Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 339-347

*

Cuprinsul întregului volum

***

În Postume însă realitatea vederii debutează în poemul Frumoasă-i…unde poetul priveşte „cu ochiul uimit”[1] către răsărit şi se uită „cu sufletul dus/ la cerul pierdut în apus”[2].

În poemul Lida, aceasta vede „icoana mării/ şi pe faţă-i plâng gândiri[3], pentru că îşi aduce aminte de un trecut iubit.

În postume găsim adesea reiterată ideea că poetul îşi prevede iubita şi că doreşte să o întâlnească cât mai repede, pentru că o consideră un dar de la Dumnezeu[4].

El o vede/ îşi face o idee în mod intens despre ea deşi „n-am văzut-o de când eu sunt”[5]. Prin evidenţierea acestui fapt însă, autorul subliniază adevărul existenţial, cum că adolescenţii sunt profund implicaţi în această oglindire în ei a chipului femeii de care vor să se îndrăgostească.

Tocmai de aceea autorul îşi vede viitoarea iubită „în oglinda sufletului”[6], privind în  străfundurile fiinţei sale, pentru ca să-i intuiască chipul. Asta nu înseamnă însă că poetul se pierde în pure fantezii despre aceasta, ci că el ia cunoştinţă de fapt de propriile sale aspiraţii despre femeie.

Femeia iubită trebuie să fie conformă cu sufletul său. Şi, din acest motiv, el caută în sine ceea ce doreşte, de fapt, de la o femeie pe care ar iubi-o.

În poemul Prin nopţi tăcute el mărturiseşte aceeaşi căutare ferventă a femeii iubite, care trebuie să-i aducă împlinirea:

Ochiu-mi o cată

În lumea lată,

Cu mintea beată

Eu plâng şi cânt[7].

E beat de iubire, de dorul de a iubi, de dorul de a fi fericit şi cere această împlinire de la o femeie.

Tocmai de aceea sondarea propriilor aspiraţii despre femeie e atât de importantă în viaţa tânărului Eminescu pentru că fericirea sa personală se leagă de prezenţa ei în viaţa lui.

Tinerii, implicit, sunt învăţaţi prin aceasta să fie foarte serioşi şi atenţi cu modul cum privesc tipul de femeie de care vor să se îndrăgostească, pentru că în funcţie de această tipologie feminină, aleasă de către ei, îşi definesc propriul lor viitor.

De la privirea în „oglinda mării”[8], care produce o vedere nodală – atâta timp cât în imaginea apei se întâlneşte pământul cu cerul – se trece în poemul Viaţa mea fu ziuă la privirea în ochii iubitei şi la cataclismul personal pe care îl produce această luare de contact cu adevărul interior al acesteia: „o rază din privirea-ţi viaţa mi-a-nnegrit”[9].

Înţelegerea că nu e dorit în aceeaşi măsură cu care el o doreşte l-a întunecat, i-a stricat încrederea în dragoste. Tocmai de aceea vrea ca aceeaşi femeie, care l-a înnegurat, să îi lumineze iarăşi inima:

Vin’ dară

Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară

Şi sufletu-ţi blândă magie

Ce-nvie[10].

Privirea ochilor poate să învie încrederea celui rănit, dacă această speranţă e redeşteptată într-un timp relativ scurt.

El o cheamă pe femeie, doreşte ca ea să se piardă în ochii lui „străluciţi în lacrimi grele”[11]. Poate să se încreadă în ochii lui pentru că a suferit foarte mult din dragoste şi pentru că această suferinţă l-a maturizat, l-a făcut să înţeleagă cât de importantă este pentru el.

Iubirea acceptată înseamnă împlinire personală.

Şi când se simte împlinit este atunci când este cu iubita sa şi ei doi sunt îmbrăţişaţi şi sunt „privire în privire”[12].

Îmbrăţişarea tăcută însă e plină de cunoaştere reciprocă, pentru că ochii ei îl învaţă pe poet să iubească[13].

Atenţia la ochii iubitei se dovedeşte fundamentală în cadrul relaţiei de iubire. Ei îi vorbesc în mod continuu despre profunzimile sufletului feminin. De aceea el poate spune că ochii iubitei sunt „gânditori”[14] sau că sunt nişte gardieni[15] care îl opresc de la anumite gesturi.

În poemul Lacul aripelor ochii ei sunt şi înşelători[16], pentru că nu le poate ghici/ intui întotdeauna gândurile. Însă ea este lumina ochilor lui[17] şi pe ea a văzut-o/ a prevăzut-o înainte ca să o întâlnească[18].

Însă în tabloul dramatic[19] Andrei Mureşanu poetul vorbeşte despre vederea ca înţelegere şi mărturiseşte că vede profund prostia umană[20] şi, în acelaşi timp, că răul predomină istoria umanităţii: „rău şi ură / dacă nu sunt, nu este istorie[21].

Deşi nu putem fi de acord cu identificarea iubitei cu fiinţele cereşti, pentru că este o exprimare impioasă şi nerealistă pentru noi, poetul însă caută la ochii cereşti ai iubitei[22] şi privind-o înnebuneşte de amor[23]. Ochii ei fierbinţi sunt de acord cu iubirea lui[24].

Dacă într-un poem ochii ei „privesc întunecat şi visători[25], într-altul, în poemul intitulat: Iubitei, el îi cere să-şi îndulcească ochii[26].

Numai când ochii ei sunt calmi şi senini sau fierbinţi de dragoste şi pătimaşi pentru el, poetul se simte în siguranţă şi se consideră ameninţat, când ochii ei se schimbă, când se întunecă, când devin necitibili.

De aceea doreşte ca să viseze în veci la ochii ei cei vii[27], iubitori sau să se scufunde în ochii ei[28]. Dar, în acelaşi timp, îi cere şi iubitei să-l privească în mod adânc în ochi şi să vadă în ei „dorul lor profund”[29].

Autorul consideră că faptul de a fi obsedat de ochii ei se va perpetua şi în viaţa de după moarte, pentru că acesta presupune că ochii iubitei îl vor nelinişti şi în „somnul morţii”[30].

În poemul Aveam o muză iubita are „privirea veselă şi plânsă[31]. Tot aici poetul o priveşte şi îi vede „faţa-i luminată[32].

În acest poem autorul ne propune şi perspectiva vederii ca înţelegere, pentru că, ne spune el, în „lume nu văd lumea căutată”[33].

Mihail înţelege că nu există lumea pe care şi-o doreşte, pe care ar dori să o vadă, să trăiască în ea.

Poemul Doi aştri vorbeşte despre modul cum poetul vede ochii unei femei şi consideră că aceştia sunt „doi aştri”[34], care au un surâs blând[35].

În Când crivăţul cu iarna…poetul îşi imaginează diverse ipostaze privilegiate, în care personaje feminine mitice se îndrăgostesc de el. Unul dintre aceste personaje este şi Ileana Cosânzeana[36].

În poemul Ecò reapare vederea ca privelişte pentru că poetul afirmă: „mă uit într-al văilor rai”[37], pe când, în poemul Odin şi poetul găsim privirea care te face să tremuri în faţa ei[38] dar şi pe aceea care „ameţeşte cântul de-admiraţie”[39].

În Memento mori – în acest poem gigant, în care poetul cutreieră de-a lungul istoriei – îl găsim pe acesta imaginându-şi faptul că piramidele, dacă ar avea glas să vorbească, să ne vorbească, ne-ar povesti despre ceea ce au văzut de-a lungul timpului[40]. Tot aici, fluturii, „ard, sclipesc în soare, orbind ochii ce îi vede”[41].

Găsim însă şi sintagma: „imagini de talazuri”[42], dar şi pe aceasta: „luminând în ochi de codri”[43]; în ultima, Eminescu referindu-se la razele aştrilor cereşti, care ating pâlcurile de copaci, despărţite de pajişti, ale codrilor.

Conducătorii daci au, în ochii lor mari, raze triste şi adânci[44]. În ochii unuia dintre ei, care supravieţuieşte masacrului roman, se văd fulgere[45].

Şi tot în acest poem fluviu îl găsim pe Robespierre[46] la apusul soarelui, care „priveşte lumea în duioasa ei uimire”[47].

În Povestea magului călător în stele ne întâlnim mai întâi cu vederea ca scrutare a vieţii, pentru că magul „nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi”[48].  El are „ochii mari ce-şi primblă privirile-i unite”[49], pentru că priveşte atent, scrutător.

Magul „priveşte furtuna oprită”[50] dar şi cerul[51]. El e prezentat ca o fiinţă cu o vedere profundă, atentă, scrutătoare.

Pe faţa bătrânului acesta vede cum „trece [o] zâmbire senină”[52]. Ochiul său surprinde gândul aceluia care i se iveşte pe faţă. Zâmbirea senină este prefaţa, avanscena gândului bun din inimă.

Dar când bărbatul deschide ochii – în acelaşi poem – atunci, „deasupra lui vede / doi ochi mari albaştri, adânci, visători”[53]. Aceştia sunt ochii iubitei, care ajung în faţa vederii sale într-un mod suprinzător.

Nu mai înţelegem dacă e vis sau realitate ceea ce vede poetul, însă înţelegem faptul, că, pentru el, vederea ochilor ei este una fundamentală.

Chiar dacă iubita nu a venit în mod intempestiv în faţa lui, transpunerea într-o astfel de conjunctură era sau este mereu aşteptată.

Poetul e gata oricând pentru o asemenea surpriză din partea iubitei sale.

Găsim în poemul de faţă şi vederea ca scrutare a istoriei:

„Vezi steaua că munţii şi-ntoarse şi marea

Îmblând neclintită în vecinicu-i mers.

A anilor  spaţ’le destină un soare:

La una-i mai mic şi la alta mai mare

Căci sorii scriu timpu-n acest univers”[54].

Vederea ca privelişte e regăsibilă în contemplaţia magului:

„Priveşte. – Codrii mângâi cu vânt de primăvară

A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi”[55].

Zborul magului pe o stea ne oferă din partea autorului o vedere astronomică, o vedere din spaţiu, cu asemănări evidente cu cea din poemul Luceafărul[56]:

Deasupra vedea stele şi dedesuptu-i stele,

El zboară fără preget ca tunetul rănit;

În sus, în dreapta,-n stânga lanurile de stele

Dispar. – El cade-un astru în caos azvârlit”[57].

Magul priveşte luna şi o vede ca pe un astru liniştit, socotind că el s-a născut pe lună[58]. De aceea îşi mărturiseşte dragostea pentru ea şi o priveşte „cu ochii plini de lacrimi”[59], urmărind faptul cum luna trece în drumul ei[60].

Atunci când magul se întâlneşte pe lună cu un ascet, la întâlnirea cu el „îl măsoară cu ochiul”[61] pe acela, adică îl priveşte cu atenţie din cap şi până-n picioare. Bătrânul ascet locuitor pe lună admite că „pala nebunie”[62] se prea poate să-l fi atacat şi să-i fi înfipt „ochii [ei] cumpliţi, în fruntea-mi veştezită, în crieri rătăciţi”[63].

Bătrânul ascet îşi simte mintea stăpânită de demonism, pentru că „cugetarea cu raze reci pătrunde [în mintea lui n.n.], / [şi] loveşte chipul dulce creat de fantasie”[64].

Această cugetare rece îi răceşte inima, îi strică gândurile sale personale de împlinire în dragoste alături de o femeie iubită.

În poemul Dacă treci râul Selenei…luna şi cerul înstelat sunt văzute ca o personificare a unei femei de proporţii cosmice:

„Luna cu părul ei blond desfăcut, care curge în valuri

Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase şi cântec,

Care tremură-n veci în aerul fin al serei.

D-umerii goi abia se ţine o mantie albastră,

Mâinile albe de ceară se joacă cu cozile blonde

Şi cu mărgeanul ce cade pe sâni şi cu creţii de mantă”[65].

Poemul Ghazel ne aduce în prim-plan pe femeia iubită, care e atinsă de poet cu mâini înamorate şi a cărei privire „înoată ud, când blândă, când ostilă[66], pentru că e bucuroasă de ceea ce trăieşte.

În Dumnezeu şi om, Eminescu vede tema naşterii Domnului portretizată într-o carte bisericească veche, însă ia atitudine faţă de modul antropocentric în care apare aici Pruncul Iisus şi Prea Curata Sa Maică. Din acest motiv, Cel născut este „[cu] faţa mică şi urâtă[67] iar Fecioara Preacurată e „ţeapănă, cu ochii reci”[68].

Creştinul ortodox, omul cu „inima creştină”[69] vede/ prevede/ retrăieşte venirea celor trei magi la Domnul[70], pe când artistul de astăzi, cu mentalitate seculară, nu Îl mai concepe pe Iisus ca Dumnezeu şi om, ci Îl vede cu ochi distant, rece: „în ochiul lui cuminte Tu eşti [doar] om – nu Dumnezeu[71].

O privire de deasupra oraşului, survolatoare, regăsim şi în poemul Privesc oraşul – furnicar[72]. În acest poem, poetul ne panoramează furnicarul de oameni al oraşului, care este creat de o procesiune religioasă ortodoxă, probabil cu ocazia Bobotezei, pentru că se vorbeşte aici de „sfinţire de-apă”[73].

În poemul Pustnicul, „gingaşa cochetă”, care abia a depăşit vârsta de 18 ani, „priviri trimite, timide, şirete”[74]. Privirile ei sunt insinuante, caută un destinatar, adică un bărbat care să le decodeze.

Aceleaşi priviri subversive apar şi în poemul În căutarea Şeherezadei, în care poetul mărturiseşte că „din ochi i-am sărutat priviri şirete[75], pentru că s-a făcut complice modului de a vedea al femeii.

Tot aici, el vede, de la depărtare, Orientul iar ochii Şeherezadei sunt ipostaziaţi ca: „isvoară de mistere”[76].


[1] Eminescu 2, p. 7.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 8.

[4] Idem, p. 11.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 12.

[7] Idem, p. 25.

[8] Idem, p. 21.

[9] Idem, p. 25.

[10] Idem, p. 30.

[11] Idem, p. 35.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 36: „Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălidă / Ochii tăi gânditori”.

[15] Idem, p. 37: „Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur, / Iar ochii-ţi, gardianii, mă opresc şi mă sumut”.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 42.

[18] Idem, p. 43: „Te vedeam cu a mea minte; / Şi acum când te-am găsit / Pare-mi că mi-aduc aminte / Cum că-n vremi de mai nainte / Te-am văzut şi te-am iubit”.

[19] Idem, p. 48. Aşa denumeşte poetul însuşi acest poem.

[20] Idem, p. 51.

[21] Idem, p. 52.

[22] Idem, p. 56, 57.

[23] Idem, p. 57.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 58.

[26] Idem, p. 59.

[27] Idem, p. 60.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 67.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 68.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 70.

[37] Idem, p. 83.

[38] Idem, p. 93.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 96.

[41] Idem, p. 116.

[42] Idem, p. 124.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 125.

[45] Idem, p. 126.

[46] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Maximilien_Robespierre.

[47] Eminescu 2, p. 134.

[48] Idem, p. 142.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 144.

[51] Idem, p. 144 şi 145.

[52] Idem, p. 151.

[53] Idem, p. 155.

[54] Idem, p. 156.

[55] Idem, p. 157.

[56] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş ne-a atras atenţia asupra faptului că aici avem de-a face cu acelaşi tip de vedere astronomică – o vedere de sus în jos – ca şi în poemul Luceafărul, în strofa:

„Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger nentrerupt

Rătăcitor prin ele”,

cf. Eminescu 1, p. 140.

[57] Eminescu 2, p. 157.

[58] Idem, p. 158.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 160.

[62] Idem, p. 163.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Idem, p. 168.

[66] Idem, p. 171.

[67] Idem, p. 175.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 176.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 177.

[72] Idem, p. 178.

[73] Idem, p. 179.

[74] Idem, p. 184.

[75] Idem, p. 187.

[76] Idem, p. 193.

Did you like this? Share it: