintre semnele care atestă faptul că relaţia de iubire dintre două persoane e reală şi copleşitoare.

Regina Maria, înviată din morţi prin magie şi devenită strigoaie îi mărturiseşte iubitului ei rege, Arald, că are ochi „ucizător de dulci”[26]. Ochii dulci sunt ochii iubiţi, sunt ochii plini de iubire, sunt ochii care ne cunosc şi ne vor, care ne urmăresc şi ne simt aproape.

Tocmai de aceea, cei doi iubiţi se pierd/ se prăpădesc unul în ochii altuia: „şi de dragi unul altuia/ ei din ochi se prăpădesc[27].

Dacă ochii cuminţi sunt ochii care iubesc nevinovat, ochii vădanei /ai femeii văduve sunt galeşi[28], dacă femeia caută plăceri vinovate.

Pădurea, personalizată, îl vede pe poet ca pe un bărbat care „se uit-adânc în ape/ cu ochi negri şi cuminţi”[29]. Ochii săi înţeleg ritmul naturii pentru că îl contemplă. Tocmai de aceea poetul priveşte cuminte apa şi pădurea, pentru că le priveşte cu profunzime şi responsabilitate.

În Atât de fragedă…sufletul iubitului „atârnă de ochii / cei plini de lacrimi şi noroc”[30]. Ei ţin de bucuria ochilor iubitei, care îl fac fericit, pentru că şi ea se bucură de faptul că e făcută fericită. Iubirea se face pentru că se dăruie. Numai pentru că există dăruire reciprocă există şi iubire care împlineşte ambele persoane.

Iubirea reală e iubirea care întunecă ochii pe veci[31], care ne face să nu mai vedem, decât abisal, pe femeia iubită.

De aceea când vezi abisal persoana pe care o iubeşti o observi până şi în micile cute ale gândurilor ei. Poţi să vezi cum gândul ei e ca un „văl pe ochii tăi fierbinţi”[32]. Poţi să vezi cum trece, rapid, ca o străfulgerare, o undă de tristeţe, un gând care tulbură…

În finalul poemului citat autorul vorbeşte despre îndrăgostirea sa la prima vedere. Clipa extraordinară a întâlnirii cu femeia pe care o va iubi e o clipă care a avut consecinţe totale, dar dramatice. De aceea bărbatul îi spune femeii iubite, care nu i-a împărtăşit iubirea până la capăt: „că te-am zărit e a mea vină[33].

Vederea/ zărirea ei se transformă într-o viaţă de visări la ea. Zărirea ei a dat alt curs vieţii sale, a transformat-o radical. De aceea iubitul o roagă pe femeie să-şi plece privirea asupra lui şi să-l lase să-şi petreacă viaţa „sub raza ei”[34], a privirii femeii.

Vrea ca să o vadă venind, să o privească cum vine[35], pentru ca să o poată admira în voie, deplin. Vederea aceasta e contemplare, e adâncire a chipului ei.

În poemul Freamăt de codru poetul priveşte lacul din pădure și aflat sub razele soarelui şi aleanul/dorul îl fură[36]. Privirea lacului îi transportă gândurile spre iubită, spre trecut, fără ca să-l scoată din clipa prezentă. Privirea aceasta generează amintiri şi îi hrăneşte dorurile, aspiraţiile.

În poemul Despărţire reapar „ochii mari şi umezi[37], înlăcrimaţi, acei ochi mari pe care Mihail îi evocă mai peste tot şi care exprimă atenţia pe care iubita i-o acordă. Ea îi vede ochii trişti[38] şi adâncimea ochilor săi negri îi mistuie mintea[39], pentru că i-o aprind.

Relaţia de mare profunzime dintre două persoane care se iubesc e subliniată şi în poemul Scrisoarea IV, unde el o întreabă „numai cu ochii”[40] dacă îl iubeşte.

În relaţia unde s-au spus lucrurile importante, micile evenimente se ritmează din priviri, în mod tacit. Se convine imediat asupra unei acţiuni sau a unei decizii, care derivă din simţăminte comune, deja discutate.

Apare în acelaşi poem şi uitarea în jos, smerită[41], care e proprie unei vieţi evlavioase sau a unei pudori sănătoase iar în Scrisoarea V găsim urmărirea cu privirea a femeii de care suntem îndrăgostiţi[42].

Privim adânc în ochii iubitei pentru ca să ne înţelegem rostul în viaţă[43]. Idealizarea femeii însă, privirea ei prin prisma acelor „umbre mândre din poveşti”[44], din poveştile copilăriei noastre este o iluzionare personală.

Putem iubi cu patimă păgână, adorând femeia[45], însă poetul ne atenţionează că ea poate avea când „zâmbiri de curtezană”[46], când „ochi bisericoşi”[47].

Ea „cochetează cu privirile-i galante”[48] când vrea să-i atragă pe bărbaţi, dar poate şi respinge privirile indecente, când are evlavie în ochi, când transmite bunăcuviinţă.

În poemul Mânuşa apare vederea ca privelişte, prilejuită de lupta între animale[49]. Cavalerul Delorges e văzut ridicând mânuşa din mijlocul fiarelor sălbatice[50] şi pe el dama Cunigunda „îl priveşte cu o gingaşă căldură[51], pentru ca să îi dea de înţeles că îl doreşte ca amant.

În poemul Luceafărul apare realitatea privirii în zare[52]. Cătălina privea în zare astrul care se antropomorfiza. Atunci când Luceafărul se apropie de ea, în camera ei, femeia îl priveşte „cu un surâs”[53], pentru ca, mai apoi, să îl vadă ca pe „un mort frumos cu ochii vii”[54].

Luceafărul a venit în camera ei ca să o privească de aproape[55]. Însă femeia îl percepe pe astrul umanizat ca pe o fiinţă ai cărei ochi o îngheaţă[56]. Femeia vede că ochii săi „mari şi minunaţi / lucesc adânc himeric[57]. De aceea „ochii mari şi grei” ai astrului antropomorfizat o dor, pentru că privirea lor o arde[58].

În comparaţie cu acesta, Cătălin este „îndrăzneţ cu ochii”[59], adică o priveşte ca pe o potenţială iubită. De aceea o priveşte pe furiş[60] şi doreşte ca ochii femeii să fie nemişcători[61], încremeniţi în privirea sa, adică să-l iubească şi să-l asculte cu nesaţ.

El e, cu adevărat, foarte îndrăzneț în a-şi mărturisi dorinţele sale erotice, pentru că îi propune: „să ne privim nesăţios/ şi dulce toată viaţa”[62], pe când Luceafărul îşi doreşte, în schimbul unei ore de iubire, să îşi piardă nemurirea şi „focul din privire”[63].

Vederea ca perspectivă vizuală[64], vederea de sus[65] şi privirea în sus[66] apar în textul Luceafărului.

El aşteaptă ca să o vadă pe iubită ieşind la geam[67].

În poemul Adio însă, el mărturiseşte că nu o mai poate privi „cu ochii serei cei de-ntâi”[68], cu ochii cu care a privit-o atunci când s-a îndrăgostit de ea.

Obsesia gestului banal sau imaginea obsesivă, repetitivă, apare mărturisită în poemul Ce e amorul?, unde poetul o descrie într-un mod inconfundabil:

Te urmăreşte săptămâni

Un pas făcut alene,

O dulce strângere de mâni,

Un tremurat de gene[69].

Pe lângă plopii fără soţ…subliniază iubitei faptul că nu l-a văzut, că nu l-a cunoscut, nu i-a înţeles semnificaţiile gesturilor sale, deşi toţi ceilalţi şi-au dat seama de iubirea pe care o nutreşte faţă de ea[70].

El o iubea „cu ochi păgâni”[71], în mod pătimaş. Însă în momentul când nu a mai iubit-o, a început să o privească „nepăsător/ c-un rece ochi de mort”[72].

În poemul Glossă apare ideea de spectator care priveşte viaţa, întâmplările vieţii şi căruia „multe [îi] trec pe dinainte”[73].

Vederea vieţii ca un spectacol e resubliniată în acest poem, pentru că suntem îndemnaţi să vedem lumea ca pe un spectacol, fiindcă trebuie să fim „privitor[i] ca la teatru[74].

În Odă îl găsim pe poet privind la „steaua singurătăţii”[75], adică gândindu-şi şi văzându-şi viaţa ca sfârşindu-se în singurătate, fără cineva lângă el. De aceea, pentru a muri liniştit, vrea ca să plece din faţa lui „ochii tulburători”[76] ai iubitei, pentru ca să poată astfel să se împace cu sine însuşi.

În poemul Iubind în taină…poetul citea în ochii iubitei „o vecinicie/ de-ucigătoare visuri de plăcere”[77], adică consimţirea că îl doreşte, pentru ca, mai apoi, el să spună despre sine: „şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi”[78], adică tristeţea, dezamăgirea, lipsa de încredere în împlinirea sa în iubire.

În De-or trece anii…el apare ca îndrgostit de ea „din clipa-n care ne văzum”[79]. Ea priveşte „zâmbind în unde”[80], în undele oglinzii, pentru că ştie că e frumoasă.

Privirea ca privelişte reapare în antepenultima strofă a poemului Lasă-ţi lumea…căci se arată „privirii noastre / stele-n ceruri, stele-n valuri”[81].

Pentru că iubita este departe în momentele de cumpănă ale vieţii sale, de aceea „n-or să te vază ochi-mi trişti”[82].

În comparaţie cu clipele singurătăţii, ochii plini de iubire „scânteie de vii”[83], de atâta viaţă, de bucurie.

Şi când e bucuros, când e fericit pentru că e iubit foarte mult, atunci poetul îi mărturiseşte iubitei sale aceasta bucurie, spunîndu-i: „cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei”[84].

Despre receptarea lui de după iubire, de către femeia care l-a iubit, vorbeşte în poemul Din noaptea…:

Şi dacă ochii ce-am iubit

N-or fi de raze plini,

Tu mă priveşte liniştit

Cu stinsele lumini[85].

El doreşte să fie receptat frumos chiar şi când nu mai sunt raze de iubire în ochii iubitei. Pentru că, odinioară, vedeam cum „ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”[86]. Ei cautau să mă vadă undeva, pe aproape.

În Nu mă înţelegi el recunoaşte că „în ochii mei acuma nimic nu are preţ”[87], pentru că e dezamăgit de toate. Nu îl mai leagă de trecut „lanţuri de imagini”[88] şi nici nu se mai întunecă privirea sa la vederea ei[89].


[1] Vom nota cu Eminescu 1, p…vol. : Mihai Eminescu, Lumină de lună, vol. I [Antume], ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Sorescu, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1993, 188 p. şi cu Eminescu 2, p…vol. : Mihai Eminescu, Lumină de lună, vol. II [Postume], ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Sorescu, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1993, 495 p.

[2] Eminescu 1, p. 30.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 33. Şi în Povestea teiului aflăm că ochii, vederea ochilor nu este credibilă: „Oare ochii ei o mint, / Sau aievea-i, adevăru-i?”, cf. Idem, p. 85.

[5] Idem, p. 66. Un vers din poemul Călin (File din poveste), unde asistăm la relaţia de dragoste şi la căsătoria dintre o pământeancă şi o fiinţă extraterestră, în persoana zburătorului, a lui Călin.

În poem apare ideea că o fiinţă pământeană poate rămâne gravidă cu o fiinţă extraterestră, un loc mitologic aberant, care, din păcate, este adânc şi atent exploatat în filmografia contemporană dar şi în domeniul pornografiei clasice, adică a revistelor de desene pornografice.

Naşterea extratereştrilor de către pământene, dar nu şi zămislirea lor, imagine care apare în filmografia actuală, se întâlneşte în mentalul postmodernului cu imaginea femeilor care fac sex cu fiinţe monstruoase, extraterestre, din revistele de desene pornografice.

[6] Idem, p. 33.

[7] Idem, p. 68.

[8] Idem, p. 73.

[9] Idem, p. 71.

[10] Idem, p. 72.

[11] Idem, p. 57.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 56.

[14] Idem, p. 64.

[15] Idem, p. 65.

[16] Idem, p. 70 : „La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale”.

[17] Idem, p. 65.

[18] Idem, p. 66: „cu ochii plini d-eres”.

[19] Idem, p. 88.

[20] Idem, p. 66.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 67. Versul la care facem referire aici este acesta: „Dar de seci întreg izvorul [izvorul lacrimilor n.n.], atunci cum o să te văd?”.

[23] Idem, p. 66.

[24] Idem, p. 69.

[25] Idem, p. 70.

[26] Idem, p. 77 şi 79.

[27] Idem, p. 86.

[28] Idem, p. 90. E vorba de poemul Pajul Cupidon…în care apar versurile: „Dară galeşi îi sunt ochii / Ca şi ochii de vădană”.

[29] Idem, p. 91.

[30] Idem, p. 96.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 97.

[35] Idem, p. 98.

[36] Idem, p. 99.

[37] Idem, p. 104.

[38] Idem, p. 122.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 123.

[41] Ibidem.

[42] Idem, p. 125 şi 128.

[43] Idem, p. 126.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 127.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 128.

[49] Idem, p. 129.

[50] Idem, p. 130.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 131.

[53] Idem, p. 132.

[54] Idem, p. 133.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 134.

[57] Idem, p. 135.

[58] Idem, p. 136.

[59] Idem, p. 137.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 138.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 141.

[64] Idem, p. 143: „Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă”.

[65] Ibidem: „Hyperion vedea de sus/ Uimirea-n a lor faţă”.

[66] Idem, p. 144: „Ea, îmbătată de amor, / Ridică ochii. Vede…”.

[67] Idem, p. 148, 151.

[68] Idem, p. 149.

[69] Idem, p. 150.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 151.

[72] Idem, p. 152.

[73] Idem, p. 153.

[74] Ibidem.

[75] Idem, p. 155.

[76] Idem, p. 156.

[77] Ibidem.

[78] Idem, p. 157.

[79] Idem, p. 162.

[80] Idem, p. 163.

[81] Idem, p. 164.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Idem, p. 166.

[85] Idem, p. 178.

[86] Idem, p. 179.

[87] Idem, p. 180.

[88] Ibidem.

[89] Ibidem.

Pachetul de memorare (3)

Verbul în limba latină

Conj.[ugări]: I: a, II: e; III: e>i; IV: i

*

Gerunziul e întrebuințat cu funcția de substantiv.

Imperfectul și mai mult ca perfectul conjunctivului latin se traduc prin prezentul și perfectul optativului românesc, pentru că latina nu are optativ.

*

Diateza activă

Indicativ

prezent: -o, -s, -t, -mus, -tis, -nt

imperfect: –ba m, -ba s, -ba t, -ba mus, -ba tis, -ba nt

viitor I: –bo (pentru conjunctiv I și II) [-am, -es, -et, -emus, -etis, -ent], bi s, bi t, bi mus, bi tis, bu nt

perfect: -i, -isti, -it, -imus, -istis, -erunt (-ere)

m.m.c.p.: –e ram, -e ras, -e rat, -e ramus, -e ratis, -e rant

viitor II: –er o, -e ris, -e rit, -e rimus, -e ritis, -e rint

*

Conjunctiv

prezent: a/e m, e s, e t, e mus, e tis, e nt

imperfect: re m, re s, re t, re mus, re tis, re nt

perfect: eri m, eris, erit, erimus, eritis, erint

mmcp: isse m, isses, isset, issemus, issetis, issent

*

Imperativ

prezent: sg. II – (mori!); pl. II te (muriți!)

viitor I: sg. II to (să mori!), sg. III to / pl. II : tote, pl. III nto

*

Gerunziu

N. re (a iubi)

G. ndi (de a iubi)

D. ndo (spre a iubi)

Ac. ad aman dum (pentru a iubi)

Abl. ndo (prin a iubi, iubind)

*

Participiu (declinarea a III-a)

prezent:

sg. (care iubește): N: ns, G: ntis, D: nti, Ac: ntem, Abl: nte

pl. (care iubesc): N: ntes, G: ntium, D: ntibus, Ac: ntes, Abl: ntibus

viitor: ama-t/sur us, a, um (cel/cea care va iubi)

*

Infinitiv

prezent: re (a iubi)

perfect: –isse (a fi iubit)

viitor: ama t urum, uram, urum/ uros, uras, ura fuisse (că voi iubi)

*

Supin

tulpina prezentului + t/s + um

ama t um = spre a iubi

*

Formele în DEX (la fiecare verb în parte)

1. Ind. prez. I;  2. inf. prez. ; 3. indic. perf. I; 4. supin

Paradigmă: voco, vocare, vocavi, vocatum.

*

infectum (durativ): Pr-R-VT-S-Des (prezent, imperfect, viitor I)

perfectum (finit): Pr-R-VT-S1-S2-Des (perfect, mmcp și viitor II)