O poezie spusă-n barbă [5]

Partea întâia, a doua, a treia și a 4-a…

***

În paginea a 52-a, autorul ne face cunoștință cu o pasăre dubioasă, care „a cotrobăit prin ceruri toată dimineața”…și cerul părea „gol” (concluzia logică), dacă nu ai „cui să te rogi” în acest cer.

Pentru că întrebarea care ne urmărește în poezia sa e tocmai aceasta: Unde mai e loc pentru Dumnezeu? Sau unde a plecat Dumnezeul lui Cristian Bădiliță?

Însă nu numai pasărea cotrobăie prin cer, ci și „cârtița de lemn traversează zenitul”.

Deși în Scrisoarea a IV-a. Bunica, noaptea e „luminoasă”, „clară”, totuși ea „miroase-a înger subpământean” (p. 53), a drac. Și locul unde autorul locuiește acum a mai fost locuit și de altcineva înainte…deși este un alter ego al Sfântului Iona, pentru că stă într-un „pântece”, pântece care are legătura cu înmulțirea evanghelică a celor doi pești și a celor 5 pâini.

Dar poetul e hulpav, nu dă la nimeni din minune, pentru că de unul singur mănâncă cei doi pești și cele 5 pâini. Și mănâncă în continuu…și tot îi e foame…și nu se mai satură „ca la început”. Care început?

Și pe această stare interioară de foame apare singura persoană cu nume din poezia acestei cărți, o persoană din trecutul său, o persoană dragă: „bunica Maria”. Aceasta (într-un prezent-trecut) „stă la căpătâiul meu și îmi spune povești”. Iar starea de audiant îl face să se cufunde în palmele ei la fel „ca-n iazul copilăriei”.

Dacă până acum poemul nu ne spusese nimic despre el…finalul amintirii ne spune: îmi e dor de bunica Maria și de copilăria cu iaz calm și răcoros.

Și avem surpriza, ca în proximitatea amintirii, și prezența lui Dumnezeu să țâșnească la finalul finalului: „Doamne, ce bine-i în palmele Tale!”.

Dar de la atmosfera intimă a palmelor lui Dumnezeu, autorul sare din nou în zădărnicie prin Noapte pe rug.

Dimineața, în acea dimineață când e bine să mori (despre care vorbeam mai înainte) suntem de negăsit. Soarele de după noi stă înfipt „în lănci otrăvitoare”. Și ultimul vers al primei strofe ne pune în față al doilea cuvânt pedant al volumului: șancru. Adică soarele are „o ulcerație luminoasă”.

Pedanterie neavenită.

Se moare primăvara. Ne uităm trupurile „în scoici,/ în cranii, în ore, în cuvinte”.

Și acum, când scrie, autorul se pune în postura de a fi „la capătul răsuflării”, acolo unde nu el, ci aerul (!)„mimează sinuciderea” (p. 54).

În pagina următoare însă, „în spațiul dintre privirile noastre” luna devine tot mai solară. Și din nou întâlnim cearcănul dar și roua, care e „de mii de ori crucificată” de „chipul nostru îmbujorat de patemi”. Adică de poftă…

Poetul expediază perpetuu discuția despre interiorul său în natură, în cer, în apă, chiar într-un spațiu de iad sau nicăieri…pentru ca să nu se confrunte cu sine.

Teama de sine, de cum arată, de ce ar putea să descopere despre sine dacă s-ar trata la modul serios, îl face să amâne clipa vederii de sine. Tocmai de aceea nevoia lui de simbol, de divagația simbolurilor fără nimic în ele, adevărate baloane de săpun, care ne fentează așteptările.

Și cu cât e mai departe de sine cu atât mimează starea de bine sau disperarea, pe când, atunci când se apropie de sine și de iubirile sale vorbește simplu, tăcut, cu vibrație cuviincioasă.

Următoarele cinci versuri nu au nicio șansă să îmi spună ceva, pentru că autorul are obiceiul (observabil la tot pasul) să creeze și versuri la normă, doar să facă poemul mai mare.

Iar dacă poemul nu știe unde să se oprească, dacă e simțit de cititor cu părți în plus…înseamnă că poemul la el nu e stare de spirit ci e construcție lipsită de viață.

Poemul Transfigurarea, în loc să aibă un singur sens, e o babilonie de sensuri cu simbolism religios. Un astfel de poem trebuia să impună prin simplitate și nu printr-o comasare de simboluri. Se observă aici doar că începutul e ca finalul…din care răzbate ideea că învierea e albastră, adică e lucrare dumnezeiască.